Capitolul I gaudeamus igitur!

ÎN CURSUL SUPERIOR
Toţi băieţii din clasa a IV-a, nu numai eu, aşteptam să treacă vacanţa de primăvară cu o nerăbdare care creştea din ce în ce mai mult.

S-ar părea ciudată dorinţa de a se termina mai repede o vacanţă, ca să începi şcoala din nou... Şi, cu toate astea, aşa era, căci în clasa a IV-a a tuturor liceelor din Bucu­reşti se statornicise o tradiţie: cu de la noi putere ar­boram un grad pe care, poate, nu chiar toţi aveam să-l pur­tăm, o panglicuţă neagră, îngustă, pusă la şapcă între cele două şănţuleţe, într-adins făcute pentru asta... cursul superior!

Eram cam grăbiţi, ce e drept! Nu numai că nu termina­serăm clasa a IV-a, dar mai aveam de dat un examen des­tul de greu: admiterea în cursul superior, sau aşa-zisa ca­pacitate!

Nu mai vorbesc despre teoriile pe care cei mai mulţi dintre profesori ni le făceau asupra denumirii de "capaci­tate", referindu-se plini de ironie la "incapacitatea" noas­tră, parcă numai noi am fi fost vinovaţi de asta!

Aşa, Minciu de Istorie, pe care l-am avut profesor în clasa a IV-a, de cîte ori avea prilejul ne spunea peltic:

― Examen de capacitate spuneţi că daţi? Poate de incapacitate! Capacitatea am dat-o noi, cînd ne-am făcut profesori. Nu ştiu cui i-a trăsnit prin cap să numească examenul ăsta al vostru: de capacitate! Eu, unul, dacă...

În sfîrşit, cam la o săptămînă după terminarea cursurilor clasei a IV-a, se anunţă şi examenul de admitere în cursul superior.

Parcă eram cuprinşi de friguri... şi pe bună dreptate, pentru că nu era deloc uşor. Aveam de dat lucrări scrise din toată materia cursului inferior la: Română, Franceză şi Matematici... şi din aceleaşi materii, apoi, examen oral în faţa unei comisii compuse din şase-şapte profesori.

Nu era de glumit şi mă gîndeam cu groază că s-ar putea foarte uşor să fiu nevoit, cu destulă amărăciune, să-mi scot panglicuţa neagră a cursului superior de la şapcă!

Tezele au mers cum au mers. La Română ne-a dat nu mai ştiu ce compunere, la Franceză, o traducere uşoară, pe care bunul nostru Barosanul numai că nu ne-a dictat-o; iar la Matematici, Spiridon Popescu ne-a dat o problemă de Geometrie combinată cu Algebră, trebuia să punem în ecuaţie etc.

Mai cu una, mai cu alta, a mers şi am intrat cu toţii la oral. Cu toţii, cei care ne-ncumetaserăm să dăm exame­nul, pentru că mulţi dintre noi renunţaseră şi fugiseră "in corpore" la Comerţ, unde nu se cerea examen de ad­mitere în cursul superior.

La oral, însă, nu ştiam cum vom ieşi la liman.

Eu, ca să mărturisesc cinstit, aş fi fost fericit să trec cu note la limită, numai să scap!

Mi-era însă tare teamă c-am s-o scrîntesc şi aşteptam plin de emoţie să-mi vină rîndul la ascultat.

Pîn-acum trecuseră prin faţa comisiei trei serii de elevi. După calculul făcut de mine, peste încă trei serii trebuia să-mi vină rîndul.

Dar nu mi-a mai venit!

Mă gîndeam oarecum amuzat cam ce-am să răspund la întrebările iscusite şi pline de capcane, într-adins alese, ca să te-ncurce... şi priveam distrat: pe Caracostea de Română, pe Fischer de Germană, pe Frollo de Latină, pe Minciu de Istorie... pe... cînd deodată auzii ca prin vis glasul profesorului Caracostea punînd următoarea între­bare:

― ...Poţi să-mi spui tu, Georgescule, de unde vine cu­vîntul moaşă?

Se vede că se citise la Română vreo bucată de lectură în care era vorba despre moaşă!

― Nu ştiu, domnule profesor! a răspuns Georgescu Nicolae, înciudat.

― Nu e nimic dacă nu ştii, că nu eşti obligat... Poate că ştie cineva din serie?!

Seria de la catedră, însă, dotată cu un impresionant simţ de colegialitate, a ţinut cu Nae Georgescu şi a tăcut.

Atunci Caracostea s-a adresat clasei:

― Care dintre voi poate să-mi spună de unde vine cuvîntul moaşă?... Chiar dacă nu ştiţi, puteţi să vă-nchipuiţi. Ia să vedem, e în stare cineva să-mi răspundă la această întrebare?

Ca prin farmec mi s-a luminat mintea, mi-am întors gîndul cu veacuri înapoi, în lumea patriarhală a satelor noastre, şi am sărit cu două degete în sus.

― Aş putea să spun eu, don' profesor!

― Spune... să auzim!

Foarte curioşi să audă cam ce voi răspunde ― poate că nici mulţi dintre ei nu cunoşteau etimologia cuvîntului ― profesorii se făcuseră numai urechi.

Am răspuns răspicat şi îndrăzneţ ca întotdeauna cînd o întrebare de Română:

― Nu ştiu sigur dacă este aşa cum am să spun, pentru că nici n-am citit undeva şi nici nu mi s-a spus; îmi în­chipui însă că s-ar putea să fie aşa... înainte vreme nu erau ca astăzi medici mamoşi specialişti, nici şcoale de moaşe şi nici maternităţi... Cînd năştea vreo femeie, venea să-i ajute la facere cîte-o bătrînă din sat mai pricepută şi care mai ajutase sau văzuse şi alte naşteri. Cum aceste femei bătrîne erau soţiile cîte unui moş, era foarte firesc ca, atunci cînd venea vorba despre ele, să li se spună pe scurt moaşa, adică soţia moşului, după cum şi în zilele noastre li se dau multor femei diferite denumiri în legă­tură cu soţul lor sau cu meseria acestuia: spiţereasa, morareasa... şi aşa mai departe.

Comisia a făcut haz de expunerea mea şi toţi profe­sorii mi-au adresat cîte un "bravo" rostit cu impresionantă sinceritate.

Eu am roşit tot de plăcere că o nimerisem şi mi s-au tăiat picioarele de bucurie, nici nu-mi venea să cred cînd l-am auzit pe profesorul Caracostea, care era preşedintele comisiei, spunîndu-mi:

― Ţi-am pus "foarte bine"! Poţi să pleci, pentru că răspunsul dat te scuteşte să mai fii ascultat şi la celelalte materii, căci, sînt convins, dealtfel ca şi domnii profesori din comisie ― îi asocie el pe ceilalţi, care, surîzînd amu­zaţi, moţăiau aprobativ din cap ― că ai răspunde la fel de frumos! Aşa că, Băjenarule... la revedere într-a V-a, la toamnă!

― Vă salut, domnilor profesori! am spus eu peste mă­sură de grăbit, şi, băgîndu-mi cărţile-n ghiozdan, claie peste grămadă, n-am ştiut cum s-o şterg mai repede, de frică să nu se răzgîndească vreunul dintre ei şi să-i vină chef să-mi pună cine ştie ce întrebare, la care să nu mai ştiu ce să răspund!