Capitolul I gaudeamus igitur!

ÎN SERILE DIN LUNA MAI...
În anul 1925, Barbă a ieşit la pensie, iar Ministerul Instrucţiunii Publice a delegat provizoriu, cu conducerea liceului, pînă la numirea unui nou director, pe Inspec­torul Generat Petre Marinescu, vestit profesor de Matematici.

Noul director era un om foarte corect, foarte serios şi de o severitate extraordinară!

Sta veşnic încruntat, vorbea rar şi apăsat şi era cu noi, elevii, de o revoltătoare politeţă.

Nu ne spunea niciodată pe nume şi nici nu ne tutuia, cum obişnuiau Barbă şi ceilalţi profesori.

Nu ne scotea din "domnule elev" şi ne vorbea întotdeauna la plural, oricît de supărat ar fi fost.

Asta ne impunea extraordinar, bineînţeles: însă era o atitudine care nu ne convenea deloc, pentru că ne distanţa considerabil de director, şi noi ne-nvăţaserăm cu Barbă: să fim mai apropiaţi, să îndrăznim să stăm de vorbă, şi-n anumite cazuri să ne permitem să-i solicităm indulgenţa.

Ei, bine, cu Petre Marinescu aşa ceva era imposibil!

Cînd rostea o hotărîre, simţeai că ea va râmîne definitivă; nu exista nici un mijloc de înduplecare!

Acest fel de a fi al lui a avut răsunet în sufletele elevilor şi, cum tradiţia impunea să-i acordăm neîntîrziat o poreclă, i-am spus simplu şi sugestiv "Tiranul".

Nu era de glumit cu Tiranul, şi ne luaserăm de gînduri. Elimina pe capete pentru cea mai mică abatere de la îndatoririle şcolare şi nu s-ar fi supărat, nu ţi-ar fi strigat, nu ţi-ar fi aruncat vreo insultă, pentru nimic în lume!

Îţi vorbea tot timpul cu duhul blîndeţii, îţi demonstra cu tact de matematician că ceea ce făcuseşi nu era fru­mos, nu era demn de un elev de liceu şi mai ales de un elev al liceului Lazăr, liceu cu tradiţie, care a dat ţării atîtea şi atîtea generaţii de oameni de seamă etc, etc, şi apoi încheia cam în felul următor:

― Aşa că, domnule elev, pe viitor am să vă rog să vă supravegheaţi atitudinea mai îndeaproape, căci s-ar putea să aveţi neplăceri şi mai mari, şi totul ar fi în dauna dumneavoastră. Pînă atunci, am regretul de a vă face cunoscut că sînteţi eliminat pe cinci zile. Vă rog să comunicaţi aceasta şi părinţilor dumneavoastră şi să-mi aduceţi semnată această adresă! Bună ziua, dom­nule elev, şi doresc ca prima noastră întîlnire să aibă loc în împrejurări mai plăcute pentru dumneavoastră!

Poftim de te mai roagă să te ierte, că nu mai faci, că e ultima dată, că aşa şi pe dincolo, dacă-ţi mai da mîna!

În astfel de împrejurări dictatoriale, este de la sine înţeles că năzdrăvăniile noastre scăzuseră simţitor şi, cu timpul, se reduseseră aproape la zero.

Dar ceea ce ne mai ţinea avîntul în frîu era şi faptul că ne aflam în clasa a VIII-a, la sfîrşitul căreia ne aştepta bacalaureatul!

Venise primăvara în Cişmigiu pentru a opta oară de cînd îmi toceam coatele pe băncile liceului Lazăr, şi parcă în acest an, 1926, era mai tînără, mai fragedă şi mai frumoasă ca niciodată!

Şi nicicînd nu ne atrăsese Cişmigiul mai puternic ca acum.

Poate şi pentru că primăvara asta avea în ea chemări pline de un farmec necunoscut, poate pentru că ne dădeam seama că este ultima primăvară pe care o petreceam ca liceeni pe aleile şi pe sub bolţile de flori ale Cişmigiului.

Nostalgii viitoare, bănuite numai, ne-nfiorau şi ne tulburau liniştea de pe acum.

Chiulul îl lăsaserăm pe seama acelora din clasele mai mici. Este adevărat că, din pricina Tiranului, se chiulea cu foarte mare greutate şi cu multă precauţie, dar nu ne mai ardea nici nouă de aşa ceva!

Bacalaureatul ne impunea mai multă seriozitate, pe care o manifestam venind foarte regulat la cursuri, făcîndu-ne lecţiile cu multă conştiinciozitate, şi mai ales căutînd să ne luăm bine cu profesorii, la gîndul că poate vom avea vreunul dintre ei în comisia respectivă.

Totuşi, cîteva mici isprăvi s-au petrecut şi în timpul domniei Tiranului, dintre care merită povestită urmă­toarea:

Primăvara, vineri, pe la şase seara.

Cişmigiul era, tot, numai liliac înflorit. Ne-ntorceam de la liceu, unde avuseserăm repetiţie la cor, un grup de vreo patru-cinci colegi, care locuiam în acelaşi cartier.

Mergeam agale, cu şapca pe-o ureche, pe aleea tranda­firilor, paralelă cu Bulevardul Schitul Măgureanu, fericiţi că a doua zi este sîmbătă şi se sfîrşeşte încă o săptămînă de şcoală!

Şi cum atît podoaba de mov şi alb a ciorchinilor în­floriţi, cît şi parfumul dulce ne îndemnau la lirism, şi cum fiecare dintre noi era cu cîte-o fată-n gînd, Rică Stănescu, cel mai îndrăgostit dintre toţi, zice:

― Ia cîntă, mă, Grig, ceva de inimă liliachie, că prea e liniştită seara asta!

― Să cînt, mă, dar ce să cînt?

― Cîntă, aia: "În serile din luna mai"!

― Păi d-abia sîntem la sfîrşitul lui aprilie!

― Ce-are a face? În aşteptarea lui mai, dă-i drumul, că ieşim din Cişmigiu şi nu mai are nici un farmec!

― Bine! Şi-am început să cînt uşor, ca pentru noi, în falset, dar destul de puternic, aşa-zisa "romanţă":

"În serile din luna mai,

Cu tine-adesea m-am plimbat

Şi dulci cuvinte îmi spuneai,

Cuvinte ce m-au fermecat!..."
Şi apoi venea un refren pe care am găsit potrivit să-l cînt cu voce din piept, ceva mai pătrunzător, mai ales că peste cîţiva paşi, odată cu terminarea cîntecului, trebuia să ieşim din Cişmigiu:
"Ah, unde, unde

Eşti tu, răspunde?

Pe tine te chem, mereu, mereu,

Odorul meu!

Ah, vin-la mine,

Voi muri fără tine,

Ah, unde..., undeeee

Eşti tu, răspundeeeee!"
Băieţii vor să m-aplaude şi să mă felicite, dar le-ngheaţă vorbele pe buze, cînd din capătul aleii se aude o voce groasă şi foarte cunoscută:

― Aicea sînt!

Şi-n faţa ochilor noştri îngroziţi apare... Tiranul, privin­du-ne scrutător!

Am rămas cu toţii "pe loc repaus"; dar la o nouă pri­vire a Tiranului, ca la o comandă invizibilă, am făcut "drepţi", pocnind călcîiele milităreşte!

Uitaserăm toţi, ca pămîntul, că directorul locuieşte pe Schitul Măgureanu, chiar vizavi de Cişmigiu... Omul se întorcea acasă şi, fără să vrea, luase parte la producţia noastră muzicală în aer liber!

― Veniţi de la liceu?

― Da, domnule director! răspunserăm noi în cor.

― Bine dispuşi, domnilor elevi!

Nici un răspuns; simple moţăieli din cap, echivalente cu "mmda"!

― Cine a cîntat?

― Eu, domnule director!

― Cum vă numiţi?

― Băjenaru Grigore, dintr-a VIII-a modernă!

― Dumneavoastră, după cîte am auzit, aţi imitat pe domnii profesori ai liceului în cancelarie.

― Da, domnule director, însă cu voia... ă, ă... domnului director Constantin Ionescu! (era cît p-aci să greşesc şi să-i zic "Barbă"!)

― Mulţumesc, cunoşteam amănuntul! Nu vă fac nici o vină din aceasta: dealtfel, sînt fapte care s-au petrecut înainte de venirea mea. Sînteţi rudă cu tenorul Băjenaru?

― Da, domnule director..., nepot!

― L-am auzit şi l-am aplaudat de foarte multe ori. Unchiul dumneavoastră, însă, avea un păcat, care ar­ putea fi considerat şi o calitate; nu cînta decît la operă... şi foarte rar în familie sau în... aer liber, hm, hm, nu ştiu dacă înţelegeţi cam ce vreau sâ spun...

― Am înţeles, domnule director!

― Bună seara, domnilor elevi!

― Să trăiţi, domnule director!

Şi Tiranul a trecut repede drumul, intrînd în curtea lui.

― Crezi c-o să-ţi facă ceva?

― Aş, totul s-a isprăvit aici! Tiranul e sever, dar e om inteligent şi, oricît ar vrea el să pară de aspru, are în fond sensibilitatea lui! N-aţi auzit că se duce la operă? Dacă-i place muzica, e de-al nostru; face el pe-al naibii, dar nici dracul nu e aşa de negru cum îl crede lumea!

Într-adevăr că această audiţie muzicală în aer liber n-a avut nici o urmare!
*
Dar abia ne obişnuiserăm cu Tiranul şi chiar începuse să ne placă severitatea lui, fiindcă ne dam seama că, "volens-nolens", făcea din noi oameni cumsecade, cînd ne vine ştirea că a fost numit director definitiv tocmai unul la care ne aşteptam cel mai puţin: Andrei Georgescu, zis Jujucă, de Latină!

Nu se potrivea nici cu Barbă şi nici cu Tiranul, adevă­rate personalităţi didactice şi oameni impozanţi, cu pres­tanţă!

Jujucă era mic, tuns în cap cu maşina nr. 3, veşnic agitat şi plin de el; şi ne vorbea, adresîndu-se invariabil fiecăruia, indiferent dacă era în clasa a VIII-a sau în clasa I-a:

― Hei, băieţaş, băieţaş!

Păi de la felul cum ni se adresa Barbă, spunîndu-ne frumos şi serios pe nume, sau Tiranul, cu "domnule elev" şi "dumneavoastră", pînă la "băieţaş" al lui Jujucă, era o distanţă considerabilă!

― Auzi, dumneata?! se scandalizau băieţii, nici măcar "tinere", ca Drăgănescu, parc-am fi băieţi de prăvălie!

Îndată ce a luat în primire direcţia, Jujucă ne-a con­vocat, pe profesori şi pe elevi, în sala de Gimnastică, şi, după multă vorbărie, ne-a spus următoarele:

― Domnilor profesori şi băieţaşi, onoratul Minister a ştiut de ce mi-a încredinţat mie direcţia acestui liceu: pentru că, fiindcă... deoarece... întrucît... aşadar... prin urmare...

Şi Jujucă s-a dovedit în scurtă vreme a fi un om cu totul lipsit de inimă şi de înţelegere!

CAPITOLUL XIII