Capitolul 1

Acest mod de a trăi nu reprezintă viaţa, ci moartea cea mai profundă. Dacă ar auzi vocea vie a lui Dumnezeu, această viaţă aparentă nu ar putea supravieţui, ci ar pieri instantaneu, la fel ca minciuna în lumina adevărului.

Atunci când falsitatea este expusă luminii fizice, ea poate continua să pretindă că reprezintă ceva, deşi realitatea ei este fantomatică; dacă ea este expusă însă luminii adevărului, ea încetează complet să mai existe, ca şi cum nu ar fi existat niciodată.

Cuvântul lui Dumnezeu rostit direct de gura Lui reprezintă indiscutabil lumina cea mai sublimă a adevărului. Ce s-ar întâmpla cu voi dacă această lumină s-ar revărsa asupra voastră, a căror existenţă este complet falsă?

Pentru a putea realiza totuşi măreţia iubirii lui Iehova, El m-a chemat pe mine să vorbesc în numele Lui.

Această iubire este atât de mare încât El este dispus chiar să îşi retragă lumina atotputernică pentru a nu vă distruge complet, îngăduind minciunii să accepte doar câteva scântei din ea, trecând astfel la viaţa reală şi crescând până când va deveni capabilă să accepte ceva mai plenar lumina Lui divină, fuzionând din ce în ce mai mult cu ea şi transformându-se astfel într-o fiinţă nouă, născută din iubire, care să-i permită să atingă statutul de fiu al cerului, iar mai apoi chiar de fiu al lui Dumnezeu.

Ascultă, aceste cuvinte rostite de gura mea reprezintă scânteile de care vorbeam mai devreme. Dacă vei accepta să le integrezi în fiinţa ta, lucrurile se vor petrece în viitor aşa cum ţi-am prezis.

Dacă vei prefera totuşi să rămâi în minciuna în care te-ai complăcut până acum, adevăr îţi spun, în numele Celui care a coborât printre noi ca un adevărat Părinte preasfânt şi preaplin de iubire:

El, Domnul cerului şi al pământului, Dumnezeul atotputernic al eternităţii, vine acum şi va veni însoţit de cei sfinţi pentru a judeca în lumina Lui divină întreaga minciună şi pentru a-i pedepsi pe cei lipsiţi de credinţă pentru toate fărădelegile şi blasfemiile lor, comise şi rostite împotriva Lui!

Şi cine crezi că sunt aceşti oameni lipsiţi de credinţă şi de Dumnezeu? Chiar cei ca tine, care duc o viaţă în minciună, în care nu mai există nici o scânteie de adevăr!

Adevărul este lumina divină şi nu se simte la el acasă în mijlocul minciunii. Cât despre cei care trăiesc în minciună, şi pentru care orice adevăr reprezintă o judecată a morţii, aceştia sunt cei ca tine şi complicii tăi, oameni lipsiţi de orice Dumnezeu!

Toţi aceştia au fost ameninţaţi acum direct de către Dumnezeu cu judecata fără de scăpare; căci te asigur că El nu-şi va retrage de-a pururi lumina orbitoare pentru a-i scuti pe păcătoşi de efectele ei distrugătoare.

Când va veni El cu lumina Lui, spune-mi: cum va suporta această prezenţă divină păcătosul a cărui întreagă existenţă nu reprezintă altceva decât minciuna cea mai crasă?

Acum ridică-te şi adună-ţi oamenii care trăiesc în minciună, dar adună totodată şi aceste scântei pentru tine şi pentru oamenii tăi!

Aruncă această armură a minciunii şi îmbracă veşmântul căinţei şi al adevăratei smerenii, pentru a putea experimenta faptele iubirii divine înainte ca Dumnezeu să-şi trimită asupra creaţiei lumina infinită în care toate gândurile vor fi revelate!

Îndreptaţi-vă către miazănoapte şi nu permite nimănui să se întoarcă vreodată în oraşul lui Enoh. Căci Domnul v-a pregătit tuturor un ţinut al vostru, în care veţi putea trăi o viaţă adevărată, de convertire la adevărata credinţă în El.

Acum pleacă şi împlineşte – pentru prima dată în viaţa ta – voinţa adevăratului Dumnezeu; după care, Adam vă va binecuvânta pentru a putea pleca liberi în ţara promisă.

Domnul fie cu tine. Amin”.

Capitolul 102

COPIII DIN ŢINUTURILE DE JOS – PRIZONIERI VOLUNTARI AI GRAŢIEI ŞI COMPASIUNII DIVINE. BINECUVÂNTAREA PĂRINTEASCĂ A LUI ADAM

(16 iunie 1842)

După ce Enoh şi-a încheiat discursul, Horadal s-a ridicat, a făcut o plecăciune până la pământ, în semn de respect, după care s-a întors la armata sa, spunându-le cu voce tare soldaţilor Cine era Acela în faţa căruia s-a prosternat şi care era voinţa Lui în ceea ce îi priveşte.

Auzind asemenea cuvinte din gura omului care fusese până atunci comandantul lor tiranic şi sever, soldaţii s-au bucurat peste măsură, îndeosebi soţiile şi copiii lor, slăvindu-L prin lacrimile lor de fericire pe Cel care a pogorât pacea asupra lui Horadal, dăruindu-le astfel un nou comandant, infinit mai bun, mai blând şi mai delicat.

Doar câţiva dintre ei, care îşi lăsaseră soţiile şi copiii acasă, în ţinuturile de jos, nu prea ştiau ce să facă.

Ei s-au îndreptat către Horadal, pe care l-au întrebat ce trebuie să facă în această situaţie.

Horadal le-a răspuns, plin de ardoare: „Ne aflăm acum în ţinutul atotputernicului Dumnezeu, pentru care nimic nu este mai simplu decât să ne spulbere dintr-o singură suflare. De aceea, singurul lucru care ar trebui să ne preocupe de acum înainte va fi acela de a-i împlini voinţa divină, atotputernică şi sfântă. Alte preocupări nu vom mai avea, căci El, Dumnezeu cel infinit şi etern, ar trebui să conteze mult mai mult pentru noi decât soţiile şi copiii noştri.

Dacă vă veţi întoarce în ţinuturile de jos, voinţa lui Lameh vă va sili să intraţi din nou în războiul primejdios şi nedemn cu puternicii locuitori ai înălţimilor sacre; de aceea, sper că veţi avea bunul simţ să vă supuneţi mai degrabă voinţei divine, cea care a creat întregul univers.

Încercaţi să înţelegeţi această necesitate, lăsaţi deoparte armele, căci nu vom mai avea nevoie vreodată de ele, şi urmaţi-mi exemplul.

Cel care insistă însă să coboare în ţinuturile de jos este liber să o facă, dar va constata acolo că îi va fi greu să scape nevătămat.

Dacă va scăpa de gărzile de la baza muntelui, poate fi sigur că nu va scăpa la fel de uşor de mânia lui Lameh, care este de o mie de ori mai rea decât cea a unui tigru înfometat!

Aşadar, cei care doresc să se întoarcă, să o facă acum. Iar ceilalţi, care doresc să mă urmeze, să vină cu mine la cei patru înţelepţi, în spatele cărora stau cei doi mesageri care ne-au făcut prizonieri şi ne-au adus aici cu o forţă atât de mare!

Facă-se aşadar voia sfântă a Celui care ne-a dat tuturor această poruncă. Amin”.

După ce ordinul comandantului a fost transmis din gură în gură şi toată lumea l-a putut auzi, s-a dovedit că nici unul din cei de faţă nu avea nici o obiecţie la cele declarate de Horadal.

Auzind voinţa Mea proclamată în acest fel de către Horadal oamenilor lui, i-am spus atunci lui Enoh, prin gura lui Abedam cel Mare: „Ascultă, Enoh, se pare că oamenii nopţii au înţeles cuvintele rostite de tine, de vreme ce unul din cei mai servili slujitori ai şarpelui le predică astăzi voinţa Mea oamenilor din subordinea lui.

Crede-Mă, acest miracol este mai mare decât tot ce am făcut noi până acum pe aceste înălţimi. De aceea, am să fac acum un miracol de trei ori mai mare: mai întâi, voi accepta pe aceşti copii ai nopţii ca şi cum ar fi pe deplin copiii Mei, iar apoi cei care şi-au lăsat soţiile şi copiii în ţinuturile de jos vor fi întâmpinaţi de aceştia atunci când vor ajunge în ţara pe care le-am destinat-o – Lamel a fost deja informat în acest sens şi face pregătirile necesare.

Cât despre cuvintele tale, începând cu judecata care se apropie şi terminând cu întrebarea referitoare la cine sunt cei fără de Dumnezeu, acestea vor fi transmise naţiunilor până la sfârşitul timpurilor, şi chiar şi ultimii copii de pe pământ îţi vor menţiona numele, exact aşa cum o fac astăzi părinţii, fraţii şi copiii tăi.

Crede-Mă, Mi-ai făcut o mare bucurie, pentru care răsplata primită va fi infinită şi va dura o eternitate! Amin”.

După care, Abedam s-a întors către Adam şi i-a spus: „Ei bine, Adam, copiii lui Cain s-au pregătit să primească binecuvântarea ta. De aceea, haide să mergem la ei pentru a le dărui ceea ce aşteaptă de la noi. Amin”.

Adam a ascultat de voinţa Domnului şi s-a îndreptat către locul în care aştepta Horadal, plin de cel mai înalt respect.

Ajuns aici, el şi-a acordat binecuvântarea părintească asupra tuturor celor de faţă, după care i-a mulţumit cu ardoare lui Abedam pentru puterea cu care l-a înzestrat.

Abedam i-a răspuns: „Adam, abia acum ai acţionat corect. De aceea, îţi spun ţie, şi la fel le spun şi celorlalţi: binecuvântaţi ori de câte ori simţiţi nevoia să blestemaţi, şi toţi cei care vor să vă distrugă sau să vă persecute vor primi ceea ce li se cuvine.

Nu răspundeţi niciodată cu rău la rău, şi veţi rămâne astfel de-a pururi copiii Mei; căci soarele Meu străluceşte deopotrivă asupra celor drepţi şi asupra celor păcătoşi.

Cât despre tine, Horadal, vei rămâne aici până după-amiază, şi abia după ce toată lumea se va odihni şi îşi va reface forţele veţi putea pleca spre ţara promisă, dar nu înainte ca Eu să rostesc trei vorbe în faţa voastră despre moarte şi despre viaţă. Amin”.

Capitolul 103

HRĂNIREA CELOR SĂRMANI. SETH APARE CA DUBLU. DOMNUL BINECUVÂNTEAZĂ MASA. HORADAL ÎI MULŢUMEŞTE DOMNULUI

(17 iunie 1842)

După acest discurs, Abedam s-a întors către Seth şi i-a spus: „Frate, spune-le copiilor tăi să le aducă de mâncare şi de băut acestor oameni de trei ori sărmani, pentru a-şi reface forţele în vederea călătoriei care îi aşteaptă către ţara promisă.

În afara apropiaţilor comandantului şi familiilor lor, toţi ceilalţi, câteva mii în total, nu au mâncat nimic de trei zile decât câteva ierburi şi rădăcini amare pe care le-au găsit în cale.

Îmi pare rău de aceşti oameni; de aceea, haide să îi hrănim.

Tu procură zece coşuri pline cu alimente şi băutură, iar Eu Mă voi ocupa de binecuvântarea lor”.

Mişcat până la lacrimi, Seth i-a mulţumit lui Abedam pentru această sarcină şi a plecat imediat să o ducă la îndeplinire.

Nu mică i-a fost însă mirarea când, deşi făcuse abia câţiva paşi, şi-a întâlnit copiii grăbindu-se către el cu zece coşuri pline cu mâncare!

Plângând de fericire, el şi-a încrucişat braţele pe piept, aşteptându-şi copiii în această atitudine smerită.

Când copiii au ajuns, el i-a întrebat, cu inima plină de iubire:

„Dragii mei copii! Bucuria mea nu cunoaşte limite, căci voi aţi ieşit în întâmpinarea sarcinii pe care mi-a dat-o Tatăl preasfânt!

Spuneţi-mi, ce înger din cer v-a cerut să procedaţi în acest fel, căci eu unul nu am avut timp să vă informez în legătură cu voinţa divină”.

Dar unul dintre copii i-a răspuns: „Tată, glumeşti cu noi? Cum poţi să spui aşa ceva, când chiar tu ai fost acela care ne-a cerut să facem acest lucru?

După ce ne-ai dat acest ordin, ai plecat înainte pentru a ne aştepta în acest loc, şi exact aşa s-au întâmplat lucrurile”.

Auzind acest răspuns, piosul Seth şi-a ridicat braţele la cer, plin de mirare, dar şi de bucuria cea mai profundă, şi a strigat cu o voce extrem de emoţionată:

„O, Tatăl preasfânt şi preaplin de iubire Abedam Iehova cel Suprem! Lucrurile devin atât de uşoare pentru Tine!

Tu poţi chiar să împarţi omul fără ca vreuna din părţi să ştie de cealaltă, ele acţionând totuşi împreună, într-un spirit comun.

Ascultaţi-mă, copii, acesta este un alt miracol al Tatălui preasfânt şi preaplin de iubire.

De aceea, slăviţi-L, iubiţi-L şi lăudaţi-L pe El din toată inima voastră, căci bunătatea Lui este infinită, iar compasiunea Lui nu are limite.

Pământul şi cerul sunt pline de binecuvântarea şi de graţia Lui; lăudat fie de-a pururi numele Lui sfânt!

O, Tată, Tată, cât de infinit de bun eşti Tu!”

Imediat după această exclamaţie, Abedam se afla lângă Seth, spunându-i cu vocea cea mai blândă cu putinţă:

„Iubitul Meu frate Seth, săracii aşteaptă deja darurile tale; de aceea, haide să ne grăbim la ei.

Cât despre iubirea ta pentru Mine, te asigur că ea este perfectă, lucru de care poţi fi convins, de vreme ce ai primit însăşi mărturia Mea.

Altfel spus, tu eşti un om perfect, după inima Mea. De aceea, haide să ne îndeplinim mai întâi datoria născută din iubire.

După ce vom termina, vom avea tot timpul din lume pentru a ne declara reciproc iubirea. Amin”.

După care, cei doi s-au grăbit, alături de purtătorii de coşuri, la copiii din ţinuturile de jos.

Ajunşi în faţa acestora, Abedam a dispus aşezarea coşurilor înaintea lui Horadal şi a binecuvântat mâncarea din ele.

După această acţiune, El i-a spus lui Horadal:

„Primiţi această mâncare şi această băutură şi refaceţi-vă forţele. Ceea ce vă va rămâne puteţi lua cu voi, pentru a vă servi drept provizii pentru drum.

Cât despre zilele care vor urma, pământul va avea grijă să vă furnizeze roadele sale, născute din abundenţa Mea, atâta vreme cât veţi respecta porunca Mea şi vă veţi îndrepta către ţara promisă. Haideţi, începeţi să mâncaţi şi să beţi. Amin”.

Descoperind această latură nouă a lui Abedam, extrem de prietenoasă, Horadal s-a aruncat însă la picioarele acestuia, spunându-i:

„O, Dumnezeule, slăvite Dumnezeu, cât de diferit eşti Tu de Acela pe care l-am cunoscut prin atâtea lecţii dureroase pe care le-am primit de-a lungul vieţii!

Până acum Te-am considerat Tiranul tuturor tiranilor, astfel încât fiecare fibră a fiinţei mele mă făcea să mă revolt şi să blestem un asemenea Dumnezeu, în loc să-L iubesc. Aşa se face că am devenit eu însumi un tiran.

Cât de diferit eşti însă Tu! În loc să mă distrugi, deşi de-a lungul timpului am comis atâtea blasfemii la adresa Ta, împreună cu întreaga mea armată, Tu ne oferi acum hrană şi băutură.

O, cât de diferit eşti de Cel pe care L-am cunoscut până acum!

O, Doamne, eternă iubire! Cât de blândă este judecata Ta în faţa depravării noastre fără limite!”

Abedam i-a răspuns: „Horadal, acum mănâncă şi bea, căci după masă vom avea timp de discuţii. Amin”.

Capitolul 104

HRĂNIREA MIRACULOASĂ A OAMENILOR. DISCURSUL PLIN DE IUBIRE ŞI DE RECUNOŞTINŢĂ AL LUI HORADAL. A IUBI ÎNSEAMNĂ A TRĂI ÎNTRU SPIRIT

(18 iunie 1842)

Drept urmare, Horadal s-a ridicat, i-a mulţumit încă o dată Domnului pentru marea Sa graţie şi compasiune, după care s-a întors către oamenii săi şi le-a spus:

„Fraţilor, primiţi cu bucurie în inimi mâncarea şi băuturi aici de faţă, şi împărţiţi-o frăţeşte între voi!

Cât despre mine, eu nu voi accepta decât ceea ce va rămâne la sfârşit, după ce toată lumea îşi va fi potolit suficient foamea.

Haideţi să împlinim aşadar, cu inimile pline de recunoştinţă, voinţa marelui şi unicului Dumnezeu, aflat acum într-o formă vizibilă în faţa ochilor noştri şi care a binecuvântat această hrană pentru noi! Amin”.

După această poruncă, cei zece conducători principali au luat coşurile, au aliniat oamenii pe zece rânduri, după care au început să împartă mâncarea din coşuri, asumându-şi fiecare câte un rând. Astfel, primul om din rând primea un vas cu băutură şi unul cu mierea cea mai pură, urmând ca după ce se servea din ele, să le dea mai departe, şi tot aşa, până la capătului rândului.

După ce toată lumea s-a servit cu mâncare şi băutură, cei zece au verificat conţinutul coşurilor, şi nu mică le-a fost mirarea să vadă că acestea nu se goliseră nici pe jumătate!

De aceea, ei şi-au propus să treacă din nou pe la oameni, dar au remarcat că aceştia îşi făcuseră plinul, aşa că i-au mulţumit Domnului din străfundurile inimilor lor şi i-au înapoiat coşurile lui Horadal, care îşi supraveghease cu cea mai mare atenţie, pentru a vedea dacă îşi fac corect treaba.

Văzând că cele zece coşuri sunt încă aproape pline cu mâncare, Horadal i-a întrebat pe comandanţi cu o voce cât se poate de gravă:

„Cum Dumnezeu v-aţi descurcat? Deşi coşurile sunt destul de mari, totuşi este vorba de peste zece mii de oameni.

Cât de mici au fost porţiile individuale? Credeţi că foamea oamenilor poate fi potolită astfel, conform voinţei Domnului suprem?”

Dar unul din cei zece i-a răspuns, plin de respect: „Dacă vrei să vezi un miracol cum n-ai mai văzut până acum, verifică personal fiecare rând şi vei constata că oamenii au primit tot ce aveau nevoie, după care vei exclama, la fel ca şi noi: ‘Sunt lucruri posibile numai pentru Dumnezeu; de aceea, întreaga noastră slavă, adoraţie, recunoştinţă şi iubire i le datorăm Lui, acum şi de-a pururi! Amin”.

Într-adevăr, Horadal a examinat din priviri cele zece rânduri de oameni şi a constatat că nimeni nu are nevoie de nimic. Copleşit, el s-a întors către Abedam şi i-a spus: „O, Tu, al cărui nume limba mea nu este demnă să-l pronunţe, cum pot eu oare să-Ţi mulţumesc, să Te slăvesc şi să Te laud, astfel încât să fiu pe placul Tău?

O, Doamne, Dumnezeule preasfânt, ascultă-mă: cea mai dragă posesiune a mea este această viaţă pe care o am şi care nu valorează cu siguranţă nimic în faţa Ta! Fără ea, nu aş putea însă exista şi acţiona conştient de sine. De aceea, dacă doreşti acest lucru, aş vrea să mi-o sacrific în semn de recunoştinţă faţă de Tine, în numele acestor oameni sărmani!”

După care s-a prosternat la picioarele lui Abedam, plângând cu lacrimi profunde de recunoştinţă.

Auzind cuvintele lui Horadal, Abedam şi-a dus palmele la ochi pentru a-şi ascunde lacrimile pline de compasiune. După o scurtă vreme, El s-a aplecat şi l-a atins pe Horadal, care continua să plângă, spunându-i: „Horadal, ridică-te, căci te-am eliberat de orice păcat anterior”.

Horadal s-a ridicat, dar multă vreme a fost incapabil să rostească vreun cuvânt, până într-atât era de copleşit de emoţie.

După un timp şi-a mai revenit, a tras aer în piept şi L-a întrebat pe Domnul:

„Doamne, ai milă de mine, sărmanul păcătos, şi nu Te mânia pentru că doresc să-mi eliberez inima tulburată de o întrebare care mă chinuieşte de multă vreme”.

Abedam: „Bine, deschide-ţi inima în faţa Mea”.

Horadal şi-a încrucişat braţele pe piept, după care a spus: „O, Doamne, Dumnezeule preasfânt! Crezi că aş putea şi eu, inclusiv toţi oamenii mei, să Te iubim cu toată tăria de care dispunem?

Iartă-mă pentru faptul că am îndrăznit să îţi adresez o cerere atât de sacră! Deşi raţiunea îmi spune că numai cei foarte puri au dreptul să-L iubească pe Dumnezeu, inima mea se luptă din răsputeri cu raţiunea.

O, spune-mi dacă îmi este permis să fac ceea ce îmi cere cu atâta ardoare inima!”

Abedam i-a răspuns: „Horadal, tu faci deja acest lucru, iar Eu te binecuvântez pentru el.

De aceea, în loc de orice alt răspuns, îţi voi oferi acum unul din cele trei cuvinte promise, şi anume:

Iubeşte, iubeşte, iubeşte, şi vei trăi de-a pururi întru spirit, chiar dacă vei muri faţă de lumea exterioară! Tu ai murit deja faţă de această lume; de aceea, iubeşte, iubeşte, iubeşte-Mă pe Mine, Tatăl tău preasfânt, acum şi de-a pururi! Amin”.

Capitolul 105

DISCURSUL LUI ADAM REFERITOR LA NATURA LUI SATAN ŞI LA IUBIREA DE FEMEI

(20 iunie 1842)

După acest scurt, dar atât de elocvent discurs al Domnului, Adam s-a ridicat, în urma unui impuls secret primit de la Mine, şi a luat cuvântul: „Horadal, ridică-te, căci aceasta este voia lui Iehova, şi ascultă-mă”.

Horadal s-a ridicat, iar Adam şi-a continuat discursul:

„Ascultă, în vinele tale şi în cele ale supuşilor tăi curge sângele meu, la fel ca în vinele tuturor copiilor aflaţi pe aceste înălţimi, căci eu am fost plasat pe acest pământ ca prim om complet şi desăvârşit, alături de soţia mea, născută din mine, ca mamă primordială a tuturor celor care trăiesc acum pe pământ.

Din punct de vedere fizic, oamenii nu pot avea decât un singur tată şi o singură mamă. În mod similar, din punct de vedere spiritual ei nu trebuie să aibă decât un singur Dumnezeu, un singur Creator şi un singur Părinte preasfânt şi preaplin de iubire.

De vreme ce eu am fost primul om de pe pământ, şi implicit părintele fizic al întregii umanităţi, îţi poţi imagina cât de mare a fost blasfemia ta atunci când m-ai făcut monstru –

Sau atunci când l-ai numit pe Dumnezeu, Părintele nostru preasfânt şi preaplin de iubire, bătrânul zeu mâncat de viermi!

Cum se face că toţi descendenţii lui Cain au căzut într-o asemenea orbire, iar apoi în depravarea cea mai desăvârşită?

Ascultă şi încearcă să înţelegi! Atunci când Cain, primul meu născut, l-a ucis din pură gelozie pe fratele său Abel – acţiune în care s-a lăsat atras de şarpele cel rău, Satan sau îngerul căzut, care sălăşluieşte în trupul oricărui om şi în întreaga materie –, el a fost judecat de Dumnezeu şi a fost cuprins de o stare de agitaţie care l-a măcinat zi şi noapte. Pământul a devenit prea mic pentru el, iar bolta cerească prea joasă, astfel încât abia dacă mai putea să respire.

Plângea şi se lamenta tot timpul, şi în marea sa furie i-a declarat război etern şarpelui.

De aceea, şarpele l-a vizitat din nou, în dorinţa arzătoare de a-l recâştiga de partea sa.

Dar Cain şi-a dat seama că a devenit stăpânul şarpelui, căci acesta din urmă nu l-a mai putut cuceri nici măcar deghizat în fratele său.

Ştiind însă de foarte mult timp că bietul Cain suferă din cauza slăbiciunii trupului său, şarpele şi-a asumat atunci forma unei femei extrem de frumoase, apropiindu-se de el cu timiditatea unei fecioare. Cain cel slab nu şi-a mai putut desprinde ochii de la această creatură mincinoasă a şarpelui.

Abia mai târziu şi-a dat el seama de capcana pe care i-a întins-o şarpele, rostind cu propria sa gură mărturia care continuă să trăiască în toţi descendenţii săi, şi anume că mai devreme sau mai târziu în această capcană vor cădea toţi copiii săi, iar apoi chiar copiii lui Dumnezeu.

Înţelegeţi acum unde vă aflaţi din punct de vedere spiritual?

Iată, acesta este teribilul obstacol care a generat căderea voastră, a tuturor!

Potrivit mărturiei părintelui vostru, voi aţi devenit sclavii trupului, boală care s-a răspândit ca o epidemie de la Cain la mine, şi apoi la voi toţi.

Şarpele le-a înzestrat pe fiicele voastre cu trupuri superbe, cărora nimeni nu le poate rezista. De aceea, voi aţi creat poligamia, care contravine ordinii divine, potrivit căreia eu am fost destinat să fiu unicul bărbat, iar Eva unica femeie, prin iubirea şi puterea nesfârşită a Celui care se află acum printre noi şi care tocmai v-a invitat de trei ori să-L iubiţi, căci numai iubindu-L pe El se poate transforma iubirea trupească în viaţă sufletească, iar apoi în spirit pur, astfel încât iubirea activată a trupului să se sublimeze în viaţă sufletească, iar apoi în spiritul pur al lui Dumnezeu.

Cum aţi putea obţine această victorie prin poligamia voastră?

Atâta vreme cât veţi rămâne prinşi în capcana trupului vostru, voi veţi continua să fiţi nişte blasfemiatori în faţa lui Dumnezeu, la fel ca atunci când aţi venit pe aceste înălţimi sacre.