- active monetare şi financiare. 6.2. Teorii cu privire la valoare Istoria gândirii economice prezintă o amplă dispută în legătură cu valoarea bunurilor economice, cu determinarea şi exprimarea acesteia. În această privinţă s-au emis numeroase ipoteze şi s-au făcut o multitudine de încercări, în dorinţă de a elabora o teorie general valabilă a valorii. Înainte de a evidenţia câteva dintre cele mai importante puncte de vedere în privinţa valorii, nu putem ignora faptul că indiferent de modul în care acesta a fost definită, valoarea bunurilor economice poate fi privită ca având o dublă determinare: valoare de întrebuinţare (utilitate) şi valoare de schimb.
Valoarea de întrebuinţare este dată de utilitatea pe care o are un bun economic. Această utilitate este determinată tocmai de proprietăţile fizice ale bunului respectiv, definindu-se în mod cantitativ. Valoarea de întrebuinţare nu se realizează decât prin întrebuinţarea sau consumarea unui bun economic oarecare, prin caracteristicile sale devenind purtătoarea materială a valorii de schimb. Valoarea de întrebuinţare este dată de utilitatea pe care o are un bun economic. Această utilitate este determinată tocmai de proprietăţile fizice ale bunului respectiv, definindu-se în mod cantitativ. Valoarea de întrebuinţare nu se realizează decât prin întrebuinţarea sau consumarea unui bun economic oarecare, prin caracteristicile sale devenind purtătoarea materială a valorii de schimb. Valoarea de schimb apare ca un raport cantitativ, ca proporţie în care valorile de întrebuinţare dintr-o anumită marfă se schimbă cu valori de întrebuinţare dintr-o marfă cu caracteristici diferite, raport care variază mereu în funcţie de loc şi timp. Ea reprezintă forma de exprimare a valorii . Cunoscând expresia dublă pe care o are valoarea unui bun economic, cele mai importante orientări în exprimarea şi definirea valorii sunt: · teoria obiectivă a valorii (teoria valorii-muncă); · teoria subiectivă a valorii (teoria valorii-utilitate); · teoria obiectiv –subiectivă (combinarea celor două teorii In una singură).
7.1. Piața concept și forme 7.1. Piața concept și forme Apariţia şi dezvoltarea pieţei este organic legată de apariţia şi dezvoltarea economiei de mărfuri. Piaţa, aşa cum apare ea în prezent, este rezultatul unei îndelungate perioade istorice. Dezvoltarea pieţei evoluează în trei direcţii aflate în interdependenţă, şi anume: - în spaţiu, prin extinderea actelor de schimb la spatii teritoriale (arii geografice) tot mai întinse; - creşterea cantităţii de bunuri economice ce constituie obiect al vânzării-cumpărării; - diversificarea structurii bunurilor ce constituie obiect al schimbului, sub incidenţa adâncirii diviziuni sociale a muncii şi a progresului ştiinţifico-tehnic (fiecare nouă ramură sau subramură, domeniu de activitate, devine un nou furnizor de bunuri şi, în acelaşi timp, o piaţă de desfacere pentru alte ramuri şi sectoare). Ce se înţelege prin piaţă? Deşi nu există o definiţie unanim acceptată, majoritatea acestora evidenţiază anumite trăsături comune: - piaţa este un spaţiu economico-geografic (în care îşi desfăşoară activitatea economică şi în care acţionează agenţii economiei; - piaţa este locul de manifestare şi întâlnire a cererii cu oferta (aici are loc compararea, măsurarea, confruntarea mărfurilor din punct de vedere cantitativ, structural şi calitativ, ca i a preţului solicitat atât unele cu altele, cât şi cu trebuinţele, dorinţele şi puterea de cumpărare a consumatorilor);
- piaţa este locul de întâlnire a agenţilor economici ce acţionează în calitate de vânzători sau cumpărători; - piaţa este locul de întâlnire a agenţilor economici ce acţionează în calitate de vânzători sau cumpărători; - piaţa este locul de încheierea a tranzacţiilor (afacerilor) economice, locul de desfăşurare a schimbului, a actelor de vânzare-cumpărare a căror obiect îl reprezintă mărfurile; - piaţa este locul de formare a preţului (funcţie de care agenţii economici se orientează ce şi cât să cumpere, ce şi cât să producă); - piaţa este locul de manifestare a concurenţei, care îndeplineşte rolul de regulator; - piaţa este „instituţie economică” (născută spontan din relaţiile de colaborare dintre oameni). Sintetizând cele prezentate mai sus, se poate spune că, piaţa ar cuprinde toată gama de acţiuni prin care cumpărătorii şi vânzătorii intră în contact pentru a schimba bunuri, servicii şi/sau informaţii, indiferent de locul unde acestea se desfăşoară. Piaţa reprezintă ansamblul coerent, un sistem de relaţii de vânzare-cumpărare între agenţii economici, care sunt pe de o parte legaţi prin legături de interdependenţă şi, pe de alta parte, se află în raporturi de opoziţie, fiecare urmărind propriul interes (relaţii de concurenţă). Forme: a) din punct de vedere al spaţiului economico-geografic de desfăşurare a tranzacţiilor, distingem: - pieţe locale şi regionale - însumează totalitatea actelor de vânzare-cumpărare ce au loc într-o anumită localitate, zona, regiune, deci pe o arie restrânsă a spaţiului naţional;
- pieţe locale şi regionale - însumează totalitatea actelor de vânzare-cumpărare ce au loc într-o anumită localitate, zona, regiune, deci pe o arie restrânsă a spaţiului naţional; |