Capitolul 1

Am răspuns: ‘Tată preasfânt, distruge-mă, căci nu mai sunt demn de existenţă, de vreme ce Te-am blestemat!’

Subit, marea de foc s-a transformat într-o lumină blândă, iar eu am auzit din nou Vocea vorbindu-mi:

‘Ascultă, Eu, Tatăl tău, nu te blestem şi sunt chiar dispus să uit ce Mi-ai făcut; căci ceea ce ai văzut a fost doar o analogie a relaţiei tale cu Mine pe pământ. Recunoaşte-Mă pe Mine, Tatăl tău, şi retrage-te din nisipurile mişcătoare ale vieţii tale pământeşti, din noroiul înţelepciunii tale terestre şi din focul malefic în care te complaci. Îndreaptă-te către realitatea eternă, către focul purificator al iubirii Mele părinteşti, şi prin intermediul acesteia, către lumina pură a vieţii eterne, trăită la unison cu Mine!

Aceasta este menirea pe care o ai; şi acum, revino pe pământ, unde continui să te aştept! Amin”.

După care m-am trezit din nou aici.

O, Tată preasfânt, mă aflu din nou aici, – dar nu ştiu încă în ce poziţie mă găsesc în faţa Ta!

O, dacă ar fi posibil să îmi ierţi imensa ofensă pe care Ţi-am adus-o, aş fi dispus să suport cu stoicism focul iubirii tale încă o mie de ani!

O, iartă-mă, iartă-mă pe mine, cel mai mare dintre păcătoşi! – Nici nu ştiu de ce mă mai rog Ţie, căci sunt conştient că nu voi mai fi demn de Tine în întreaga eternitate!”

Capitolul 76

INTERPRETAREA TERIBILEI VIZIUNI A LUI THUARIM: MARELE CONFLICT DINTRE INTELECT ŞI INIMĂ

(28 aprilie 1842)

Când Thuarim şi-a încheiat relatarea şi ce a început să plângă cu lacrimi fierbinţi de căinţă pentru aparentul lui păcat major în faţa Mea, Abedam cel Mare l-a prins de mână şi i-a spus:

Ascultă şi încearcă să înţelegi, dragul Meu Thuarim. Felul în care ai procedat în viziunea ta reprezintă un păcat la fel de insignifiant ca şi pagubele provocate de o piatră care cade la vale din vârful unui munte.

Linişteşte-te, căci viziunea ta are o cu totul altă semnificaţie, iar cuvintele pe care le-ai auzit nu se refereau exclusiv la tine, având o semnificaţie universală.

Tu ai fost chemat de Mine cu unicul scop de a fi martorul Meu, trăind această experienţă în plan spiritual, nicidecum cu scopul de a te provoca să comiţi o ofensă în faţa Mea.

Pentru ca viziunea ta să le fie însă cu adevărat de folos urmaşilor voştri, ascultaţi cu toţii interpretarea ei!

Tentativa ta iniţială de a privi cu ochi fizici în interiorul fiinţei tale a reprezentat efortul stupid al intelectului lumesc care încearcă să pătrundă chestiunile spirituale, deşi el a fost conceput exclusiv pentru a opera cu concepte materiale, nefiind decât un organ receptor al sufletului, care îi foloseşte acestuia pentru a înţelege lumea exterioară.

Cum ar putea el să privească şi să înţeleagă vreodată planurile spirituale, pătrunzându-le esenţa?

Cercurile de foc care ţi-au silit ochii să privească în toate direcţiile simbolizează scânteile intelectului lumesc. Ele îi folosesc la fel de puţin înţelepciunii spirituale pe cât le-au ajutat cercurile de foc ochilor tăi fizici. Altfel spus, înţelepciunea spirituală nu va deveni nici mai ascuţită, nici mai sănătoasă decât ochii fizici supuşi unor asemenea tensiuni inutile.

Acesta a fost începutul viziunii tale, care nu a avut nimic de-a face încă cu starea ta interioară, ci exclusiv cu lumea exterioară, căreia îi dăruiesc acum un profet în persoana ta, pentru a experimenta ceea ce ai experimentat tu.

Ai început prin a te înfuria atunci când ţi-am spus că îţi contempli universul interior, după care ai făcut acele tentative inutile.

Această mânie a devenit curând nenaturală, copleşindu-te pentru a-ţi indica orgoliul intelectului lumesc care nu acceptă să devină vreodată captivul adevărului, dorind să îşi păstreze libertatea deplină, un conducător autonom, chiar dacă îi lipseşte complet lumina, imaginându-şi că nu-şi poate găsi fericirea decât dacă toată lumea îi omagiază prostia şi nu-şi poate găsi liniştea decât dacă îşi ironizează fraţii cu superioritatea sa stupidă.

Această stare nu a avut însă nici o legătură cu tine, care eşti fără de păcat în faţa Mea. M-am folosit de tine doar ca un profet în faţa acestei lumi.

Aceasta a fost semnificaţia viziunii tale până în momentul în care ai început să te scufunzi în nisip. Ce ar putea simboliza această scufundare în întunericul nisipului moale, care părea să nu aibă sfârşit şi care ţi-a provocat probleme respiratorii, când ai cerut ajutor, dar nu ai primit nici unul?

Iată care este explicaţia acestei stări:

Nisipul simbolizează cunoaşterea care începe să sufoce pe deplin inima sufletului, care cade pradă celor mai cumplite confuzii şi temeri, din cauza presiunilor la care este supusă şi întunericului în care o ţine captivă intelectul.

În acest moment, inima începe o luptă cu slabele sale puteri, şi scuipând nisipul afară din gură, îşi creează un mic spaţiu în care să poată respira, rugându-se cu ardoare pentru a fi salvată.

Dar intelectul lumesc, încă foarte puternic, nu renunţă cu una cu două la drepturile sale şi sufocă inima din ce în ce mai puternic cu nisipul său.

Inima devine astfel nerăbdătoare şi începe să dispere. Realizând că nu poate câştiga cu adevărat lupta împotriva ei, intelectul îi permite să se scufunde în noroiul fierbinte al dorinţelor pe care i le-a cultivat încă cu mult timp în urmă.

Abia atunci realizează inima tot răul pe care i l-a făcut intelectul, căruia i-a permis prea multă vreme să-şi facă de cap.

De aceea, ea începe să se revolte împotriva intelectului amăgitor şi se înfurie din nou. Adu-ţi aminte de haosul încins!

Fiind un moment extrem de amar, atât pentru inimă cât şi pentru intelectul lumesc, inima cade pradă celei mai cumplite furii, fiind golită acum de orice lumină. La fel de tare se înfurie şi intelectul, căci fără inimă se simte golit de orice căldură şi de combustibilul de care are nevoie pentru lumina sa.

Acesta a fost momentul în care te-ai răzvrătit împotriva Mea în inima ta, şi când M-ai blestemat cu intelectul tău.

Adevăr îţi spun însă: Eu nu consider niciodată lucrările intelectului ca fiind izvorâte din inimă.

De aceea, am turnat atunci peste inima ta balsamul vindecător al iubirii Mele, pentru ca ea să se vindece şi să se întoarcă la Mine pentru viaţa eternă, lucru pe care ţi l-a indicat cu claritate vocea interioară.

Toate acestea nu au însă legătură cu tine, căci nu am dorit altceva decât să fac din tine profetul Meu pentru a depune mărturie împotriva lumii exterioare şi a înţelepciunii acesteia. de aceea, linişteşte-te şi nu te mai teme, căci ţi-am oferit această experienţă pentru a depune de-a pururi mărturie împotriva prostiei acestei lumi! Amin”.

Capitolul 77

CUM POATE FI DESCOPERIT CUVÂNTUL CEL VIU. PARABOLA FECIOAREI ŞI A PEŢITORULUI EI

(30 aprilie 1842)

După aceste asigurări primite de la Abedam, inima lui Thuarim s-a liniştit şi s-a umplut de fericire, iar el nu a mai dorit să-i dea drumul la mână.

Văzând această scenă plină de afecţiune, Abedam i-a spus cu blândeţe: „Thuarim, M-ai apucat cu putere în inima ta, inclusiv cu mâinile tale. De aceea, te numesc din nou profetul Meu, dar într-o altă manieră de data aceasta.

Căci adevăr vă spun vouă, tuturor, cel care nu Mă va apuca cu aceeaşi putere ca şi Thuarim, nu va putea percepe sunetul vocii Mele în inima sa!

Iar cel care nu a perceput această voce cel puţin o dată în timpul acestei vieţi terestre asemănătoare unui vis, nu a început încă să trăiască cu adevărat, oscilând încă între viaţă şi moarte.

Iubirea ta actuală pentru Mine este singura iubire adevărată. De aceea, iubirea celui care nu M-a apucat la fel de strâns cu inima sa precum Thuarim, aici de faţă, dar şi cu mâinile sale, prin intermediul lucrărilor sale de iubire pentru fraţii şi surorile sale, lucrări care îmi vor fi întotdeauna pe plac, – este precum un fruct necopt care poate fi smuls cu uşurinţă din pomul vieţii de orice vânticel înainte de a se coace, pierzându-şi astfel germenul vieţii interioare.

În schimb, cel care manifestă o iubire activă este precum un fruct matur şi pregătit pentru viaţa eternă, căci el a descoperit cu adevărat menirea vie pentru care l-am creat, care este Cuvântul Meu etern şi viu. Acest Cuvânt este germenul vieţii eterne dinlăuntrul lui.

Să spunem că cineva şi-a ales o fecioară, dorind ca aceasta să-i devină soţie. El o iubeşte în secret în inima sa, zâmbindu-i din când în când, dar ezitând să o ia vreodată de mână. Spuneţi-Mi: va putea crede vreodată fecioara că acesta o iubeşte cu adevărat?

O, adevăr vă spun: ea nu va crede acest lucru, spunându-i: ‘Dacă m-ai iubi cu adevărat, nu ţi-ai ţine mâinile la spate atunci când te afli lângă mine, ci m-ai îmbrăţişa cu ambele mâini.

Ştiu foarte bine că sentimentele tale sunt călduţe şi nu eziţi să le flatezi – la fel ca pe mine – şi pe alte câteva fete, în funcţie de capriciile tale şi de indiferenţa iubirii tale. De aceea, ţine-te departe de mine, căci inima mea nu te-a recunoscut niciodată!’

Aceasta ar fi judecata – întru totul corectă – fecioarei adresată peţitorului cu sentimente călduţe! Şi vă mai spun: atunci când, după moartea corpului fizic, vă veţi întoarce în marele regat al spiritului, Eu vă voi judeca pe viu şi iubirea voastră pentru Mine la fel cum a procedat fecioara din parabola noastră cu peţitorul ei călduţ. Puteţi fi convinşi de acest lucru. –

Adevăr vă spun: dacă un alt peţitor va veni la fecioara noastră, va alerga către ea cu braţele deschise, îmbrăţişând-o strâns şi sărutând-o pe frunte, după care îi va spune cu vocea tremurând de iubire:

‘Mult adorata mea! Ce ai vrea să fac pentru a-ţi dovedi imensa mea iubire pentru tine?’

Ce credeţi că va face fecioara noastră, – chiar dacă până atunci ea nu s-a gândit niciodată la el? Credeţi că îl va respinge şi pe acesta, la fel ca pe cel de dinainte?

Nicidecum! Vă asigur că ea se va agăţa de el cu toată iubirea şi căldura inimii sale.

Exact la fel voi proceda şi Eu.

Îi voi răspunde celui care Mă va îmbrăţişa în inima lui şi cu braţele sale cu îmbrăţişarea iubirii Mele şi nu îl voi mai respinge niciodată, în eternitate.

În schimb, cel care va proceda la fel ca peţitorul din parabolă nu se va apropia de Mine nici măcar cu lăţimea unui fir de păr!

Aşadar, dragul Meu Thuarim, ai devenit acum un nou profet al Meu, depunând de-a pururi mărturie privind natura adevăratei iubiri a celui care doreşte să se apropie de Mine pe această cale.

Orice om care va proceda la fel ca tine, în spirit şi adevăr, se va afla instantaneu acolo unde te afli tu acum, putând depune oricând mărturie profetică privind acest adevăr.

El va descoperi astfel în sine menirea profundă pentru care l-am creat pe om.

Iar această convingere interioară nu este altceva decât viaţa eternă născut din Mine şi trăită întru Mine.

Tu ai cunoscut deja această convingere şi poţi depune oricând mărturie exterioară pentru ea. De aceea, marea ta misiune s-a încheiat.

Mai există însă multe lucruri ascunse care urmează să vă fie revelate. De aceea, haideţi să-l ascultăm împreună pe Rudomin, pentru a vedea ce a perceput acesta în timpul meditaţiei. Amin”.

Capitolul 78

VIZIUNEA URIAŞULUI RUDOMIN. SEMNIFICAŢIA OMULUI CA ŞI COPIL AL LUI DUMNEZEU

(2 mai 1842)

După aceste cuvinte, Abedam s-a despărţit de Thuarim, dar numai în plan fizic, nu şi spiritual. deşi în continuare copleşit de iubirea şi starea sa de recunoştinţă, Thuarim a fost nevoit să-i dea drumul la mână, fără să renunţe însă la fuziunea din inima sa cu Acesta. În această stare de spirit, el s-a dat înapoi câţiva paşi, mergând cu spatele, la fel ca şi Sehel, pentru a nu-L pierde din priviri pe Cel pe care L-a recunoscut definitiv ca fiind Tatăl preasfânt şi preaplin de iubire.

Când Thuarim a ajuns înapoi printre fraţii săi, Abedam l-a convocat la El pe Rudomin, spunându-i: „Rudomin, vino şi depune şi tu mărturie în faţa noastră. Amin”.

Uriaşul Rudomin s-a grăbit să iasă în faţa fraţilor săi, rămânând în centru ca un stâlp al boltei cereşti, încremenit în smerenia, iubirea şi respectul său faţă de Abedam cel Mare.

Cu toată smerenia sa, atitudinea lui exprima din plin o stare de mare demnitate şi pace interioară, care nu se putea exprima într-un asemenea grad decât în Rudomin, a cărui statură uriaşă o depăşea cu mult pe cea a fraţilor săi, inclusiv a lui Adam, căci avea o înălţime de 16 şchioape şi un trup enorm, dar puternic şi bine structurat din punct de vedere muscular.

Văzând că uriaşul ezită prea mult să ia cuvântul, din ce în ce mai speriat şi mai respectuos în faţa Celui din faţa sa, Abedam i-a adresat o privire prietenoasă şi l-a întrebat:

„Rudomin, de ce eziţi în faţa Mea, care sunt tatăl şi Dumnezeul tău?

Ce anume îţi ţine inima captivă şi limba legată?

Renunţă la chestiunile secundare care te preocupă, deschideţi inima şi vorbeşte! Amin”.

Aceste cuvinte încurajatoare au pătruns ca un balsam eteric al vieţii în fiinţa lui Rudomin, inima sa s-a eliberat de anxietate, iar limba sa a devenit mai uşoară ca un fulg. El a început să vorbească cu vocea sa de tunet, atât de puternică încât ecourile sale puteau fi auzite reverberate de pereţii munţilor din apropiere, înainte de a dispărea cu totul.

Iată relatarea lui: „Dumnezeule, Tată, Tu, iubire eternă şi pură, mai sfântă decât orice altceva! Cine Te-ar putea iubi şi slăvi atât cât meriţi, în deplin acord cu maiestuozitatea Ta perfectă? Căci mari şi minunate sunt darurile Tale pentru noi, o, Tată preasfânt!

Ce înseamnă omul, în nimicnicia lui desăvârşită, în faţa Ta, Dumnezeule atotputernic şi etern, pentru a-ţi aminti de el, lăsându-l să se bucure atât de plenar de revărsarea graţiei tale infinite, a iubirii şi compasiunii Tale absolute?

Abia acum îmi dau seama cu toată claritatea că Tu, Dumnezeul meu, eşti un adevărat Părinte, iar noi suntem copiii Tăi, căci ce altă relaţie ar putea exista între noi şi Tine, de vreme ce noi ne-am născut prin voinţa Ta sfântă, prin iubirea Ta nesfârşită?

Da, da, Tu eşti cu adevărat Tatăl nostru preasfânt, iar noi suntem într-adevăr copiii Tăi, beneficiari ai măreţiei Tale nesfârşite, sublime şi atotputernice, deşi suntem în sine mărunţi şi insignifianţi, căci nimic nu ne aparţine cu adevărat nouă, de vreme ce Tu ai fost cel care ne-a creat din iubirea Sa infinită şi eternă.

Dacă ne laşi pe cont propriu, noi nu mai însemnăm nimic. În inima Ta părintească devenim însă mari, nesfârşit de mari, şi incredibil de puternici, astfel încât lumile şi universurile dispar la cea mai uşoară respiraţie a noastră la fel ca un fir de praf dus de un vânticel blând.

Cu adevărat, nu aş fi îndrăznit să afirm aşa ceva dacă nu aş fi perceput aceste lucruri în viziunea pe care am trăit-o!

Am trăit cu putere acest adevăr, prin graţia Tatălui ceresc, şi de aceea îndrăznesc să-l rostesc acum cu glas tare.

La scurt timp după ce am primit sarcina sacră de a-mi contempla universul interior, pământul şi întreaga boltă cerească au dispărut din faţa ochilor mei, şi m-am trezit plutind de unul singur în mijlocul spaţiilor infinite. Multă vreme, ochii mei au privit în gol profunzimile acestor spaţii, fără a vedea nimic, nici măcar un fir de praf, căci întreaga creaţie dispăruse în vreun abis al infinităţii.

Eram singur şi pluteam fără nici un suport, fără vreun glob pământesc de care să mă agăţ, prin spaţiile infinite şi eterne.

Subit, prin minte mi-a trecut un gând măreţ, iar acest gând mi-a vorbit în cuvinte sacre, după cum urmează:

‘Şterge cu degetul mic de la o mână degetul mic de la unul din picioarele tale, şi vei găsi un fir de praf; examinează acest fir!’

Am făcut aşa cum mi-a vorbit cuvântul. Spre marea mea uimire, firul de praf a început curând să se dilate, dizolvându-mi întregul deget într-un mare număr de atomi materiali. Şi fiecare din acest atom a continuat să crească, transformându-se în dori, luni şi universuri întregi, care au ţâşnit din mâna mea în spaţiile infinite, populându-le cu nenumărate fiinţe.

M-am cutremurat până în adâncurile fiinţei mele în faţa propriei mele măreţii şi m-am gândit: ‘Cum, toate acestea s-au născut din degetul meu, fără ca eu să le fi perceput vreodată?’

Am auzit atunci o altă voce în interiorul meu, spunându-mi: ‘Credeai cumva că fiii lui Dumnezeu nu sunt decât nişte musculiţe care se târăsc pe pământ?

Priveşte-ţi propria măreţie şi compar-o cu firul de praf din faţa ta! Vei înţelege astfel cine eşti şi cât de mult depind lucrurile de degetul tău mic!’

Am simţit atunci cum mă înalţ. Toate lumile pluteau ca nişte fire uşoare de praf prin faţa ochilor mei uluiţi. La scurt timp, din mine s-a născut o lumină atotputernică, ce a umplut întregul spaţiu.

Abia în această lumină am recunoscut în sfârşit măreţia copiilor lui Dumnezeu, cu care nimic din întreaga creaţie nu poate fi comparat. Am înţeles astfel de ce a venit la noi Tatăl preasfânt, pentru a ne învăţa personal calea care duce către infinitate.

Asta este tot ce am văzut şi tot ce am simţit.

În rest, nu a mai fost nimic. Îţi consacru Ţie, Tată şi Dumnezeul meu, toată iubirea, recunoştinţa şi slava mea, acum şi de-a pururi! Amin”.

Capitolul 79

EDUCAŢIA SECRETĂ PRIMITĂ DE RUDOMIN PENTRU A PUTEA DEVENI PROFET. MĂREŢIA SPIRITULUI UMAN

(3 mai 1842)

După această relatare a lui Rudomin, urmând un impuls interior, Enoh L-a întrebat în secret pe Abedam:

„O, dragul meu Părinte Abedam, Rudomin a proclamat cu voce tare măreţia omului, aşa cum a perceput-o el în interiorul său, dar nu crezi că a exagerat puţin?

Ar fi bine ca el să păstreze limitele adevărului, ştiut fiind că întrecut nu prea a excelat în această privinţă, exagerând de multe ori ceea ce povestea.

De câte ori nu a făcut din ţânţar armăsar, ba chiar un elefant sau un mamut, motiv pentru care mulţi dintre fraţii şi surorile sale nu se puteau înţelege cu el, căci vocea lui extrem de puternică îi reducea imediat la tăcere, lucru care în timp m-a forţat pe mine – tatăl lui – să îi cer să îşi ia posesiunile şi să plece în exil în ţinutul de la răsărit.

M-a ascultat, căci şi-a dat seama că sunt foarte preocupat de menţinerea liniştii şi păcii în gospodăria mea. Şi-a luat şi o soţie, dar nu a reuşit să procreeze mai mult de trei copii în 80 de ani.

Pe scurt, este un om oarecum particular, pe care întâmplător îl cunosc bine, căci sunt părintele lui. Acesta este motivul pentru care mă cam îndoiesc de adevărul discursului lui rostit cu o voce atât de puternică şi pentru care am îndrăznit să păşesc în faţa Ta, dragă Tată, lucru neobişnuit pentru mine, pentru a-ţi cere iertare în cazul în care acest fiu al meu a comis o ofensă înaintea Ta”.

Auzind cuvintele lui Enoh, Abedam s-a întors către el şi i-a spus: „Mult iubitul Meu Enoh, ascultă, atâta vreme cât nu ţi-ai făcut probleme în legătură cu lumea exterioară, ci cu Mine, preocuparea ta a fost justă, căci s-a născut din iubirea ta pentru Mine. În ceea ce priveşte grija ta legată de neadevărurile ocazionale rostite de fiul tău, te asigur însă că ea nu-şi avea locul.

Te asigur că Eu am fost instructorul său încă de la naştere, conducându-l personal şi ajutându-l să devină cel care se află acum în faţa noastră.

Evident, ai contribuit şi tu cu educaţia dată în numele Meu, dar te asigur, Enoh, fiul Meu adorat mai presus de oricine, că educaţia oferită în secret de Mine – fără ştirea ta, şi chiar a lui – a fost mai bună ca a ta.

Datorită acestei educaţii, el se află acum aici oferind o mărturie concretă în faţa voastră că nu a ieşit din şcoala Mea cu mâinile goale.

De aceea, nu-ţi mai fă asemenea probleme. Ascultă, Eu nu transform niciodată mincinoşii în predicatori ai adevărului Meu în faţa maselor, şi nu îi chem cu vocea Mea eternă, a iubirii şi adevărului, decât pe aceia care au – la fel ca şi tine, iubitul Meu Enoh – o inimă dintre cele mai pure.

De vreme ce l-am chemat pe fiul tău, poţi să-ţi iei liniştit gândul de la ideea că s-a comis vreo greşeală; căci tot ce s-a întâmplat a fost lucrarea Mea. Înţelegi ce îţi spun, dragul Meu Enoh?

Ascultaţi, voi toţi! I-am dăruit lui Rudomin o măreţie deosebită, inclusiv în plan fizic; în strictă conformitate cu şcoala Mea, el a susţinut întotdeauna în faţa voastră că omul înseamnă mult mai mult decât un vierme care se târăşte prin praful pământului.

Vocea lui puternică, primită la aceeaşi şcoală, v-a demonstrat – mai întâi de toate – că puterea din piept este mult mai mare decât cea din interiorul capului. În al doilea rând, ea v-a dat măsura exactă a măreţiei iubirii prin comparaţie cu intelectul. În al treilea rând, el v-a demonstrat în numele şcolii Mele, prin puterea vocii lui – în faţa căreia fraţii şi surorile sale trebuiau să păstreze tăcerea – că mintea, cu toate simţurile şi calculele sale, trebuie să se supună în faţa inimii ori de câte ori aceasta din urmă se dovedeşte în mod evident un învăţător mai bun. – Ai înţeles acum, mult iubitul Meu Enoh?

Graţie şcolii Mele, el obişnuia să facă dintr-un fir de nisip o întreagă lume³, la fel cum în viziunea pe care a trăit-o a făcut dintr-un fir de praf o întreagă creaţie. În felul său particular, el v-a învăţat ce este natura umană şi faptul că divinitatea omului sălăşluieşte în inima sa, graţie căreia poate face lucrări minunate, infinit mai mari decât simpla contemplare a unei creaţii, pentru a ajunge apoi la concluzia: ‘Da, este o operă minunată!’, uitând apoi de sentimentele sublime pe care le-a trăit până atunci.

Adevăr vă spun vouă, tuturor: cu toţii ar trebui să faceţi din ţânţar armăsari, elefanţi şi mamuţi, – căci inima nu este mai mare decât un ţânţar, dar poate realiza lucruri infinit mai mari decât ea, reducându-le în schimb pe altele, precum intelectul – care la voi este mai mare decât munţii –, la dimensiunile unui ţânţar. Dacă aţi proceda în acest fel, aţi putea înţelege multe alte lucruri predate la şcoala Mea, pe care Rudomin a urmat-o.

Din păcate, în cazul multora dintre voi lucrurile stau exact pe dos. Aşa se explică de ce nu puteţi înţelege în ruptul capului de ce l-am chemat inclusiv pe Rudomin.

Acum vă puneţi întrebarea: ‘Ce înseamnă această şcoală interioară? Cum trebuie înţeleasă ea?’

Dar Eu vă spun: atunci când observaţi fenomenele cerului, voi vă adunaţi laolaltă şi vă puneţi minţile la contribuţie, gândindu-vă ani de zile, până când ajungeţi la concluzia: ‘Iată cum s-au petrecut lucrurile!’

Aţi observat astfel strălucirea stelelor, traseele vânturilor, zgomotele animalelor şi păsărilor, vuietul mării, – şi întotdeauna aţi tras concluzii extraordinare.

Spuneţi-Mi însă, de ce nu aţi aplicat astrologia voastră şi semnelor nemuririi din interiorul omului, de ce nu aţi studiat cu aceeaşi atenţie stelele de pe cerul vostru lăuntric?