Capitolul I gaudeamus igitur!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
La una din lecţii, trebuia să ne facă o experienţă foarte frumoasă şi interesantă cu "butelia de Leyda'"

În laborator era întuneric; se trăseseră obloanele, ca să se poată vedea scînteile electrice. Toţi elevii ne ridicaserăm în picioare şi ne ţineam de mîini: prin noi trebuia să treacă un curent electric.

Ne luaserăm de mîini, conform instrucţiunilor primite de la profesor, şi aşteptam să se stingă lumina, ca să ră­mînem în întuneric complet.

Dar nici nu se stinsese bine becul, că, deodată, ca prin farmec, se auzi un cor care l-ar fi pus pe gînduri pînă şi pe bătrînul nostru profesor de muzică Moş Costescu-Coana Batista!

"Hai să dăm mînă cu mînă.

Cei cu inima română"
Din păcate, corul n-a mai putut continua, pentru că profesorul a aprins lumina şi, scandalizat la culme, a strigat:

― Am să vă scad nota la toţi cu două puncte şi am să vă elimin, din cinci în cinci, neruşinaţilor! Staţi li­niştiţi, că altfel renunţ la experienţă!

― E păcat să renunţăm şi la asta, dom' profesor! ripostai eu, ridicîndu-mă în picioare! Mai ales că e o vreme splendidă... şi...

― Iarăşi dumneata? ţipă el. Nu-mi pot face experien­ţele din cauza dumitale... Stai jos... sau ieşi afară!... Pentru că sînteţi necuviincioşi, citiţi experienţa din carte!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Chiar dacă eram liniştiţi şi-l lăsam să-şi predea lec­ţiile nesupărat, că n-aveam nici noi chef întotdeauna de pozne, Chimistul nostru făcea ce făcea şi găsea cîte un motiv binecuvîntat ca să ne spună: "Luaţi mai departe cutare lecţie, întrucît experienţa, n-a reuşit, nu reuşeşte sau nu poate să reuşească, din cutare cauză!"

Preparatele pentru experienţe i le pregătea laborantul liceului, domnul Eduard Slavcovschi, un student eminent, care ne făcuse întîmplător şi cîteva experienţe la unele lecţii ― foarte frumoase, interesante, şi care reuşiseră pe deplin.

Ni se părea tare ciudat şi ne uimise grozav faptul că domnul Eduard, care avea ştersul rol de a pune la dispo­ziţia profesorului aparatele şi substanţele necesare pentru Fizico-Chimice, se pricepe să execute experienţele eu atîta succes, spre deosebire de profesor, căruia îi reuşeau din an în paşti.

Era un motiv în plus ca să n-avem nici o stimă pentru pregătirea lui ştiinţifică şi ca să-l luăm în rîs de cîte ori ne dădea prilejul.

Şi acesta se ivea deseori, mai curînd chiar decît aş­teptam.

Necazul cel mai mare i-l provocam profesorului cînd, de cîte ori nu-i reuşea cîte o experienţă şi se scuza, invo­cînd diferite motive, noi îi spuneam, rînjind binevoitori:

― Să-l chemăm pe domnul Eduard, don' profesor!

El se-nroşea şi ne-arunca nişte priviri asasine, la care noi răspundeam cu surîsuri angelice!

. . . . . . . . . . . . . . . . .
Glasul tăios al profesorului mă trezi brusc din reveria în care căzusem. Îmi aminteam de alte lucruri petrecute tot în clasă, odinioară...

― De ce zîmbeşti, domnule, în timpul explicaţiei mele? mă întrebă Chimistul. Poftim la lecţie!

― Bine, don' profesor, zic eu, ies, dar... m-aţi mai ascultat şi lecţia trecută, şi mi-aţi pus "rău".

― Dacă nu ieşi, îţi mai pun un "rău".

Atunci mă hotărîi să ies.

― Ia vorbeşte dumneata despre "sinteza acetilenei"!

― Sinteza acetilenei?

― Da, sinteza acetilenei!

Eu luai creta de cap şi-ncepui să-i jupoi hîrtia, ca să-mi treacă timpul şi să-mi pot răscoli amintirile în legătură cu chimia organică şi mai ales cu blestemata de "sinteză a acetilenei".

Începui să tuşesc, îmi îndreptai gulerul tunicii, de parcă n-aş fi fost la lecţie, ci la fotograf, îmi privii nu­mărul de ordine de pe mînecă, îi admirai albastrul frumos ca cerul senin, îi citii cifrele încet... 1282... şi-n cele din urmă îmi aruncai ochii spre Moscu. El era desperat. Îmi sufla, dar n-auzeam nimic. Mă cuprinse o toropeală dulce, din care mă trezi din nou glasul tăios al Chimistului:

― Hai, domnule, odată! Ştii?

― Ştiu!... Hm! hm! Avem, avem acetilena...! Hm! Carbon hidrogen 6! CH6!

― Cum?

― Asta, vream să zic... N-o ştiu p-asta, don' profesor... daţi-mi altceva!

― Ce altceva, domnule, ce altceva? Dumneata n-ai idee de chimie organică, şi-ţi arde de zîmbit în bancă! Poftim la loc! "Rău".
*
Eram sigur şi eu, şi clasa, că profesorul se hotărîse să mă lase corijent. Şi asta n-ar fi fost nimic, deşi m-ar fi mîhnit foarte mult, că nu mai rămăsesem corijent niciodată pînă atunci: dar, în urma notelor obţinute de mine pe trimestrul al treilea, puteam să rămîn repetent chiar, cu toate că aveam note bune la toate celelalte materii!

Şi slabă speranţă de îndreptare cu atîţia "rău" în oral!

O palidă licărire mi-o mai da viitoarea teză!

De ascultat, ca să-mi îndrept notele, nici prin cap nu-i trecea Chimistului! Dacă mă-ntreba ceva şi-i răs­pundeam frumos, nu-mi punea notă, dacă, însâ, nu ştiam, imediat îmi mai înmulţea seria cu un "rău"!

Ce era de făcut? Îmi pierise gustul de şotii şi năzdră­vănii. Mai aveam două săptămîni pînă la sfîrşitul anului, şi repetenţia îmi bătea la uşa.

Mă apucai serios de carte şi-nvăţai într-o zi şi o noapte ce nu-nvăţasem în două luni de şcoală; acum ştiam chimia organică la perfecţie... afară de "acizii-alcooli", pe care nu ştiu de ce nu-i învăţasem.

Cînd s-a dat teza la Chimie, vreo cîţiva am lipsit. Asta, însă, cu un scop bine determinat.

Lecţia următoare ne-am prezentat la ora respectivă şi, cînd a venit profesorul, i-am spus cu seninătate:

― Dom'le profesor, noi am lipsit la teză şi vrem să dăm acum!

Aranjaserăm din vreme, bineînţeles, cu cîţiva dintre colegii noştri, să ne facă tezele după carte şi, cu cinci minute înainte de a suna, să ni le dea pe sub bancă!

Pînă atunci noi am fi făcut nişte teze fictive, aşa, de ochii profesorului, ca sa vadă, el că nu stăm degeaba, ci scriem ceva, acolo!

Printre cei cinci candidaţi, în afară de mine, mai era şi Moscu lonaş.

Dar sfîntă mai e vorba românului: "Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg".

Ca nişte elevi sîrguincioşi şi cu cele mai bune intenţii, ne aşezaserăm toţi în primele bănci din laborator şi aştep­tam în linişte sosirea profesorului şi începerea tezei.

Chimistul, însă, a bănuit imediat cam la ce se poate aştepta de la noi, "crema" elevilor lui, şi ne-a risipit nu­maidecît, mutîndu-ne în diferite părţi ale sălii...

Apoi, după ce ne-a izolat, lăsînd între noi şi ceilalţi colegi două rînduri de bănci goale, a dictat fiecăruia cîte un subiect şi s-a aşezat în spatele nostru, ca să suprave­gheze orice mişcare.

― Aşa... şi acum... scrieţi, vă rog, domnilor!

Bietul Ionaş Moscu era disperat, habar n-avea de su­biectul dat; iar mie, din toată Chimia, îmi căzuseră "acizii-alcooli şi aminele"!

Despre amine ştiam, dar despre "acizii-alcooli"', nimic!

Ca să mai trag nădejde la teza făcută de colegi, nici gînd, aşa că mă hotărîi să scriu cum m-oi pricepe!

De copiat, nici pomeneală nu era, pentru că profesorul, ca să-mi dovedească simpatia de care mă bucur în ochii lui, se aşezase drept în spatele meu!

Deşi subiectul dat începea cu acizii-alcooli, eu începui teza cu aminele. N-aveam cine ştie ce de scris, aşa că terminai repede... Trebuia să trec acum la acizii-alcooli, dar ce să scriu, cînd habar n-aveam!

Atunci mă gîndii să fac p-ăla care n-a înţeles subiectul acizii-alcooli, tratai alcoolii, pe care-i ştiam la perfecţie.

Cu cinci minute înainte de a suna, terminai teza satis­făcut (era o teză bună, ce e drept) la gîndul că, dacă n-o observa că am schimbat subiectul, îl fac praf!

Dar, cînd a sunat clopoţelul de ieşire, cu bietul Moscu s-a întîmplat ceva cu totul neprevăzut!

Moscu tot mai nădăjduia în teza făcută de colegi şi credea că-i va sosi ca un colac de salvare în ultima clipă!

De sosit un colac tot i-a sosit, dar acesta a fost, din nefericire, peste pupăză!

Cum nu putea să copieze şi cum nici subiectul nu-l ştia, Moscu ce s-a gîndit: "Mă, nu face să mă vadă Chimis­tul că nu scriu nimic. Ia să scriu eu, acolo, ceva ce mi-o trăsni prin minte, ca să creadă că ştiu subiectul... şi pînă la sfîrşit nu mă lasă ei, fraţii, pe mine!"

A scris Moscu de zor toată ora. Se mai oprea din cînd în cînd, îşi ducea mîna la frunte a gîndire, iarăşi scria; Iarăşi mai sta în contemplaţie! Profesorul, văzîndu-l atît de activ, l-a întrebat într-un timp, înciudat parcă de fap­tul că scrie atît de neobosit:

― Ei... domnule Moscu, merge, merge?

― La perfecţie, don' profesor! i-a răspuns Moscu, zîmbind sigur de succesul pe care-l va obţine!

Dar sfîrşitul orei a sosit, fără ca odată cu el să-i so­sească lui Moscu şi mult aşteptata teză fabricată de colegi!

Moscu se oprise din scris. Văzînd că profesorul începe să strîngă tezele, se apucă să scrie din nou, iar cînd acesta ajunse la el, îi spuse:

― Un moment, vă rog, să închei!

Chimistul îl lăsă, şi trecu la altul. Apoi veni din nou la Moscu. De data asta, Moscu, care nu voia cu nici un chip să-i dea teza, şi ştia el, săracul, de ce, îi spuse mai rugător ca niciodată:

― Punctuaţia, vă rog!

― Ce punctuaţie?! făcu mirat Chimistul.

― La teză... să corectez punctuaţia!

― Lasă, dom'le Moscu! rîse acru profesorul, lasă că nu e teză la Română! Dă-o-ncoace, că nu mă uit eu la punc­tuaţie, ci la fond, la ştiinţa dumitale!

― Nu... vă rog... o clipă numai! V-o aduc eu la catedră!

Bănuind că nu e lucru curat la mijloc, profesorul puse mîna pe teză şi voi s-o ia, dar Moscu o apucă şi el, ca să nu i-o dea; atunci profesorul, intrigat şi indignat de ati­tudinea foarte puţin cuviincioasă şi nejustificată a elevu­lui său, smulse teza din mîna lui Moscu şi se uită să vadă ce a scris...

Îşi ridică sprîncenele, îşi strîmbă buzele, încreţindu-şi fruntea cu adîncă mirare şi, adresîndu-se clasei, spuse:

― Două minute, vă rog, ca să vă citesc cîteva rînduri din teza la Chimie a colegului dumneavoastră, Moscu, pentru că e foarte interesantă!

Clasa, care bănuia că s-a petrecut ceva cu totul neobiş­nuit, se linişti ca prin farmec. Cred că niciodată Chimis­tul nostru n-a fost ascultat cu mai multă atenţie de către elevii lui, ca atunci!

― Domnul Moscu, începu el, a avut la teză subiectul "Aldehdele". Ei bine, iată cum a tratat dînsul acest subiect de Chimie... Ascultaţi, vă rog, cu toată atenţia, că încep să vă citesc: