„Matematizarea” economiei, mai puternică în primele două decenii postbelice, uneori a determinat „prinderea” într-o formulă sau alta chiar și a unor realități poate necuantificabile (psihologia oameni
„Matematizarea” economiei, mai puternică în primele două decenii postbelice, uneori a determinat „prinderea” într-o formulă sau alta chiar și a unor realități poate necuantificabile (psihologia oamenilor, rolul statului etc.).
Teoriile și metodele creșterii economice pot fi:
- Agregate, care privesc relația producție-consum la nivelul economiei naționale, nediferențiate prin ramuri;
- Dezagregate care se referă la evoluția raportului producție-consum la nivelul ramurilor sau unităților economice (de exemplu, modelele input-output sau funcțiile de producție).
- Dezagregate care se referă la evoluția raportului producție-consum la nivelul ramurilor sau unităților economice (de exemplu, modelele input-output sau funcțiile de producție).
Modelele creșterii, indiferent dacă sunt agregate sau dezagregate, se formalizează cu ajutorul unor sisteme de ecuații, care stabilesc legăturile întrevariabilele dependente și cele independente.
Unii autori clasifică modelele creșterii economice astfel:
- Ideale, considerate ca simple construcții mentale, teoretice, fără legătură cu realitatea, chiar dacă unii autori caută în datele statistice conținutul parametrilor utilizați;
- Experimentale sau ecometrice, utilizează masiv relațiile stohastice și informația oferită de sursele statistice.
Reprezentanții școlii clujene de economie sunt de părere că „în ciuda acestei grupări a modelelor creșterii economice în ideale și experimentale, relația între ele este foarte strânsă, îmbinând, fiecare în proporții diferite, teoria cu practica”.
Nu este posibil, mai ales în domeniul economic, să se separeu total teoria de practică, cercetătorul oricât ar fi el de ideal nu poate crea un model fără nici o legătură cu realitatea. Orice construcție logică în teoria economică pornește de la realitate, se întemeiază pe evoluția ei și o vizează în mod direct.
După sursa de inspirație teoriile și modelele creșterii economice pot fi:
- Dirijiste – macroeconomice;
- Neoclasice – microeconomice sau chiar macroeconomice;
- Structurale – de tip input-output;
- Globale – mondoeconomice.
11.2. Noțiuni specifice
11.2. Noțiuni specifice
Noțiunile specifice cu care operează teoriile și modelele de creștere economică sunt:
- coeficientul capitalului (C, Cm);
- productivitatea investițiilor (σ, σm);
- multiplicatorul (M);
- acceleratorul (A);
- funcția producției [Y = f(x)].
11.2.1. Coeficientul capitalului
A fost definit, prima dată, de Roy Forbes Harrod, în anul 1936. (Roy Forbes Harrod, The Trade Cycle: An Essay, Calderon Press, Oxford, Anglia, 1936). El a pornit de la ideea că în examinarea unei economii dinamice,trebuie avute în vedere relații reciproce dintre:
- forța de muncă;
- produsul sau venitul pe locuitor;
- cantitatea disponibilă de capital.
Considerând primii doi factori ca fiind variabile independente, atunci nevoia de capital va crește în același ritm ca și populația (condiția este de a menține cunoștințele tehnice constante).
„Această nevoie va putea fi satisfăcută, apreciază Harrod, dacă populația economisește o fracțiune contantă din venitul său. Iar mărimea acestei fracțiuni depinde de raportul dintre valoarea întregului capital în funcțiune și valoarea venitului de-a lungul unei perioade.
Dacă nu există progres tehnic, iar rata dobânzii nu se schimbă, raportul dintre valoarea capitalului în funcțiune și venitul unei perioade, pe care putem să-l numim coeficientul capitalului, va rămâne constant”. (Roy Forbes Harrod, Towards a Dynamic Economics, pag. 22).
Dacă nu există progres tehnic, iar rata dobânzii nu se schimbă, raportul dintre valoarea capitalului în funcțiune și venitul unei perioade, pe care putem să-l numim coeficientul capitalului, va rămâne constant”. (Roy Forbes Harrod, Towards a Dynamic Economics, pag. 22).
Coeficientul mediu al capitalului este, deci, un raport între capitalul în funcțiune și venitul unei perioade: și arată câte unități de capital în funcțiune sunt necesare pentru a obține o unitate de venit.
Coeficientul marginal al capitalului se calculează ca raport între sporul capitalului și sporul venitului și arată câte unități suplimentare de capital sunt necesare pentru a crește venitul cu o unitate.
unde:
C, Cm – coeficientul capitalului (mediu, marginal);
K – capitalul în funcțiune;
- capitalul suplimentar (investiția suplimentară de capital, creșterea de capital);
Y – venitul unei perioade;
- sporul de venit ca urmare a creșterii capitalului.
Întrucât = I, I – investițiile rezultă:
unde:
C – arată câte unități de capital în funcțiune sunt necesare pentru a obține o unitate de
venit;
venit;
Cm – arată ce sumă de capital trebuie investit pentru a spori venitul cu o unitate.
Și unul și altul din cei doi coeficienți reflectă o eficiență mai mare, cu cât sunt mai mici.
În concepția lui Harrod coeficientul capitalului are o dublă natură:
- Raport tehnic, exprimă mărimea capitalului necesar, în condițiile date ale tehnicii, pentru a produce o unitate de venit.