Capitolul 26

CAPITOLUL 26
Cristian era la navă. La punte toate reparaţiile se terminaseră. Se aştepta ca nava să iasă din şantier în orice moment. La maşină se mai lucra. Se făcea decarbonizarea totală a motorului principal. I-ar fi plăcut ca nava să primească nominarea de voiaj. Aşa ar fi ştiut şi el dacă îl vor lasă să plece în voiaj. Era aproape sigur că nu. El totuşi spera. Asta i-ar fi rezolvat multe dintre probleme. Ce-ar fi să plece mâine nava? gândi el urcând către comanda de navigaţie. Mastac stătea în scaunul comandantului. Fuma. Vorbea cu inginerul care se ocupa de lucrările mecanice. Pe uşă intră şi şeful mecanic. Li se alătură.

– E groasă rău, tovarăşe comandant!

– De ce, şefule? întrebă Mastac.

– Cămaşa de la cilindrul 3 e crăpată. O s-o schimbăm cu cea de la rezervă, dar lucrarea durează cel puţin o săptămână.

– Păi şi de ce-i aşa groasă? Numai bine, trecem de Anul Nou.

– Cred că nu plecăm nici în februarie. Nu mai avem cămăşi de rezervă şi registrul nu ne lasă să plecăm fără o cămaşă de cilindru la rezervă. Dacă o comandă acum, ne vine abia într-o lună. Şi asta dacă avem noroc. Poate să dureze şi mai mult.

Cristian zâmbi. El trebuia să facă ceva în următoarele zile. Să le dea ceva celor de la Securitate. Trebuia să iasă cumva din situaţia în care se afla. Îşi aduse aminte de ce-i spusese cel cu pistolul îndreptat spre el. „Să aduci şi cheia pe care ţi-a dat-o Rizea.”

Ieşi din camera hărţilor şi se opri în faţa uşii staţiei radio. Rizea era la pupitrul de lucru cu căştile pe urechi. Cristian intră şi se aşeză pe canapea. Aşteptă. Rizea îi făcu semn că vorbesc după ce termină. Făcea trafic cu radio Constanţa.

– Bună, căpitane, spuse Rizea. Am transmis chestia asta pe care mi-a dat-o şeful pentru serviciul tehnic. Comandă o cămaşă de piston pentru principal. Zicea şefu’ când mi-a adus-o că nu plecăm nici într-o lună.

– Eu cred că nu mă mai lasă ăştia să plec deloc. Mi-au cerut toate dovezile, inclusiv cheia de la tine. De ce le-ai spus de cheie?

– Asta voiam să te întreb eu pe tine. De ce le-ai spus de existenţa cheii? De ce le-ai spus că le-o duci împreună cu toate dovezile pe care le-ai adunat tu? Mie aşa mi-au spus. Când am văzut că ştiu de la tine, le-am spus şi eu cum am găsit-o, unde am găsit-o şi că ţi-am dat-o ţie.

– Dacă le-ai spus şi unde ai găsit-o înseamnă că ştiu exact cum arată cheia. Urma ei era clară şi se putea copia.

– O copiaseră de mult. Tipa aia, ziarista lui Mastac, mi-a spus că are mulajul ei de mult. Că a făcut şi o copie a cheii.

– Ne-au păcălit. Nu-i proastă tipa. Ea ştia doar de urma cheii de pe rama tabloului. A spus probabil acelaşi lucru tuturor celor chemaţi la declaraţii şi aşa te-au păcălit. Asta e. Nici eu nu ştiu cum să ies acum din asta. Cheia le-o dau, că nu am de ales. Dar altceva nu am să le

dau. Chestia aia cu indiciile am zis-o gândindu-mă că or să cheme toţi oamenii din jurul meu şi că mi-ar prinde bine ca ei să creadă că am indicii care să-i ducă la pachet. Din păcate, nu am nimic. Mi-au pus pistolul la cap şi au tras cu gloanţe oarbe. Am crezut că m-au împuşcat pe bune. M-am speriat îngrozitor. Nu ştiu cum să ies din asta. Cred că ăştia mă omoară oricum. Şi dacă le dau şi dacă nu le dau ceva. Sper că tu nu te-ai apucat să le spui ce presupuneam noi în legătură cu pachetul. Altfel, eşti şi tu la fel de expus. Şi Ghiţă cred că e în vizor. Ăştia vor să elimine pe oricine ştie sau presupune ceva. Acum eu sunt convins că operaţiunea asta nu-i cea mai curată. Prea sunt disperaţi.

– Sunt, căpitane, că doar a început şi la noi. Eu zic că Timişoara e începutul sfârşitului. Cică sunt deja zeci de morţi. Ieri a fost şedinţa CPEx al CC al PCR. Am auzit că geniul Carpaţilor a dat ordine clare să se tragă. Să se facă ordine. Astăzi a plecat în vizită în Republica Islamică Iran.

– Am ascultat şi eu cum se trăgea la Timişoara. Cred că oamenii or să se sperie. Nu poţi să te lupţi cu armata și cu miliţia şi cu securitatea.

– Eu spun că tocmai asta a fost marea greșeală. Că a dat ordin să se tragă. Acum oamenii din Timişoara au înţeles că singura lor şansă este să meargă înainte. Astăzi am înţeles că primăria şi consiliul judeţean sunt ocupate de oameni. Că Piaţa Operei este tot timpul plină. O scânteie lipseşte ca să se aprindă totul.

– N-aş fi aşa de sigur de asta. Oamenii nu au curaj.

În minte îi încolţise o idee.

– Să ştii că nu-ţi port pică pentru chestia cu cheia. E clar că te-au păcălit. Le-o dau şi să se spele pe cap cu ea. Te las acum, că trebuie să plec acasă. Am ceva treabă.

Într-adevăr, Cristian coborî de pe navă şi se duse direct la maşină. O luă spre casă. Pe drum se opri la o tutungerie şi cumpără câteva lame de ras. Apoi la o librărie şi cumpără două radiere mari, o sticlă de cerneală şi o tuşieră. Ajuns acasă se apucă de lucru. Scrise pe radieră un text în oglindă. „Muncitori! Până când lumea să râdă de noi? SLOM!” A săpat şi îndepărtat tot materialul din jurul literelor până când a reuşit să facă o ştampilă cu textul scris pe radieră. A pus apoi pe masă un ziar. Şi-a pus în mâini mănuşi şi a scos hârtia de scris, tuşiera şi cerneala. A pus cerneală în tuşieră şi a apucat radiera. A muiat-o în tuşieră şi a aplicat-o pe o coală. Textul nu era cel mai elegant, dar era citeţ şi se vedea bine. Pe o coală îi încăpeau douăzeci şi una de ştampile. A făcut treizeci de coli. Le-a pus una peste alta şi le-a tăiat cu foarfecele. A făcut apoi pachete de câte două sute zece bucăţi de petice de hârtie ca etichetele pentru caiete, un pic mai mari decât o radieră. Aveau cam şase centimetri jumătate pe patru centimetri jumate. Apoi a luat trei coli de hârtie, a aşezat pachetele de câte două sute zece manifeste pe fiecare coală, exact în mijloc, după care a adunat colţurile colilor şi le-a strâns peste pachetele cu manifeste. Ştia că hârtia, în timp, se desface şi tinde să se îndrepte. Dacă mai bătea şi vântul, putea împrăştia manifestele. Şi-a pus pe el o jachetă de fâş cu multe buzunare. A băgat cele trei pachete în câte un buzunar. S-a uitat la ceas. Era ora la care lumea ieşea la plimbare.

A plecat şi el să se plimbe prin oraş. S-a dus mai întâi în complexul comercial din cartier. S-a aşezat pe o bancă în spaţiul dintre magazine din mijlocul complexului. A scos o carte din sacoşă şi a început să citească. Ţinea cartea cu dreapta. Cu stânga a scos din buzunar unul dintre pachete, care semăna cu o hârtie mototolită, şi a lăsat-o lângă el pe bancă. După un timp s-a ridicat şi a plecat. A făcut acelaşi lucru în parcul de lângă complex. Numai că de această dată ţinea cartea cu stânga şi a scos pachetul cu dreapta. Apoi s-a ridicat şi a plecat. A luat-o agale spre centru. A ajuns în zona librăriei centrale. În parcul de la Romarta s-a aşezat pe singura bancă pe care nu stătea nimeni. A scos cartea. Cu al treilea pachet era mai delicat. Era într-un buzunar aflat mai sus. Dacă era urmărit, gestul putea atrage atenţia. De ce nu se gândise pe drum să-l pună în buzunarul de jos? Ar fi putut să dezbrace jacheta. Era însă frig şi dacă ar fi dat jacheta jos atrăgea atenţia mai abitir decât dacă scotea pachetul din buzunarul de sus al jachetei. Citea cu cartea în mâna stângă. Cu dreapta pipăia buzunarul de la piept. Pachetul era acolo. Îi veni o idee. Tuşi aplecându-se şi acoperind buzunarul de la piept cu cartea. Pachetul era pe bancă lângă el. Un ins în vârstă se apropie.

– Ţi-e rău, tinere? Ai nevoie de ajutor?

– Nu, mulţumesc. M-am înecat cu propria salivă. Acum sunt în regulă.

– Sunt medic. Dă-mi voie să mă uit puţin la dumneata. Dacă te îneci chiar şi cu propria salivă şi ajunge în plămâni, poţi avea neplăceri.

Omul se aşezase lângă el pe bancă. Mâna lui Cristian împinse pachetul astfel încât cel care se aşezase lângă el să nu-l vadă. Îi ridică lui Cristian bărbia şi se uită fix la ochii lui.

– Nu-i niciun pericol. A fost doar o tuse pasageră.

– Bună seara, domnul doctor, salutară două femei trecând pe lângă ei.

– Bună seara, le răspunse doctorul şi se ridică pornind lângă ele.

Cristian răsuflă uşurat. Citi câteva pagini din carte. Se gândea că dacă pleca prea repede putea atrage atenţia. În cele din urmă, plecă. Se tot uita în jurul lui să vadă dacă îl urmărise cineva. Nimeni. Nicio mişcare suspectă în jur. Porni încet printre blocuri. Nu vedea pe nimeni să vină după el. A ajuns acasă destul de târziu. Nu putea dormi. Aţipea câteva clipe şi de fiecare dată visa. Primul vis a fost că o mulţime de oameni au găsit biletele lui împrăştiate de vânt, s-au adunat în centru oraşului şi au scandat ca la Timişoara. S-a trezit. După un timp, a adormit iar. A visat că securiştii îi băteau la uşă şi că l-au ridicat cu cătuşe la mâini arătându-i manifestele.

S-a trezit speriat în timp ce se zbătea să scape de cătuşe. S-a dus la baie şi apoi s-a aşezat iar în pat. Somnul refuza să se lipească de el. Într-un târziu a aţipit. De data asta văzu în somn un tânăr care era bătut că se oprise să ia manifestele de pe jos. S-a trezit speriat. Tânărul era plin de sânge. S-a întors pe partea cealaltă şi a început să numere oi. Auzise el cândva că astfel ţi se face somn şi adormi. Nimic. Era agitat. S-a dat iar jos din pat când încă nu se luminase. S-a uitat la ceas. Era cinci treizeci şi opt. S-a spălat cu apă rece pe faţă, s-a îmbrăcat şi a ieşit din bloc. A pornit uşor către centru. Când a ajuns în parcul de la Romarta era puţin peste ora şase treizeci. Oamenii mergeau la serviciu. O adiere uşoară împrăştiase peticele de hârtie pe iarbă şi pe trotuare. Unele erau cu faţa în jos şi nu se putea vedea ce scrie pe ele. Cea mai mare parte însă erau cu scrisul în sus, la vedere. S-ar fi aşteptat ca oamenii care mergeau la serviciu să se oprească şi să ia câte una de pe jos să le citească. Oamenii însă treceau pe acolo ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doi tipi mai curajoşi s-au oprit şi au citit textul fără a se apleca. În scurt timp a apărut o maşină. Din ea au coborât patru oameni. Doi au încercuit imediat zona întinzând o sfoară pe care din loc în loc puseseră hârtii pe care scria „trecerea oprită”. Ceilalţi doi, cu nişte bastoane cu bold în vârf, adunau bucăţelele de hârtie cu o dexteritate nemaivăzută. În mai puţin de zece minute, în parc nu mai era nici urmă de manifeste. Dezamăgit şi obosit, Cristian plecă spre casă. Pe scara blocului s-a întâlnit cu nea Marcel care se întorcea din complex. Avea o sticlă cu lapte într-o sacoşă de un leu.

– Bună dimineaţa, nea Marcele! Ce faci aşa cu noaptea-n cap?

– Eu aşa mă trezesc de obicei şi mă duc la coadă la lapte. Da’ mata?

– Eu recunosc că n-am avut somn şi am ieşit să mă plimb.

– Acu ţi-ai găsit şi mata să te plimbi? Ai văzut ce-i în complex?

– Nu, că eu am mers în jos, pe Brăilei.

– Mai bine că nu te-ai dus la complex, că acolo-i jale. Au închis spaţiul interior dintre magazine, acolo unde sunt patru bănci să se mai odihnească ăştia bătrâni ca mine. Nu mai avea nimeni voie să intre acolo. M-am interesat şi eu. Cică au găsit manifeste. Să vezi ce le mai adunau. Lumea vorbea că le-ar fi pus ăla – Georgescu, care a lipit şi pe stâlpi la intrarea în Combinat. Da’ pe urmă s-au lămurit că nu putea fi el. Pe el îl ridicaseră ieri când lipea pe stâlpi. Şi se spunea că ăla n-are toţi boii acasă.

– Cine ştie ce-o fi, nea Marcele. Noi mai bine ne vedem de ale noastre.

– Aşa-i, dom căpitan. Cel mai bine-i să nu te bage ăştia în seamă, că dacă te bagă nu mai ieşi.

Râse mulţumit de gluma pe care o făcuse. Cristian l-a salutat şi a plecat. Era dezamăgit. Nu se aşteptase ca oamenii să nu reacţioneze deloc. Urcă scările cu aerul unui învins. Un zâmbet îi apăruse totuşi la baza buzelor. Fusese naiv să creadă că va schimba mare lucru cu peticele lui de hârtie. Şi dacă oamenii ar fi fost mai curajoşi ar fi citit cuvintele acela şi n-ar fi înţeles nimic. Cei care nu ştiau ce se întâmplă la Timişoara cu adevărat chiar nu aveau cum să înţeleagă mesajul. Şi dacă nu înţelegeau mesajul, cum să înţeleagă de la cine venea sau mai bine zis ce era cu semnătură aceea, SLOM! De unde până unde să se gândească cineva că asta era prescurtarea a ceea ce ar fi trebuit să însemne Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii? Semnătura asta ar fi trebuit să lase impresia că manifestele vin de la o organizaţie, că oamenii erau de mult adunaţi în organizaţia asta şi că ea, organizaţia, făcea în sfârşit ceva. Nimic din toate aceste calcule nu se adeveriseră. Abia dacă le văzuseră câţiva oameni înainte de a fi adunate. Iar ăia câţiva nu vor comenta de frică.

Nici el nu mai avea altă speranţă. Trebuia să facă ce-i ceruseră. Trebuia să le dea cheia şi să le mai dea ceva. Sigur, nu trebuia să le dea tot ce are. Altfel, probabil că ei ar şti să facă legătura şi să ajungă la pachet. El trebuia să le dea cheia şi să le mai dea ceva. Ce bine făcuse că nu-i spusese lui Rizea ce a găsit el! Bine. Nu le va da niciunul din indiciile găsite de el. Dar ce? Trebuia să le dea ceva care să-i trimită pe o pistă falsă până găsea el o altă soluţie. Numai că trebuia să fie ceva credibil. Dacă nu era ceva credibil, risca să fie împuşcat. Şi dacă era ceva prea credibil risca acelaşi lucru. Ei ar fi ajuns la concluzia că au tot ce le trebuie şi i-ar fi lichidat pe incomozi. O să scrie el un bilet ca şi cum ar fi fost scris de Drăgan şi adresat lui. Intră în casă şi se aşeză la masa pe care avea hârtie de scris şi stilou. Începu să scrie: „Căpitane, dacă mi se întâmplă ceva...” Rupse hârtia şi o aruncă. Era prea cusut cu aţă albă. Biletul nu trebuia să fie adresat aşa ca să nu dea de bănuit. „Pentru siguranţă pachetul este la cineva care îl duce la Club 2000 în Casablanca. Nimeni nu poate ajunge la pachet fără să ştie parola. Parola este «Să ascult Rapsodia Română». Ca să ajungi la pachet trebuie să stai în club până te întreabă cineva de ce ai venit. Omul căruia îi spui parola te va conduce la pachet.”

Scrisese totul cu litere de tipar cât mai drepte, astfel încât nimeni să nu găsească indicii referitoare la cine le-a scris. Era totuşi ceva vulnerabil în acest plan. Hârtia putea păstra amprente, iar ei le puteau analiza. Îşi aduse aminte că luase din noptiera de la capătul patului lui Drăgan o bucată de hârtie albă în care pusese bucățelele acelea mici pe care le găsise. Hârtia aia sigur avea amprentele lui, dar era posibil să le aibă şi pe ale lui Drăgan, din moment ce umblase cu ea. A scos cutia în care erau puse şi a luat hârtia în care erau protejate acele mici bileţele pe care el le consideră importante. A rescris textul din litere formate doar din linii pe hârtia abia scoasă din cutie, nu înainte să-şi fi pus mănuşi. Nu voia să mai lase amprente proaspete pe ea. Mâine o să facă şi o replică a cheii de la telegrafist. O să păstreze el replica şi lor le dă originalul.

A doua zi a plecat să caute o cheie brută. Nu a găsit nicăieri. Şi-a adus aminte că avea acasă plastilină şi ceară roşie. S-a întors, a intrat în casă şi s-a apucat de lucru. A făcut două mulaje – pe o parte şi pe alta a cheii – într-un calup de plastilină care încăpea perfect într-o cutie de chibrituri. Apoi a făcut acelaşi lucru în ceară roşie. Pe urmă a copiat ce era pe bileţelele de hârtie originale. A pus cutia de chibrituri cu mulajul făcut în ceară roşie alături de hârtia pe care copiase textele de pe bileţele într-o pungă de plastic pe care a înfăşurat-o de câteva ori şi a sigilat-o cu scoci. Pacheţelul era doar puţin mai mare decât o cutie de chibrituri. A făcut la fel cu cutia în care era mulajul de plastilină alături de care a pus bileţelele originale. Bileţelele originale le-a pus mai întâi într-o pungă de plastic împăturită de multe ori şi sigilată cu scoci şi abia apoi a pus-o alături de cutia de chibrituri în altă pungă, a înfăşurat-o de câteva ori şi a sigilat-o cu scoci. Avea două pachețele puţin mai mari decât două cutii de chibrituri. Şi cheia şi bileţelele fuseseră la loc sigur, dar le scosese de acolo cu o zi înainte. Şi acum o să ducă cele două cutiuţe în locul acela sigur. Era riscant să le lase acasă. El era convins că Securitatea îi poate intra în casă oricând. A ieşit pe hol şi s-a uitat să nu fie nimeni. A pus scara şi a urcat pe bloc. A deschis cu cheia lăcăţelul de la cutia de conexiuni a antenei TV şi a băgat cele două cutiuţe înăuntru. A încuiat apoi lăcăţelul şi a coborât. Era convins că nimeni nu va căuta acolo, mai ales că el avea sistemul acela de rotire a antenei din casă şi că cea mai mare parte a antenelor aveau astfel de cutiuţe de protecţie conexiuni.

A coborât apoi şi a scris un fel de declaraţie către Securitate.

„Subsemnatul, Cristian Răuţă, fiul lui... depun la Securitatea oraşului Galaţi o cheie pe care am primit-o de la tovarăşul telegrafist Rizea şi un bilet pe care l-am găsit în buzunarul comandantului Drăgan în ziua în care acesta a fost găsit mort la bordul navei Padova. Data 20.12.1989”

Semnă apoi în partea dreaptă a colii. Deschise radioul. Pe posturile noastre nu mai era nicio ştire despre ce se întâmplă la Timişoara. Pe Europa Liberă însă ştirile curgeau ca un râu după ploaie. Oraşul era paralizat. Muncitorii încetaseră lucrul. Oamenii se adunau în Piaţa Operei. Din balconul Operei, se ţineau discursuri. Era declanşată greva generală. Se cerea demisia secretarului general al partidului. Se cereau alegeri libere. Şeful marelui Stat Major a raportat la Bucureşti că în stradă nu sunt huligani, ci muncitori de la toate întreprinderile timişorene, că e grevă generală şi că armata nu poate face nimic. A ordonat trupelor să intre în cazărmi. Cristian nu ştia dacă să creadă sau nu. Se retrăgea armata? Asta însemna că nu vor mai lua măsuri împotriva oamenilor, că nu se va mai trage? Armata s-a retras. Dar Securitatea? Dar Miliţia?

În ziua următoare, Cristian s-a dus la navă dis-de-dimineaţă. Voia să pună la punct serviciile pe perioada sărbătorilor. Oricât încercau autorităţile comuniste să nege sărbătoarea Crăciunului, oamenii ţineau tradiţiile atât cât puteau şi se bucurau în familie de ele. L-a văzut pe punte pe Seniorul şi s-a dus direct la el.

– Ce faci, Seniore?

– Bine. Mă gândeam să-ţi spun că poţi să mă treci pe mine de serviciu zilele astea. Am o puicuţă aici, ţi-o aminteşti pe ospătăriţa de la barul la care am fost cu Buzduga, nu? Vrea să vină să stea cu mine la vapor. Am vorbit şi cu ăştia de la secţie şi de la şantier şi nu e nicio problemă să o aduc aici. Aşa că poţi să-i laşi pe ceilalţi să plece acasă. Stau eu aici, că şi-aşa nu se mai face nimic la punte.

– În regulă. Te trec pe tine la servicii din 24 până în 30. Leon o să vină din 30 până în 5 ianuarie, iar eu o să intru începând de astăzi. Pe timpul şederii în şantier noi ofiţerii facem doar de zi. Noaptea rămân doar vardiile.

– Cum zici tu, Cris. Doar eşti şeful.

– Ai dus binoclul şi compasul de barcă la iahtul lui Buzduga?

– Le-am dus şi să ştii că am găsit şi un sextant şi câteva hărţi de la nava Brăila care este la dezafectare. Mai am de dus acolo în zilele următoare ce mai găsesc pe la nava asta şi mi le pot da băieţii de acolo. Le-am zis de treaba cu voiajul în jurul lumii. Ideea le-a plăcut, da’ au zis că nu suntem întregi la minte. Exact aşa cum ziceam şi eu la început. Îţi aduci aminte?

– Cum să nu! Parcă ce, eu am fost hotărât de la început? Dacă mă gândesc bine, nici acum nu ştiu dacă o să avem suficient curaj să pornim la drum.

– Ba eu vreau să-ţi spun că pe măsură ce trece timpul eu sunt din ce în ce mai hotărât. Simt că aşa o să las şi eu urme pe unde am trecut. Ştiu că mulţi o să-mi spună că mergând pe mare cu barca nu laşi urme. Le laşi, da’ trebuie să fie oameni gata să le vadă.

– Seniore, importante sunt urmele care rămân pentru tine şi pe care le vezi tu. Şi dacă rămân numai în mintea sau sufletul tău şi este de ajuns.

– Aşa e, Cris. D-aia simt eu că trebuie să facem ceva cu călătoria asta.

– O să facem, Seniore. O să facem. Acu trebuie să plec. Vino mâine noapte pe la mine. Mai stăm la taclale. Bem una mică. Asta dacă nu cumva ai alt program. Dacă te lasă puicuţa.

– Fii serios, Cris. Ştii doar că mie nu-mi face nimeni program. Vin pe la nouă seară.

Cristian a plecat direct către Securitate. La poartă a salutat şi a întins buletinul, adresa şi un plic pe care scria pentru tovarăşul Vasile Ion. Ofiţerul de serviciu a scris în registru.

– Îmi daţi, vă rog, un număr de înregistrare?

– Sigur, zise ofiţerul de serviciu scoţând un pătrat de hârtie pe care era aplicată o ştampilă pe care scria: Intrare… Numărul… Data... A completat pe ea numărul şi data. A pus ştampila şi pe adresa pe care Cristian o adusese şi a completat şi acolo numărul şi data, după care i-a întins lui Cristian buletinul şi pătratul de hârtie.

Cristian le-a luat şi a plecat bucuros. Era satisfăcut că avea o dovadă că lăsase ceva la ei. Credea că dacă era înregistrată în registrul de la poartă nu avea cum să fie ascunsă nici adresa şi nici ce predase. În drum spre casă trecu pe lângă o unitate militară. În curte erau vestitele difuzoare. Auzi că vorbea tovarăşul. Opri maşina şi lasă geamul din dreapta jos. Se întorsese din Iran şi înfiera huliganii de la Timişoara spunând că acţiunile lor nu au nimic comun cu muncitorii timişoreni care sunt împotriva unor astfel de manifestări. Să fi înăbuşit totul de ieri până azi? se întrebă Cristian. De maşină se apropia un soldat.

– Circulaţi, vă rog, spuse soldatul. Nu aveţi voie să staţionaţi aici.

– Dar nu staţionez, spuse Cristian. Doar am oprit să şterg puţin geamul, că e murdar şi nu-mi merg ştergătoarele.

Coborî din maşină cu o cârpă în mână. Şterse parbrizul, apoi farurile, urcă în maşină sub supravegherea atentă a soldatului şi plecă.

În oglindă văzu două faruri care mergeau în urma sa. Ajuns acasă, a aflat că Timişoara era un oraş liber. Primul oraş liber de comunism. Deschise geamul. Aerul rece de afară umplu repede încăperea. Cristian simţea o bucurie imensă. Ar fi vrut să o împărtăşească cu cineva. I-ar fi plăcut să o vadă pe Carmina. În parcare văzu maşina albă care îl urmarea. Făcu un semn în direcţia ei ca şi cum i-ar fi salutat pe cei din maşină. Erau doi bărbaţi. Închise geamul şi ridică receptorul. Sună la familia Drăgan. Încă nu era foarte târziu.

– Alo! Bună seara, Cristian sunt.

– Numai puţin, să o chem pe Carmina, o auzi pe mama ei.

– Sărut mâna! Aştept. Mulţumesc!

Era puţin fâstâcit. Nu a durat mult şi Carmina ridică receptorul.

– Bună seara, spuse ea lungind cuvintele care căpătau un ton drăgăstos.

– Carmina, în seara asta sunt tare fericit şi vreau să împărtăşesc asta cu tine. Pot să vin să te iau la o plimbare?

– Sigur că poţi. Te aştept în parcare.

– În maximum zece minute ajung. Pa, pa!

Închise, luă din cuier jacheta groasă şi plecă. În parcare, înainte de a urca în autoturismul său, se îndreptă către maşina celor care îl supravegheau. Bătu în geam. Ionescu îl privi direct în ochi cu o privire în care se amestecă un fel de jenă cu puţină ură. Cristian i-a făcut semn să lase geamul, apoi i-a arătat că are mâinile la vedere şi că nu are nicio intenţie necurată. Geamul maşinii se crapă de o palmă.

– Nu mai durează mult, băieţi, spuse Cristian. În curând o să se termine. Timişoara e un oraş liber. Vor fi şi altele. Aveţi grijă până atunci de voi.

S-a întors şi a plecat către maşina sa. Ionescu şi colegul său rămăseseră fără grai. „Ce tupeu are? se miră Ionescu. Pentru sfidarea asta puteam să-l arestez. Aveam şi martori. Îl puteam încadra uşor la... Ce tupeu are!”

Cristian pornise. Ionescu a pornit şi el. Nu se mai ascundea. Lucrurile erau pe faţă. Cristian se gândea că o expune pe Carmina. Mai mult decât era expusă până acum? Opri maşina în parcare. Carmina veni către el. Coborî, o luă în braţe şi-i deschise uşa din dreapta. Ea se aşeză. Urcă şi el la volan şi porni.

– Unde vrei să mergem?

– Hai în Grădina publică. Mi-ar plăcea să facem câţiva paşi pe alei.

– Dorinţa ta e lege pentru mine, spuse Cristian teatral în timp ce ieşea din parcare.

– Ziceai că eşti foarte bucuros. Poţi să-mi spui şi de ce?

– Pentru că ziua asta e o zi istorică. Nu ştiu dacă ştii că la Timişoara este o revoltă.

– Am auzit ceva la TV când spunea geniul Carpaţilor că sunt acţiuni ale huliganilor ajutaţi de agenturili străine...

– Timişoara este începând de astăzi un oraş liber. S-a constituit acolo şi o organizaţie, un partid care se cheamă Frontul Democratic Român. Comuniştii nu mai sunt la putere în Timiş. Oamenii au luat Consiliul Judeţean şi Primăria şi...

– Şi ăia care conduceau județul au plecat aşa, de bună voie?

– Nu, s-a tras în oameni. Pe şaisprezece şi șaptesprezece cică au murit mulţi oameni. Îţi dai seama? Eu cred că oamenii nu vor ceda. Mulţimea este pe străzi şi...

– Şi crezi că o să se întâmple şi aici?

– Nu ştiu dacă o să se întâmple, da’ eu sper asta din tot sufletul. Ştii, voiam să afli de la mine. Ieri am fost la Securitate şi le-am dat o cheie şi... nu ştiu... vreau să zic că... nu ştiu dacă ăştia nu... Voiam să-ţi spun că… dacă mi se întâmplă ceva... să ştii că te iubesc!

– O, dragul meu! Şi eu te iubesc şi te rog să nu vorbeşti aşa. Nu are ce să se întâmple. Foarte bine că le-ai dat ce voiau. Poate că aşa te vor lăsa în pace.

S-au plimbat pe aleile largi, principale. Mergeau de mână.

– Ştii, nu am de gând să-i las să-şi facă jocul. Dacă simt ceva, cred că o să fug din zonă să nu mai dea ăştia de mine.

– Fă tot ce crezi tu că-i bine. Nu-ţi face griji în privinţa mea. Eu şi mama o să ne descurcăm. Să ştii că şi mie mi-e frică pentru tine. M-am tot gândit că lor nu le-ar prinde rău să te scoată ţap ispăşitor.

Cristian o luă în braţe şi o strânse cu putere la piept. Ea ridică puţin capul şi-i spuse:

– I-am spus mamei că vreau să merg la tine în seara asta şi ştii ce mi-a spus?

– Nu ştiu.

– Mi-a spus că dacă eu aşa cred că-i bine, aşa să fac. Deci... să mergem.

Îl apucă de mână şi plecă în fugă spre poarta parcului, trăgându-l pe Cristian după ea. Lui inima începuse să-i bată cu putere. Nici nu-i mai păsa că Securitatea îl urmăreşte.

La Constanţa, în casa familiei Pârcălăbescu sună telefonul.

– Tată, e pentru tine, strigă fata lui Pârcălăbescu.

– La ora asta? Cine-i? întrebă el apropiindu-se.

– Tovarăşul general.

Pârcălăbescu luă receptorul telefonului şi ca şi cum generalul ar fi fost în faţa lui se îndreptă într-o poziţie militărească.

– Ordonaţi, tovarăşe general!

– Primăvară timpurie, Pârcălăbescule, primăvară timpurie.

Se auzi apoi zgomotul receptorului pus în furcă. Pârcălăbescu se aşeză în fotoliu întinzând picioarele şi lăsând capul pe spate într-un gest de relaxare forţată. Se simţea încordat. Sună la centrala Hotelului Dunărea.

– Bună seara! Vă rog să-mi faceţi legătura la camera 12.

– S-a ’nţeles, 12. Aşteptaţi.

După câteva secunde de tăcere se auzi slab: „Vă caută cineva.” Apoi i se adresă lui Pârcălăbescu:

– Aveţi 12.

– Primăvară timpurie, tovarăşe, rosti clar şi apăsat Pârcălăbescu.

– Confirm, răspunse vocea din camera 12. Apoi tăcere.

Cristian şi Carmina intraseră în casă. Au aprins lumina. Carmina râdea fericită.

– Aş vrea să dansez. Vă rog, domnule, dansaţi?

– Desigur, domnişoară! Dă-mi voie doar să pun muzică. Ce ai vrea să dansezi? Vals? Tango? Rock? Salsa?

– Cred că cel mai potrivit ar fi un tango. Tu ce spui?

– Caut un tango. Numai un minut.

Se apropie de pickup, caută printre plăcile de vinil, scoase una, o aşeză pe platan, mişcă braţul spre disc şi platanul porni să se învârtă. Puse acul la începutul discului. În scurt timp, camera se umplu de ritmurile calde, dar ferme ale tangoului. Apoi reveni la Carmina şi întinse mâinile. Ea se apropie şi prinse cu dreapta stânga lui, iar stânga o aşeză pe umărul lui drept. El şi-a strecurat dreapta pe sub stânga ei şi a prins-o de mijloc. A strâns-o aproape. Ea şi-a lipit trupul de al lui. O privea în ochi. Ea îl privea la rându-i. Mişcările lor parcă erau comandate de ritmul tangoului. Rotirile lor accentuau timpii melodiei. Deodată s-a auzit un zgomot de geam spart şi un şuierat sinistru. Cristian a crezut iniţial că se defectase ceva la pickup. Văzu însă un norişor de praf ridicându-se din peretele opus geamului. Până să se dezmeticească, auzi încă un zgomot. De data asta era parcă mai accentuat. O trânti pe Carmina la pământ şi se aşeză peste ea. Din perete încă se vedea ca şi cum ar fi ieşit fum. Văzu două găuri apropiate. S-a tras asupra lor. Se târî către hol făcându-i semn Carminei să se târască înaintea lui şi să intre în baie. După cum presupunea el, trăgătorul se afla pe blocul de vizavi, nu erau mai mult de douăzeci de metri între blocuri. Se trăsese însă cu calibru mic. Probabil cu un pistol cu amortizor.

În baie, Carmina stătea întinsă pe cimentul rece. Din instinct el intră şi închise uşa. Se ridică şi o ajută şi pe ea să se ridice.

– Ce-a fost asta? întrebă Carmina.

– S-a tras asupra noastră. Faptul că dansam probabil ne-a salvat viaţa.

– Cum să se tragă asupra noastră? Cine să facă asta?

– Nu are importanţă. Trebuie să ne păstrăm calmul. Cel mai bine ar fi să plecăm din casă. E posibil să vină şi la uşă. Nu ştiu cum o să ieşim din bloc, dar nu trebuie să ieşim imediat şi nu pe uşile principale. Trăgătorul încă stă la pândă. Cred că va pândi să vadă când ieşim. Acum te rog să te aduni şi să mergi după mine.

Îi apucă mâna şi i-o strânse.

– Ai încredere. Găsesc eu o soluţie. Important e să plecăm acum. Hai.

A ieşit pe hol şi s-a uitat în dreapta şi în stânga. Nu era nimeni. I-a făcut semn Carminei să se lipească de perete. A făcut doi paşi până la uşa vecinei sale şi a bătut insistent. A văzut ochiul ei la vizor. Uşa s-a deschis.

– Bună seară, tanti Niculina. O să intrăm un pic la mata. Îţi explic imediat.

Au intrat. Niculina a închis uşa în urma lor şi a pus şi lanţul.

– Ce s-a întâmplat? Să nu-mi spui că iar te-a atacat careva.

– Mai rău, tanti Niculina. De data asta au tras asupra noastră.

– Ei hai, cum să tragă? Eu nu am auzit nimic.

– Nici noi nu am auzit mare lucru, tanti. Au tras cu pistol cu amortizor.

– Păi şi-acum? Acum ce urmează? Or să tragă şi aici?

– Aici nu trag, tanti, că nu au de unde să ştie că suntem aici. Problema e că trebuie să ieşim din bloc şi mă gândeam dacă ştii dumneata pe cineva de la parter după partea asta ca să ieşim pe geam.

– La parter stă ăla care mă tot curtează. Îţi dai seama ce faţă o să facă dacă mă vede la uşa la ora asta? O să zică ori că am înnebunit ori că-mi arde de giugiuleală. Da’ zică ce-o vrea. Când vreţi să mergem ?

– Peste cinci minute. Mai am foarte puţină treabă. Aşteptaţi aici. O să bat în uşa semnalul asta.

Le exemplifică bătând în dulapul lângă care se aflau.

– Să ai grijă, Cris, îi spuse Carmina.

– Sper să nu faci o prostie şi să ne trezim cu ăia aici.

– Staţi liniştite. O să fie bine.

Ieşi pe hol. Se gândea să stingă lumina. Nu. Nu e bine. Ar atrage atenţia. Puse scara şi urcă pe bloc. Se târî până lângă antena tv. Se răsuci pe spate fără a se ridica. Era la adăpostul brâului de zidărie care înconjura terasa blocului. Ridică mâna, dar o făcu încet urmând ţeavă care susţinea antena. Făcea mişcările de parcă erau filmate cu încetinitorul. Se gândea că orice mişcare bruscă îl putea da de gol. Deschise micul lacăt. Scoase cu grijă pachetul aflat în dreapta şi cu mişcări la fel de lente îl aduse lângă el. Îl puse apoi în buzunarul de la piept pe care îl închise. Din nou cu mişcări lente ridică mâna şi închise lacătul. S-a târât înapoi până la chepengul scării. A coborât. Nicio mişcare. S-a apropiat de uşa vecinei şi a bătut uşor în ea semnalul stabilit.

– Acu mergem? întrebă Niculina puţin speriată.

– Da, dar să dau un telefon mai întâi. E musai să sun de la dumneata.

– Da’ sună, maică, liniştit.

Cristian căută în buzunare hârtia pe care i-o dăduse tipul ăla, Radu, acolo în atelierul de reparat televizoare. În unul din buzunare găsi actele de la Buzduga. Găsi apoi în altul biletul pe care era scris numărul de telefon. Îl formă. Cineva ridicase receptorul, dar nu spunea nimic.

– Radu? întrebă Cristian.

– Da. Cine întreabă?

– Prietenii vor să te vadă.

– Atunci vin, se auzi de la capătul celălalt al firului.

Cristian închise telefonul şi reveni la Carmina şi la vecină.

– Haideţi, spuse Niculina. O iau eu înainte. Dacă se întâmplă ceva nu sunt cu voi.

– Trebuie să mergi înainte cu cel puţin un etaj. Ne vedem la parter, îi spuse Cristian.

Niculina a plecat semeaţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Când a ieşit pe uşa care dădea la scări au plecat şi ei. Cristian a pornit înainte mergând cu spatele lipit de perete. I-a făcut semn Carminei să facă la fel. Au ajuns la parter fără niciun incident. Niculina ţinea uşa deschisă la garsoniera celui care îi făcea avansuri. I-a tras repede înăuntru şi a închis uşa.

– Acu pot să-ţi spun ce caut aici la ora asta. Trebuie să-i scoatem pe copii ăştia pe fereastră. Fata a fugit de-acasă şi s-a prins ta-su unde-i. Dacă nu-i scoatem noi pe geam, cine ştie ce se întâmplă.

– Cum să nu-i scoatem, dragă? Păi dacă nu-i înţelegem noi, atunci cine?

Bărbatul, un pirpiriu uscăţiv cu bărbiţă, îmbrăcat în pijamale, părea o umbră a lui Don Quijote cu aerul lui de om hotărât să lupte. Trase un scaun în dreptul ferestrei şi o deschise.

– O să sar eu întâi ca să te prind pe tine, spuse Cristian.

Carmina dădu din cap că a înţeles. Cristian se ridică pe tocul ferestrei. Se uită să nu fie ţevi de la garduri sau cioturi în care să se rănească.

– Sări fără grijă, că aici nu-i nimic, spuse bărbuţă. Eu sap şi curăţ mereu.

– Vă mulţumim pentru tot, spuse Cristian uitându-se la Niculina şi atingându-l pe umăr pe bărbuţă.

– Mergeţi sănătoşi şi... să vă iubiţi mereu ca acum, când vă ascundeţi de el, spuse bărbuţă cu o lacrimă stând gata să ţâşnească de sub pleoape. O să înţeleagă el mai târziu când o să vadă că voi sunteţi fericiţi.

Cristian sări. Carmina urcă şi ea pe scaun şi apoi pe fereastră. Se uită în jos. I se părea destul de mult ca să sară. Văzu mâinile lui Cristian destul de aproape de marginea de jos a ferestrei şi prinse curaj.

– Hai că poţi, îi spuse Cristian. Sări, că te prind eu.

Nu termină bine că ea îşi dădu drumul înspre braţele lui. A prins-o amortizându-i căderea. Au pornit împreună printre copacii şi gardul viu plantat de jur împrejurul blocului. La două blocuri distanţă văzu maşina lui Radu trasă destul de aproape de gardul viu având portierele dinspre gard deschise. Au trecut prin gardul viu şi au urcat în maşină amândoi. Nici nu au închis bine uşile, că Radu a şi pornit.

– Important este să nu stăm mult pe loc. Putem atrage atenţia. Oraşul e plin de maşini de securitate. La Timişoara, comuniştii nu mai au nimic sub control. E alertă de grad zero. Norocul e că maşina mea o ştiu toţi şi nu mă mai oprește nimeni. E bine să nu vadă că am pe

cineva în maşină. Dacă-s singur, or să spună că iar se plimbă nebunu’ cu maşina. Şi e bine să nu le dăm prilej să zică altceva. Unde mergem?

– Mai întâi opreşti în centru. Ştii blocurile din spate de la „Spicul”?

– Alea noi.

– Da.

– Cum să nu le ştiu?

– Opreşti câteva secunde în parcare la al doilea. O lăsăm pe domnişoara şi noi mergem mai departe.

– Acolo merg. Fii fără grijă, că aşa cum staţi pitiţi pe bancheta din spate nu ne opreşte nici dracu’.

Mergea uitându-se în dreapta şi în stânga ca şi cum chiar ar fi fost la plimbare. Conducea atent, cu viteză regulamentară. Deschisese geamul şoferului. Fluieră un cântec vesel. A trecut pe lângă o maşină în care erau doi indivizi. Le-a făcut cu mâna.

– Aţi văzut ce ochi albaştri aveau ăia din maşină? Ce fraier sunt! Cum să vedeţi dacă staţi pitiţi pe banchetă?! Vă zic eu. Credeţi-mă pe cuvânt. Albaştri-albaştri.

– Cum să le vadă culoarea ochilor noaptea? întrebă Carmina în şoaptă. Mie mi-e frică. Dacă...

– Fii liniştită, Carmina, îi răspunse Cristian tot în şoaptă. Aşa se spune despre securişti. I-a scos tovarăşu’ în stradă ca să ţină lumea în frâu, să nu izbucnească revolta şi în alte oraşe.

– Şi nu-i periculos?

– Mai periculos decât să fi rămas acasă nu poate fi.

În faţă la Romarta erau doi miliţieni în patrulare. S-au uitat lung după maşină.

– De ce nu l-am oprit pe ăla?

– Păi n-ai văzut cine era la volan?

– N-am observat. Cine?

– Radu nebunu’. Profesorul ăla cam diliu.

– Păi şi nu era mai bine să-l fi oprit? Dacă face o boroboaţă?

– Poa’ să facă şi zece. Dacă-l opreşti pe ăsta noaptea face un tărăboi de scoală jumătate de cartier. Decât să stau mâine să dau extemporale, mai bine aşa. Dacă face boroboaţe e treaba lui.

– Cum zici dumneata că ştii mai bine. Doar de aia eşti şef de patrulă.

Şeful de patrulă era încântat că avusese dreptate, că sergentul nu mai putea spune nimic. Păşea ţanţoş cu mâinile la spate, de ziceai că-i cel puţin Napoleon.

Radu intrase în parcare. Cristian o ţinea strâns în braţe pe Carmina.

– O să-ţi dau de veste de pe unde ajung.

– Nu uita ce mi-ai promis. Că nu le vei da satisfacţie. Ai grijă de tine.

– Şi tu să ai grijă şi să nu uiţi că te iubesc.

– Şi eu te iubesc şi aştept un semn.

Carmina a coborât şi a plecat în fugă spre intrarea în bloc. Din uşă a făcut semn cu mâna de rămas-bun, deşi ştia că nu avea cum să o mai vadă nimeni. Maşina era deja departe.

– Zi, şefu, un’ te duc?

– La Mangalia. Ai destulă benzină?

– Am, cum să nu. Prietenii au pregătit tot.

– Odihnit eşti?

– Mai încape vorbă!? Sunt pregătit din toate punctele de vedere. În trei, patru ore suntem acolo.

Ieşiseră din oraş. Cristian se ridicase. Radu mergea cu viteză. Aprinsese faza mare. Razele farurilor măturau şoseaua. Era o noapte cu luna la pătrar. Pe câmpuri se aşternuse mantia beznei. Altădată, pe timpul acesta, zăpada acoperea totul. Acum nu căzuse niciun fulg. Nici vântul nu adia. Era o noapte parcă nefiresc de liniştită.

– Dacă vrei, poţi să dormi, îi spuse Radu.

– Nu pot să dorm. Crezi că pot să adorm după ce s-a tras în mine? Mi-au vâjâit două gloanţe pe la ureche.

– Zi mersi că ai scăpat. Ăştia nu prea greşesc.

– Dansam cu Carmina când au tras. Probabil că asta ne-a salvat viața.

– Sau poate încă nu au vrut să vă omoare.

– De data asta cred că au vrut. Pe aia cu nevrutu, cu gloanțele oarbe, mi-au făcut-o cu câteva zile în urmă.

Se aşternuse tăcerea. Radu nu a mai întrebat nimic. Părea foarte concentrat asupra condusului. Cristian tăcuse şi el. O mulţime de gânduri îi treceau prin cap. Ar fi putut fi mort. Sau ar fi putut fi rănit. Sau Carmina ar fi putut fi rănită. Ce noroc!