Capitolul I gaudeamus igitur!

Pescarul, văzînd cît de bine este îmbrăcat muşteriul, nici nu se gîndi să se împotrivească.

― Cum doriţi dumneavoastră, boierule! Măi Ilie, ia crapul şi du-te cu boierul pînă la dumnealui acasă! Are să-ţi dea 150 de lei. Să trăiţi, boierule, şi mai poftiţi pe la noi!

― Vînzare bună! spuse pungaşul şi porni cu băiatul după el.

Ajungînd la biserica, intrară în curte şi hoţomanul nostru se duse cu băiatul la casa popii. Se opri in faţa uşii, îi luă pachetul din mînă şi-i spuse:

― Aşteaptă o clipă, te rog, că vine frate-meu, părintele, şi-ţi dă banii îndată! Şi intră la popă cu o mutră tare îndurerată.

― Taică părinte, îi spuse el, aşteaptă afară un frate al meu, care, săracul, nu prea e în toate minţile, vorbeşte anapoda şi, cînd îl apucă, o ţine una şi bună, cu vorbe proaste... el ştie ce spune. Rogu-te, milostiveşte-te şi citeşte-i sfinţia-ta o moliftă, că poate l-o mai lumina Dum­nezeu!

Popa îşi puse patrafirul, luă Evanghelia şi ieşi în curte să-l vadă pe băiat, care aştepta la poartă.

― Ei, ia spune, taică, ce vînt te-aduse pe la mine?

― Păi, banii după peşte, taică părinte!

― Aha! făcu popa, avea dreptate frate-său că spune vorbe fără nici o noimă! În genunchi, taică, să-ţi citesc!

― Ce să-mi citeşti, părinte... ce, pentru asta am venit eu aici? Dă-mi banii după peşte, să plec!

― În genunchi, taică, în genunchi!

― Dă-mi banii după peşte, părinte!

Cît p-aci să iasă ceartă. Popa văzu că nu e lucru curat şi că la mijloc trebuie să fie o şiretenie şi, întrebîndu-l pe băiatul pescarului ce s-a întîmplat, acesta îi istorisi toată povestea. Dar, cînd să-l caute pe pungaş, ia-l de unde nu-i!

S-a-napoiat bietul băiat necăjit la stăpînu-său: iar hoţul de păgubaş i-a tras o chelfăneală bună şi a băgat la cap învăţătura să nu mai dea altă dată pe datorie, cînd nu-şi cunoaşte muşteriul, oricît de bine îmbrăcat ar fi!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Al doilea pungaş, după cum se legase, pomi după untdelemn. Dete cîţiva gologani p-un urcior, pe gura căruia îndesă un burete de mare, şi hai la băcănie.

― Aveţi untdelemn?

― Cum să nu... şi încă din cel mai bun!

― Te rog să-mi umpli şi mie urciorul ăsta!

Băcanul luă urciorul şi se duse la butoiul cu untdelemn, unde turnă cu măsura aproape trei litri; apoi îl aduse muşteriului.

― Cît ai pus? întrebă acesta, nepăsător.

― Au încăput tocmai trei litri!

― Foarte bine... şi cît costă?

― Cu totul... 75 de lei, vine pe 25 de lei litrul.

― Cum? Cît ai spus? se prefăcu că se miră pungaşul. Aşa ceva nu s-a mai pomenit! Dar unde ne găsim, de îndrăzneşti să ceri 25 de lei p-un kil de untdelemn, care nu este nici măcar de măsline! Te cam întreci cu gluma, jupîne.... şi astfel de fapte la mine nu se prind... Nu pot să-ţi dau mai mult de 20 de lei!

― Atîta mă costă pe mine! răspunse băcanul supărat. Şi, dacă nu-ţi convine, n-ai decît să nu iei; îl torn înapoi, şi gata socoteala!

― Chiar te rog! zise pungaşul nostru supărat.

Băcanul, necăjit că-şi pierduse vremea de pomană, luă urciorul, se duse la butoi şi-l răsturnă cu gura în jos, aşteptînd pînă crezu el că s-a scurs tot untdelemnul, care, fiind supt de buretele dinăuntru, nu se prelinse prea mult. Apoi dete urciorul prefăcutului muşteriu, care o luă la picior cît putu mai repede, ca nu cumva să i se dea pe faţă şarlatania şi să păţească cine ştie ce!

Se duse la hogeacul lor, luă un ceaun, sparse urciorul şi stoarse buretele de tot untdelemnul furat, văzînd, cu mare bucurie că avea de gătit pentru trei crapi, nu pentru unul!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .