Capitolul 1 Louis Wu

CAPITOLUL 6

Panglica din pomul de Crăciun

— Am fost un caraghios! zise Louis Wu. Ştiu acum unde se află planeta Păpuşarilor. Superb, Nessus, ţi-ai ţinut promisiunea!

— Te-am prevenit că informaţia ţi se va părea mai degrabă surprin­zătoare decât utilă.

— O glumă bună! remarcă şl Kzinul. Aveţi un simţ al umorului care mă surprinde, Nessus.

— Noi nu glumim, răspunse Păpuşarul. Specia mea n-are simţul umorului.

— Ciudat! Aş fi zis că umorul este un atribut al inteligenţei.

— Nu. Umorul este asociat întotdeauna unui blocaj al mecanismelor de apărare.

— Şi totuşi...

— Interlocutorule, nici o fiinţă raţională nu-şi blochează vreodată mecanismele de apărare!

Pe măsură ce nava cobora tot mai mult, sursele de lumină deveneau tot mai precise: panouri luminoase de-a lungul străzilor, ferestre ale clădirilor, surse de lumină în parcuri. La o ultimă privire, Louis avu impresia că distinge clădiri zvelte precum lamele unor pumnale, înalte de mii de metri. Apoi oraşul îi înghiţi şi se treziră la sol.

Aterizaseră într-un parc plin de plante ciudate, bogat colorate.

Nimeni nu se mişcă.

Păpuşarii ocupau locul al doilea în topul celor mai inofensive fiinţe. Nu erau periculoşi; erau chiar caraghioşi. Dar, dintr-o dată, Nessus devenise un membru al speciei sale, o specie mai avansată decât ar fi îndrăznit vreodată să viseze omul. Păpuşarul nebun stătea calm şi demn, cu gâturile arcuite, pentru a observa împrejurimile. Nu mai era nimic caraghios la Nessus. Rasa lui putea muta planetele din loc, câte cinci odată. În consecinţă, chicotitul Teelei sună indecent.

— Tocmai mi-a trecut prin cap, explică ea, că singurul mijloc prin care se poate împiedica apariţia unui număr prea mare de micuţi Păpuşari este să le interzici cu desăvârşire celor maturi orice activitate sexuală. Corect, Nessus?

— Corect.

Ea chicoti din nou:

— Nu-i de mirare că n-aveţi nici un pic de simţ al umorului! Prinseră să străbată un parc care arăta prea regulat, prea simetric,

prea bine îngrijit, urmând o sursă de lumină albastră care plutea în fata lor.

Aerul era saturat de izul specific de Păpuşar, amestec de mirodenii şi chimicale. Mirosul era pretutindeni. Fusese puternic şi artificial în cabina navetei şi nu se diminuase deloc în momentul deschiderii sasului. O mie de miliarde de Păpuşari îşi puseseră amprenta pentru eternitate pe aerul acestei lumi.

Nessus dansa - micile sale copite păreau că abia ating suprafaţa dură a aleii. Kzinul aluneca în stilul său felin propriu, cu coada portocalie legănându-se ritmic înainte şi înapoi. Zgomotul produs de înaintarea Păpuşarului era un step în ritm de trei pătrimi. Din direcţia Kzinului nu se auzea nici un sunet.

Mersul Teelei era la fel de liniştit. Întotdeauna, fata părea împie­dicată, dar era o impresie falsă. Niciodată nu se împiedica, niciodată nu lovea nimic. Louis era cel mai puţin graţios dintre toţi.

Şi de ce ar fi fost altfel? Nu era decât o maimuţă mutantă pe care evoluţia n-o adaptase niciodată în totalitate la mersul pe o suprafaţă plană. Timp de milioane de ani, strămoşii săi îşi folosiseră pentru deplasare toate cele patru membre şi se căţăraseră în copaci, acolo unde putuseră face acest lucru.

Pleistocenul pusese capăt acestei situaţii, prin milioanele sale de ani de secetă. Dispărând pădurile, strămoşii lui Louis Wu rămăseseră fără adăpost, însetaţi şi înfometaţi. Neavând încotro, se apucaseră să mănânce carne. Respectivele fiinţe începuseră să se descurce ceva mai bine abia după ce învăţaseră să folosească tibia unei antilope, a cărei articulaţie îşi lăsase apoi amprenta pe multe cranii fosile.

Acum, urcaţi pe nişte picioare ce mai păstrau vestigiile degetelor, Louis Wu şi Teela Brown mergeau alături de cei doi străini. Străini? Toţi erau străini pe această lume, chiar şi Nessus cel nebun şi exilat, Păpuşarul cu coama maronie şi neîngrijită şi cu capetele în veşnică agitaţie. Nici Kzinul nu se simţea în largul său. Ochii săi, înconjuraţi de marcaje întunecate, scormoneau vegetaţia necunoscută, în căutare de ţepi veninoşi sau colţi ascuţiţi. Probabil proceda astfel din instinct.

Păpuşarii n-ar fi permis existenţa unor vieţuitoare periculoase în parcu­rile lor.

În cele din urmă ajunseră în faţa unui dom care sclipea ca o perlă uriaşă, semiîngropată. Lumina albastră se rupse în două.

— Aici vă părăsesc, gemu Nessus, şi Louis observă cât de îngrozit era acesta. Trebuie să discut cu Cei-Care-Conduc. Continuă să vor­bească pe un ton grăbit şi conspirativ: Interlocutorule, spune-mi repede: în cazul în care nu m-aş întoarce, m-ai căuta ca să mă ucizi din cauza insultei pe care ţi-am azvârlit-o în restaurantul lui Kruşenko?

— Există vreun risc să nu te mai întorci?

— Într-o oarecare măsură, da. Cei-Care-Conduc s-ar putea să nu fie încântaţi de ceea ce vor auzi. Te mai întreb o dată, ai veni după mine?

— Aici, pe o planetă străină, printre fiinţe cu o asemenea neînchi­puită putere şi care manifestă atât de puţină încredere în intenţiile paş­nice ale unui Kzin? Îşi balansă o dată coada cu emfază şi încheie: ... Nu. Dar nici n-aş mai continua expediţia.

— Asta îmi este suficient, spuse Nessus şi se îndepărtă tremurând vizibil, precedat de ghidul de lumină.

— De ce o fi speriat? întrebă Teela. A făcut doar tot ce i-au cerut. De ce s-ar supăra pe el?

— Cred că pune ceva la cale, îi răspunse Louis. Ceva diabolic. Nu ştiu însă ce anume...

Lumina albastră se mişcă mai departe. Ceilalţi o urmară pătrunzând în emisfera luminoasă...

Domul devenise acum invizibil. Aşezaţi în nişte cuşete dispuse în triunghi, cei doi oameni şi Kzinul studiau vegetaţia de afară cu aspect de junglă, observând apropierea unui Păpuşar deosebit. Ori domul însuşi era transparent din interior, ori parcul era o proiecţie.

Aerul mirosea a zeci de Păpuşari.

Cel de afară îşi croi drum printr-o ultimă perdea de plante agăţătoare purpurii. (Louis încercă să-şi amintească în care moment anume înce­puse să se gândească la Nessus ca la un „el”, şi nu ca la un animal ciudat. Kzinul, un extraterestru familiar, fusese un „el” de la început). Păpuşarul se opri aproape de limita presupusului dom. Coama sa era argintie şi nu maronie, ca a lui Nessus, fiind coafată cu grijă în inele complicate. Totuşi, vocea sa avea acelaşi ton de contralto ca al lui Nessus.

— Vreau să-mi cer scuze pentru că nu am putut să vă întâmpin. Îmi puteţi spune Chiron.

Însemna că şi el era o proiecţie. Louis şi Teela murmurară formulele uzuale de politeţe. Interlocutorul îşi dezgoli dinţii.

— Cel căruia îi spuneţi Nessus ştie deja tot ce veţi afla voi acum. Prezenţa sa a fost reclamată în altă parte. Oricum, ne-a comunicat reacţiile voastre la aflarea capacităţilor noastre tehnice.

Louis aprobă din cap. Păpuşarul continuă:

— Acest lucru ne-ar putea fi de folos. Veţi înţelege mai bine când veţi afla reacţiile noastre în faţa unei realizări tehnice şi mai ambiţioase.

Jumătate din dom deveni întunecată. Din păcate, era jumătatea opusă imaginii Păpuşarului. Louis dibui o comandă pentru rotirea cuşetei, dar îi trecu prin minte că ar fi fost mai potrivit să dispună de două capete cu mare grad de libertate în mişcare şi ochi comandabili independent, pentru a putea urmări simultan ambele jumătăţi ale domu­lui. Partea întunecată reprezenta spaţiul înstelat, jucând rol de fundal pentru un mic disc strălucitor.

Un disc compus din inele. Era o mărire a hologramei din buzunarul lui.

Sursa de lumină era minusculă şi orbitor de albă, foarte asemănă­toare Soarelui văzut din apropierea lui Jupiter. Inelul avea un diametru uriaş, întinzându-se pe jumătate din partea întunecată a domului, dar îngust, nu cu mult mai lat decât grosimea axei de lumină din centrul său. Partea din faţă era neagră şi delimitată de muchii nete, aşa cum se putea observa acolo unde se suprapunea peste sursa de lumină. Partea îndepărtată arăta ca o bucată de panglică vopsită în albastru deschis, profilată pe fundalul negru al spaţiului.

Deşi Louis se obişnuise cu miracolele, nu se blazase într-atât încât să nu se apuce de presupuneri idioate. Remarcă:

— Arată ca o stea cu un inel în jurul ei. Ce este, de fapt? Răspunsul lui Chiron fu cel previzibil:

— Este o stea cu un inel în jurul ei. Un inel din materie solidă. Un obiect de origine artificială.

Teela Brown îşi izbi palmele una de alta şi începu să chicotească. Abia după câteva momente izbuti să-şi compună o atitudine foarte solemnă, dar ochii continuau să-i strălucească. Louis o înţelegea per­fect. Se simţea atins şi el de aceeaşi senzaţie de fericire. Soarele cu inel era noua lor jucărie, un lucru nou într-un univers imprevizibil.

(Se caută o panglică, din cele cu care se leagă pachetele de Crăciun. Se pune o lumânare aprinsă pe podea. E nevoie de cinci­sprezece metri de panglică; se formează un cerc, cu lumânarea în mijloc, aşezându-se panglica pe muchie, în echilibru, astfel încât partea interioară să fie luminată.)

Coada Kzinului se balansa continuu, înainte şi înapoi.

La urma urmei, în centru se afla nu o lumânare, ci un adevărat soare!

— Probabil că până acum aţi aflat că noi ne deplasăm spre nord, paralel cu axa de rotaţie a galaxiei, de aproape două sute patru ani pământeni. În ani Kzinti...

— Două şute şaptesprezece.

— Exact. În tot acest timp, este firesc să fi cercetat spaţiul din faţa noas­tră, pentru a detecta eventualele pericole. Ştiam că steaua EC-1752 avea un inel format dintr-o bandă neobişnuit de îngustă de materie densă. Am presupus că materia în cauză este formată din praf interste­lar sau asteroizi. Cu toate acestea, aspectul său era neobişnuit de regulat. În urmă cu aproximativ nouăzeci de ani, flota noastră de planete a ajuns într-o poziţie din care aveam o perspectivă neobişnuită: inelul reuşea să acopere întreaga planetă. Astfel, am descoperit că inelul avea muchii extrem de drepte. Investigaţiile ulterioare au relevat faptul că acesta nu era constituit nici din gaze, nici din praf, nici chiar din asteroizi, ci dintr-o bandă solidă de material extrem de rezistent la întindere. Evident că am fost îngroziţi.

— Cum i-aţi dedus rezistenţa la întindere? întrebă Kzinul.

— Analizele spectrale şi deviaţiile de frecvenţă ne-au dat o imagine a vitezelor relative de rotaţie. În mod cert, el se roteşte în jurul stelei cu aproape o mie două sute patruzeci de kilometri pe secundă. Gândiţi-vă la rezistenţa la întindere necesară pentru a împiedica dezagregarea structurii la asemenea solicitări!

— Gravitaţie, remarcă Louis.

— Aparent, da.

— Simulare de gravitaţie. Puţin mai mică decât pe Pământ. Pesem­ne că locuieşte cineva acolo, pe suprafaţa interioară...

Louis nu-şi termină fraza, izbit abia acum de semnificaţia acelor cuvinte, şi începu să simtă fiori reci pe şira spinării. Lângă el, auzea cum coada Kzinului taie aerul cu un şuier nervos.

Nu era prima dată când omul îşi întâlnea superiorii. Până acum avusese noroc... Bărbatul se ridică brusc şi se apropie de peretele domului. Efectul nu fu cel scontat, inelul şi steaua îndepărtându-se în aceeaşi măsură de el; în cele din urmă, el fu oprit de o suprafaţă moale. Dar observase ceva nou.

Inelul era sectorizat. Existau zone rectangulare de umbră care alternau cu zonele de albastru.

— Nu-i posibil să avem o imagine mai bună?

— Putem s-o mărim, replică vocea de contralto.

Steaua de tip G2 săltă înainte şi spre dreapta, aşa încât Louis ajunse acum să privească suprafaţa interioară a inelului. Deoarece imaginea era înceţoşată, putea doar presupune că zonele strălucitoare şi mai albe puteau fi nori, că regiunile cu o nuanţă mai închisă de albastru repre­zentau mările, iar celelalte - continentele.

Zonele umbrite erau perfect vizibile. Inelul părea împărţit în dreptun­ghiuri: o zonă lungă, colorată în albastru deschis strălucitor, urmată de o dungă mică de albastru închis, urmată de altă dungă de albastru deschis... Puncte şi linii.

— Există ceva care provoacă punctele astea, comentă el. Ceva de pe orbită?

— Exact. Douăzeci de corpuri rectangulare orbitează într-o rozetă Kemplerer, mult mai aproape de stea. Nu înţelegem rolul lor.

— Nici n-aţi putea. E prea multă vreme de când n-aţi mai avut un soare. Acele corpuri au probabil menirea de a separa ziua de noapte. Altfel, pe Inel ar fi în permanenţă zi.

— Înţelegeţi acum de ce am avut nevoie de ajutorul vostru? Graţie psihologiei voastre ciudate s-ar putea să sesizaţi amănunte care nouă ne-au scăpat.

— Cât de mare e Inelul? Cât timp l-aţi studiat? Aţi trimis spre el sonde automate?

— L-am studiat atât cât a fost posibil, fără a ne încetini viteza şi fără a atrage atenţia asupra noastră. N-am trimis sonde, evident, deoarece acestea ar fi trebuit telecomandate prin hiperunde, şi astfel ne-am fi putut deconspira poziţia.

— Nimeni nu poate urmări propagarea unui fascicul de hiperunde. Teoretic este imposibil.

— Poate că fiinţele care au construit Inelul au dezvoltat alte teorii.

— Şi asta e posibil.

— Dar am studiat Inelul cu alte instrumente...

În timp ce Chiron vorbea, imaginea de pe dom fu înlocuită de o serie de diagrame.

—... Am făcut fotografii şi holograme în toate frecvenţele spectrului electromagnetic. Dacă vă interesează...

— Nu cred să arate detalii în plus.

— Într-adevăr. Lumina este prea mult perturbată de câmpurile gravitaţionale, de vântul solar şi de norii interpuşi din praf stelar şi gaze. Telescoapele noastre nu au putut obţine detalii mai fine.

— Deci n-aţi aflat prea mult.

— Aş zice că am aflat totuşi un amănunt esenţial. Ceva decon­certant. Se pare că Inelul opreşte patruzeci la sută din neutrini.

Teela păru să nu priceapă semnificaţia celor auzite, dar Kzinul scoase un mârâit surprins, iar Louis îşi înăbuşi un fluierat.

Asta elimina orice îndoială.

Materia normală, chiar şi cea extrem de comprimată din nucleul unei stele, aproape că nu poate opri vreun neutrino. Orice neutrino are cincizeci la sută şanse să străbată un strat de plumb gros de mai mulţi ani-lumină. Un obiect în stare de stază Slaver reflectă toţi neutrinii. La fel se întâmplă şi cu o carcasă tip Produs General, şi nimic cunoscut nu opreşte patruzeci la sută din neutrini, lăsând restul să treacă.

— Înseamnă că e ceva cu totul nou, concluzionă Louis. Chiron, cât de mare e chestia asta? Cât de masivă?

— Masa Inelului este de 2 x 10³⁰ grame, raza este 1,5245⁸ km, iar lăţimea ceva mai mică decât 1,605 x 10⁶ km.

Louis nu era obişnuit să gândească în puteri abstracte ale lui zece. Încercă să transpună cifrele în imagini. Avusese dreptate când se gândise la modelul unei panglici legate în buclă şi aşezate pe muchie. Inelul avea o rază de peste 144 milioane de km, o lungime de aproape un miliard, dar o lăţime mai mică de 1,6 milioane km. Cântărea ceva mai puţin decât Jupiter...

— Lasă impresia că nu este suficient de masiv, remarcă el. Un corp de dimensiunile astea ar trebui să aibă o masă comparabilă cu a unui soare de mărime medie.

Kzinul îl aprobă:

— Am putea avea imaginea hilară a miliarde de fiinţe încercând să trăiască pe o construcţie nu mai groasă de câţiva centimetri.

— Intuiţia vă joacă feste, le răspunse Păpuşarul cu cârlionţi argintii. Reflectaţi un pic asupra dimensiunilor. Dacă Inelul ar fi fost construit din acelaşi material ca şi o carcasă Produs General, de exemplu, ar fi avut o grosime de cincisprezece metri.

— Doar atât? Greu de crezut.

Teela îşi ridică ochii în tavan şi mişcă rapid din buze în tăcere.

— Are dreptate, zise ea, imediat după aceea. Calculele se potrivesc. Dar la ce foloseşte? De ce ar construi cineva aşa ceva?

— Pentru spaţiu.

— Spaţiu?

— Spaţiu vital, confirmă Louis. Despre asta este vorba. O suprafaţă de 963 de mii de miliarde de km² reprezintă de peste 3 milioane de ori suprafaţa Pământului. E ca şi cum ai avea 3 milioane de lumi aplatizate şi puse cap la cap. 3 milioane de lumi aflate la distanţe ce pot fi acoperite de aeronave de mică viteză. Aşa ceva ar rezolva orice problemă de suprapopulaţie. Gândeşte-te ce probleme trebuie să fi avut ei! Nu te înhami uşor la un astfel de proiect.

— Apropo, interveni Kzinul, aţi investigat stelele vecine în căutarea unor inele similare?

— Da, dar...

— N-aţi găsit nimic, după cum am presupus. Dacă rasa care l-a construit ar fi cunoscut zborul cu viteze superluminice, ar fi colonizat alte stele. N-ar mai fi avut nevoie de Inel. Deci acesta trebuie să fie unic.

— Corect.

— Mă simt mai liniştit. Le suntem superiori cel puţin într-un domeniu. - Kzinul se ridică brusc în picioare. - Urmează să explorăm suprafaţa locuită?

— O aterizare propriu-zisă s-ar putea dovedi mult prea ambiţioasă.

— Prostii! Trebuie să testăm vehiculul pe care ni l-aţi pregătit. Echi­pamentele sale de aterizare sunt suficient de versatile? Când putem pleca?

Chiron fluieră, vădit supărat:

— Trebuie să fiţi nebunii Gândiţi-vă la puterea celor care au construit Inelul! În raport cu ei, până şi noi suntem nişte sălbatici.

— Sau laşi...

— Foarte bine. Puteţi merge să vă inspectaţi nava imediat ce se întoarce cel căruia îi spuneţi Nessus. Până atunci, însă, mai avem pentru voi multe informaţii referitoare la Inel...

— Îmi puneţi răbdarea la încercare! tună Interlocutorul, dar se aşeză din nou la locul său.

„Mincinosule, i se adresă Louis în gând, joci bine teatru şi sunt mândru de tine pentru asta.” El însuşi simţise un uşor gol în stomac atunci când se întorsese la cuşeta sa. O panglică subţire întinsă între stele - omul întâlnise, din nou, fiinţe superioare lui.

Kzinii fuseseră primii.

Pe vremea când oamenii abia începuseră să folosească propulsoa­rele cu fuziune ca să străbată golurile dintre stele, Kzinii utilizau deja polarizoare gravitaţionale pentru a-şi pune în mişcare navele interste­lare de luptă. În acest fel, ele deveneau mai rapide şi mai uşor mane­vrabile decât cele ale oamenilor. Rezistenţa umană în faţa flotelor Kzinti ar fi fost simbolică dacă aceştia din urmă n-ar fi cunoscut o lege dedusă din experienţă: un propulsor reactiv este o armă al cărei efect devastator este direct proporţional cu eficienţa sa ca motor.

Prima incursiune în spaţiul uman fusese un şoc pentru Kzini. Socie­tatea umană trăia în pace de secole întregi, astfel încât, de fapt, uitase de mult ce însemna noţiunea de „război”. Dar navele interstelare ale oamenilor foloseau propulsoare cu fuziune fotonică şi erau puse în mişcare de o combinaţie de plase capcană pentru fotoni şi tunuri laser care acţionau asupra asteroizilor.

Ca atare, telepaţii Kzini încă mai continuau să raporteze că, pur şi simplu, lumile populate de oameni nu dispuneau de arme... în timp ce tunuri gigantice laser muşcau din navele lor, iar tunuri mai mici se avântau încolo şi-ncoace, purtate doar de forţa propriilor fascicule...

Datorită rezistenţei neaşteptate a oamenilor şi barierei vitezei lumi­nii, războiul durase zeci de ani în loc de câţiva ani. Totuşi, în cele din urmă, Kzinii ar fi ieşit învingători.

Din întâmplare, însă, o navă a Outsiderilor descoperise colonia umană de pe Am Făcut-O. Cu această ocazie, extratereştrii vânduseră pe credit tehnologia hiperpropulsorului. Cei de pe Am Făcut-O nu simţiseră încă pe pielea lor efectele războiului cu Kzinii, dar urmau să le încerce imediat după construirea primei nave cu viteză supraluminică.

În faţa hiperpropulsorului, Kzinii nu mai aveau nici o şansă.

Mai târziu, apăruseră şi Păpuşarii, care îşi instalaseră terminale comerciale în spaţiul controlat de oameni...

Seminţia omenească avusese foarte mult noroc. De trei ori întâlnise rase cu o tehnologie superioară celei pe care o deţinea. Fără hiperpro­pulsorul luat de la Outsideri, Kzinii ar fi zdrobit-o. Outsiderii, la rândul lor, îi erau superiori, dar nu doreau nimic din ceea ce le-ar fi putut oferi omul, cu excepţia unor baze de aprovizionare şi a informaţiilor, iar pe acestea erau în stare să le cumpere. În orice caz, Outsiderii, făpturi fragile cu metabolismul bazat pe heliu, erau prea sensibili la căldură sau la gravitaţie pentru a fi buni războinici. Iar Păpuşarii, deşi aveau o putere mai presus de vise, erau prea laşi.

Cine construise, aşadar, Lumea Inelară? Şi, mai ales... acele fiinţe erau oare o rasă agresivă?

Multe luni mai târziu, Louis avea să-şi amintească de minciuna Kzinului ca de momentul în care se decisese existenţa sa ulterioară. Ar fi abandonat atunci... din cauza Teelei, desigur. Inelul era suficient de înspăimântător fie şi numai ca o abstracţie, ca un conglomerat de cifre. Gândul de a te apropia de el într-o navă, de a ateriza pe el...

Dar Louis observase că fiorosul Kzin era înspăimântat de lumile zburătoare ale Păpuşarilor. Minciuna sa fusese un magnific act de curaj. Putea oare un om, în aceste condiţii, să se arate laş?

Bărbatul se aşeză la locul său şi-şi întoarse faţa spre imaginea strălucitoare; dar, în momentul în care dădu cu ochii de Teela o blestemă ca pe o proastă ce era. Figura fetei radia numai bucurie şi încântare. Era tot atât de nerăbdătoare pe cât pretindea Kzinul că este. Era prea proastă ca să-i fie frică?

Pe partea interioară a Inelului exista atmosferă. Analizele spectrale indicaseră o presiune similară celei de pe Pământ şi o compoziţie gazoasă aproape identică, în mod cert respirabilă pentru om, Kzin şi Păpuşar. Se putea doar ghici ce anume o împiedica să se disperseze. Trebuiau să se ducă şi să cerceteze despre ce era vorba.

În sistemul stelei G2 nu se mai afla nimic altceva în afara Inelului. Nici planete, nici asteroizi, nici comete.

— Au făcut curăţenie, remarcă Louis. N-au vrut să lase nimic care le-ar putea lovi construcţia.

— Evident, răspunse Păpuşarul cu bucle argintii. Dacă ceva ar lovi Inelul, acest lucru s-ar întâmpla la o viteză de aproape 1240 km/se­cundă, viteza de rotaţie a acestuia. Indiferent de duritatea materialului din care este făcut, ar exista întotdeauna riscul impactului cu un obiect care ar evita suprafaţa exterioară şi care, ocolind soarele, ar lovi suprafaţa interioară, neprotejată.

Soarele propriu-zis era un pitic galben, puţin mai rece decât cel al Pământului şi o idee mai mic.

— S-ar putea să avem nevoie de costume de protecţie termică pe Inel, remarcă Kzinul.

— Nu, îi replică Chiron. Pe suprafaţa interioară a Inelului tempe­ratura este cât se poate de tolerabilă pentru fiecare dintre voi.

— De unde ştii?

— Din frecvenţele radiaţiilor infraroşii emise de suprafaţa exterioară.

— Mă crezi prost?

— Deloc. Noi am studiat Inelul încă de când l-am descoperit, în timp ce voi faceţi lucrul ăsta doar de câteva minute. Banda infraroşie din spectrul de frecvenţe indică o temperatură medie de 290 grade abso­lute, evident atât pentru interiorul, cât şi pentru exteriorul Inelului. În cazul tău, Interlocutorule, asta ar însemna vreo zece grade peste optim. Pentru Louis şi Teela ar fi, aproximativ, temperatura optimă. NU vreau ca atenţia pe care o acordăm detaliilor să vă inducă în eroare sau să vă înspăimânte. Nu vom permite o aterizare, cu excepţia cazului în care vor insista chiar constructorii Inelului. Am dori, totuşi, să fiţi pregătiţi pentru orice eventualitate.

— N-aveţi informaţii despre relieful suprafeţei interioare?

— Din păcate, nu. Puterea de rezoluţie a instrumentelor noastre este insuficientă.

— Putem încerca să facem nişte presupuneri, zise Teela. De exem­plu, ciclul zi-noapte este de treizeci de ore. Planeta lor de origine trebuie să se fi rotit cu aceeaşi viteză. Credeţi că ăsta este sistemul lor stelar originar?

— Credem că da, deoarece, aparent, ei nu dispun de hiperpropulsie, îi răspunse Chiron. Dar probabil că ar fi putut să-şi mute lumea în alt sistem folosind aceleaşi tehnici ca şi noi.

— Mai mult ca sigur că au şi făcut-o, mormăi Kzinul. Cred că le vom găsi sistemul de origine pe undeva prin apropiere, la fel de lipsit de planete ca şi ăsta de aici. Şi mai cred că au folosit toate tehnicile posibile de terraformare, înainte de a recurge la asemenea măsuri disperate.

— Disperate? se miră Teela.

— După ce au terminat de construit Inelul în jurul acestui soare au fost forţaţi să-şi mute aici toate planetele locuite şi să transfere populaţia pe el.

— Poate că n-a fost aşa, interveni Louis. Poate că au folosit nave imense cu viteză subluminică, în cazul în care sistemul lor de origine era relativ apropiat de acesta.

— De ce disperate?

Cu toţii priviră stupefiaţi spre fată.

— Credeam că au construit Inelul pentru că... pentru... pentru că aşa au vrut!

— De amorul artei? rânji Louis. Pentru o schimbare de peisaj? Pe pumnul cel tare al lui Finagle, Teela, gândeşte-te la resursele pe care au trebuit să le deturneze de la alte scopuri! Aminteşte-ţi că trebuie să fi avut probleme cumplite, provocate de suprapopulaţie. În momentul în care au avut nevoie de Inel, pentru spaţiu vital, probabil că nu-şi puteau permite să-l construiască. Până la urmă, însă, l-au construit, deoarece le era absolut necesar.

Teela părea uluită.

— Nessus revine, anunţă Chiron.

Fără să mai adauge nimic, Păpuşarul se întoarse şi dispăru în interiorul parcului.