Capitolul I gaudeamus igitur!

Să vedem acum în ce fel a făcut rost de pîine al treilea pungaş.

Acesta ochi o brutărie din mijlocul tîrgului, unde se perindau tot felul de muşterii, de nu le puteai ţine rostul.

Trecu pe acolo şi, oprindu-se, intră în vorbă cu bru­tarul, spunîndu-i:

― Jupîne dragă, nu ştiu dacă-ţi mai aminteşti de mine: acum cîteva zile am cumpărat de la dumneata patru pîini şi ţi-am rămas cinci bani dator, că n-am avut la mine cît mi-a trebuit. Iată, am venit să-mi plătesc datoria şi totodată să-ţi mulţumesc pentru bunătatea pe care ai avut-o de a mă lăsa pe datorie. Şi, vorbind astfel, pungaşul scoase cinci bani şi-i aruncă pe taraba brutarului.

Negustorul îi luă cu multă mirare şi spuse bucuros:

― Mulţumesc, domnule, că nu ţi-ai uitat de datorie, dar eu, să-ţi spun drept, nu mai ţineam minte de ea. Cîţi îmi rămîn mie datori un ban-doi, n-am păr în cap! Eu nu le mai ţin socoteală, că nici n-am să mă-mbogăţesc, nici n-am să sărăcesc din atîta lucru. Dar, dacă zici dumneata că mi-ai rămas dator... apoi aşa trebuie să fie.

După asta, pungaşul plecă şi se mai plimbă prin inima tîrgului, căscînd gura la cîte nici eu nu le mai ştiu şi, peste cîtăva vreme, se abătu din nou pe la brutarul cu pricina.

― Ei, zîmbi cu plăcere brutarul, cînd îl văzu, mai trecuşi pe la mine?

― Da, răspunse pungaşul cu cea mai cinstită gură ce se putea închipui, mă şi sfiesc să-ţi spun, mi-ar trebui vreo patru jimble, şi nu ştiu cum naiba se face că iarăşi nu mai am nici un ban la mine... că mai făcui cîteva tîrguieli...

― Asta-i acuma! zise brutarul. Ţine colea jimblele, neiculiţă, şi du-te sănătos! Cum mi-ai adus dumneata ăi cinci bani, ai să-mi aduci şi banii pe jimble, că doar se vede că eşti om de cuvînt.

Şi dîndu-i patru jimble, rumene şi frumoase, de-ţi venea să le mănînci din ochi, îl bătu pe umăr şi-i mai ură şi poftă mare.

Pungaşul a plecat mulţumit cu jimblele şi n-a mai dat pe la brutar, ca să-şi plătească datoria, nici pînă în ziua de azi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pungaşii aveau acum tot ce le trebuia pentru a-şi pregăti un prînz bun: peşte, untdelemn şi jimble. Luară deci bunătăţile şi le duseră unui hangiu vestit pentru vinul bun care-i zăcea de ani în pivniţe:

― Uite, jupîn Cutare, îi spuseră ei, am fost prin piaţă şi am cumpărat toate cîte le vezi pentru o masă, pe care te rugăm să ne-o pregăteşti dumneata, pînă mai colin­dăm prin tîrg, după alte cumpărături. La vremea prînzului vom fi toţi aici. Ai grijă şi pune la gheaţă şi cîteva sticle cu vin din cel mai bun, şi te-om mulţumi după cum se cuvine şi cum sîntem noi obişnuiţi!

Şi plecară.

Hangiul, bucuros de aşa muşterii, dete în grabă bu­cătarului cele aduse, iar acesta găti crapul pescăreşte: cu untdelemn din belşug, cu sare şi piper, cu cimbru, foi de dafin şi usturoi tocat, şi cu felii de lămîie şi roşii pe deasupra, ca să-i dea mai mult gust.

Cînd se-ntoarseră pungaşii, peştele se răcise cum tre­buia şi era tocmai bun de mîncat.

De pofta lor de mîncare, să nu mai vorbim, că le era o foame înfricoşătoare! Se aşezară să mănînce singuri, într-o odăiţă din spatele hanului.

După ce băură cîte două-trei drojdioare, se puseră cu nădejde pe crap şi, ca să meargă mai bine şi să nu-i fie urît numai cu untdelemnul, îl udară din belşug cu vin rubiniu.

Ei, dar şi masa aceasta nu putea să dureze cît un praznic!

Cînd crezură pungaşii că s-au săturat mai ales de bău­tură, şi că e vremea potrivită, se hotărîră să plece şi che­mară pe hangiu să le facă socoteala.

Cum se brodi, nu ştiu, se vede spre şi mai marele noroc al cinstiţilor muşterii, că hangiul avea treabă la grajduri, aşa că trimise cu socoteala pe tejghetarul lui.

― Cît face?

― Uite atîta şi-atîta!

― Foarte bine! Şi aproape toţi pungaşii în acelaşi timp băgară mîinile în buzunare, chipurile ca să scoată bani şi să plătească fiecare.