Cap Obiectul economiei politice 5

Analiza concurenţilor este procesul de identificare a concurenţilor esenţiali; de evaluare a obiectivelor, strategiilor, atuurilor, slăbiciunilor şi modalităţilor lor de a reacţiona, precum şi de selectare a concurenţilor care trebuie atacaţi sau evitaţi.

Strategiile concurenţiale de marketing sunt strategiile care poziţionează puternic firma în raport cu concurenţii şi care îi oferă acesteia cel mai mare avantaj concurenţial posibil.

9.1. Conţinutul economic

• 9.1. Conţinutul economic

• Schimbul este un act fundamental al vieţii economice. Prin schimb se realizează circulaţia tuturor bogăţiilor. Orice vânzare – cumpărare este o componentă a schimbului efectuat prin intermediul monedei.

• Expresia bănească a valorii este preţul.

• Apariţia monedei ca instrument de schimb a determinat o revoluţionare a comerţului şi a modalităţilor practice prin care acesta se realizează. Trocul a fost divizat în două acte distincte: vânzare, respectiv cumpărare; dacă iniţial se schimbau direct produse pe produse, de acum se schimbă produse pe bani, în primă fază (vânzare) şi bani pe alte produse, în a doua fază (cumpărare).

• În mod curent, preţul se defineşte ca fiind cantitatea de monedă care se plăteşte, respectiv încasează, pentru obţinerea unui bun economic care face obiectul vânzării-cumpărării.

• Preţul este un atribut exterior, palpabil a oricărui bun, care reflectă valoarea acestuia.

• Ce este valoarea unui bun? Cum este ea determinată? Răspunsurile la aceste întrebări sunt diverse. După Leroy-Beaulieu, valoarea se poate defini ca „importanţa pe care o ataşăm posesiunii sau achiziţionării unui obiect”. Pentru Gide, ea este „gradul de dezirabilitate a unui lucru” sau, de asemenea, ea este „aptitudinea de a procura, pe calea schimbului, o anumită cantitate dintr-un bun”.

Clasicii englezi au găsit în caracteristicile obiective ale bunului fundamentele, explicaţiile şi mărimea valorii sale. Această teorie obiectivă a valorii statuează că valoarea unei mărfi este dată de cantitatea de muncă încorporată sau depusă pentru obţinerea ei. În aceiaşi ordine de idei, distingem, potrivit lui D. Ricardo, o valoare de întrebuinţare şi o valoare de schimb. Prima exprimă utilitatea unui anumit obiect, determinată de gusturile, trebuinţele, obiceiurile de consum ale individului. Dimpotrivă valoarea de schimb este obiectivă, reprezentând „puterea pe care o conferă posesiunea acestui obiect de a cumpăra cu el alte bunuri”. Cele două ipostaze ale valorii nu sunt, aşa cum o demonstrează exemplele practice, intercondiţionate, una nu o creează pe cealaltă: „Apa şi aerul sunt neobişnuit de utile; ele sunt într-adevăr, indispensabile pentru existenţa noastră; cu toate acestea , în condiţii normale, nu se poate obţine nimic în schimbul lor. Aurul, dimpotrivă, cu toate că are în comparaţie cu aerul şi apa numai o mică utilitate, se poate schimba cu o mare cantitate de bunuri.”(David Ricardo, Opere alese, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1959, vol. I, p. 61).

• Clasicii englezi au găsit în caracteristicile obiective ale bunului fundamentele, explicaţiile şi mărimea valorii sale. Această teorie obiectivă a valorii statuează că valoarea unei mărfi este dată de cantitatea de muncă încorporată sau depusă pentru obţinerea ei. În aceiaşi ordine de idei, distingem, potrivit lui D. Ricardo, o valoare de întrebuinţare şi o valoare de schimb. Prima exprimă utilitatea unui anumit obiect, determinată de gusturile, trebuinţele, obiceiurile de consum ale individului. Dimpotrivă valoarea de schimb este obiectivă, reprezentând „puterea pe care o conferă posesiunea acestui obiect de a cumpăra cu el alte bunuri”. Cele două ipostaze ale valorii nu sunt, aşa cum o demonstrează exemplele practice, intercondiţionate, una nu o creează pe cealaltă: „Apa şi aerul sunt neobişnuit de utile; ele sunt într-adevăr, indispensabile pentru existenţa noastră; cu toate acestea , în condiţii normale, nu se poate obţine nimic în schimbul lor. Aurul, dimpotrivă, cu toate că are în comparaţie cu aerul şi apa numai o mică utilitate, se poate schimba cu o mare cantitate de bunuri.”(David Ricardo, Opere alese, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1959, vol. I, p. 61).

• Pornind de la faptul că un producător nu poate să-şi desfăşoare activitatea practicând preţuri situate sub costul de producţie decât ca excepţie, clasicii au acreditat teza după care rolul hotărâtor în stabilirea preţurilor pe piaţă îl are oferta. Altfel spus, esenţa teoriei clasice constă în aceea că valoarea unui bun este determinată prin costul său de producţie, ea fiind adesea redusă numai la conţinutul în muncă. Pe de altă parte, preţul de piaţă oscilează în jurul preţului natural, normal. Preţul natural, aşa cum îl defineşte A. Smith, este preţul care corespunde cheltuielilor de producţie în care se include toate veniturile. Smith considera că preţul natural, este factorul regulator al preţului de piaţă, acesta din urmă putând fi mai mic sau mai mare decât primul.

Deci, când se schimbă două produse la a căror realizare doar munca a jucat un rol important, preţul real al bunurilor este tocmai acea muncă depusă pentru obţinerea lor. O unitate de muncă, conform principiului transferului de echivalente, se schimbă cu o altă unitate de muncă. Cantitatea de bani care se plăteşte, respectiv încasează, reprezintă preţul nominal, derivat din cel real.

• Deci, când se schimbă două produse la a căror realizare doar munca a jucat un rol important, preţul real al bunurilor este tocmai acea muncă depusă pentru obţinerea lor. O unitate de muncă, conform principiului transferului de echivalente, se schimbă cu o altă unitate de muncă. Cantitatea de bani care se plăteşte, respectiv încasează, reprezintă preţul nominal, derivat din cel real.

•