Capitolul I gaudeamus igitur!

"Este o viaţă moartă, precum s-o moarte vie:

Ci este şi viaţa ce nu mai are moarte .'"
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
"Avuşi de adversariu pe om şi-atît ajunge.

Te iartă că-i faci răul; iar binele, nici mort!"
Apoi, mai departe:
"Dă-i adevăr, dreptate, calumnia ţi-e parte,

E orb şi-i dai lumină:, el vede cîte n-ai,

E mut şi-l faci cu limbă, te muşcă ca vipera,

Dă-i viitor, viaţă, că-ţi ia el şi trecutul,

Renalţă-l pîn' la ceruri, de viu te-afundă-n iad!"
Aci se opri o clipă şi spuse:
― Cînd a scris aceste versuri, Heliade s-a gîndit şi la suferinţele lui, găsind oarecare similitudine între atitu­dinea lui mai mult decît binevoitorare faţă de un impor­tant poet al nostru şi la nerecunoştinţa de mai tîrziu a acestuia. Ştie cineva să-mi spună la cine face el aluzie?

Dar nici unul dintre elevii "săvişti" n-a scos o vorbă. Ah, cum aş mai fi răspuns eu, dar nu îndrăzneam... eram un străin, un intrus!

― Ia gîndiţi-vă puţin! a insistat Pompiliu. Ştiu că noi n-am vorbit încă despre aceasta, dar din alţi ani, poate alţi domni profesori să fi amintit.

Mă mînca limba ca niciodată! Ce-ar fi să răspund eu? În definitiv, uniforma noastră şcolară e aceeaşi, iar nu­mărul de Lazăr de pe mînecă pare un număr de Sava decolorat!

N-am mai putut să mă stăpînesc şi am ţîşnit în sus:

― Face aluzie la Grigore Alexandrescu, don' profesor!

― Foarte bine! Dacă ştii ceva mai mult, te rog!...

Am povestit cu lux de amănunte conflictul dintre cei doi mari scriitori, aducînd în discuţie şi literatura scrisă de către ei cu această tristă împrejurare.

Pompiliu a comentat apoi cu mine lexicul odei, oprin­du-se la cuvintele italienizate; iar eu am adus vorba despre "Beţia de cuvinte", faimosul articol critic al lui Titu Ma-iorescu.

Această interesantă convorbire dintre un mare dascăl şi un elev care nu era al său a durat întreaga oră de curs şi i-a interesat nespus pe asistenţi.

Dar culmea a fost cînd a sunat de ieşire.

Profesorul Pompiliu Constantinescu a întrebat bine­voitor:

― Foarte bine! Mulţumesc! Cum te numeşti?

Un murmur surd, întocmai unui freamăt neaşteptat, din senin s-a ridicat din bănci. Am răspuns, subit inspirat, rostind limpede numele prietenului meu ce-mi sta în dreapta:

― Predescu Ştefan, don' profesor!

― Zece! a spus cu plăcere Pompiliu Constantinescu; a pus nota în catalog şi a plecat surîzînd satisfăcut.

Dar nici nu şe-nchisese bine uşa, cînd eu, care-mi în­dreptam privirea radioasă spre Predescu, fericit că-i obţi­nusem o notă maximă, auzii că mă împroaşcă vehement cu cele mai groaznice invective:

― Bine, mă, nenorocitule, ce ţi-a venit să spui numele meu?! Ai?!

― Cum, mă, Fănică, în loc să-mi mulţumeşti şi să-ţi pară bine, tu te superi?

― Cum o să-mi pară bine, mă? Tu nu te gîndeşti ce situaţie mi-ai creat? Păi mai pot eu în viaţa mea să ştiu o dată măcar, aşa de bine, la Română, şi să mai iau un "zece"?! Ce mă fac eu acu'?

Toţi colegii lui Predescu izbucniră în hohote de rîs.

― Ai noroc că ţin la tine, că altminteri te-aş cotonogi în bătaie!

― Staţi, măi, n-o luaţi chiar aşa în tragic! interveni Li­vadă, şeful clasei lor. O să lipseşti şi tu, Predescule, cîteva ore de la Pompiliu, pînă i se estompează figura lui Băjenaru în minte... şi-apoi te prezinţi la curs. În vremea asta, însă, te pui cu burta pe carte... că, nu-i de glumă!

Cît am stat de vorbă cu Pompiliu Constantinescu nu am avut pic de emoţie. Emoţia mea, însă, a luat proporţii abia după aceea. Mi-era teamă că premianţii clasei, cole­gii lui Predescu, ar fi putut să mă reclame pentru această substituire "ad-hoc", nepremeditată; dar nu s-a mai întîmplat nimic; nimeni n-a suflat o vorbă, nici măcar nu s-a povestit întîmplarea celor din alte clase. Totul s-a ter­minat unde începuse: în familia clasei!

. . . . . . . . . . . . . . . . . .
De pedepsit, tot am fost pedepsit, însă; acum, în timpul liber, în loc să mă plimb sau să mă duc la vreun spectacol, trebuia să stau cu Ştefan Predescu şi să-l dăscălesc la Ro­mână. Parcă-l văd cum venea şi-mi bătea în geamul de la subsol, unde locuiam, cîntînd fals un cîntec pe atunci la modă:
"Deschide, deschide fereastra,

Numai o vorbă să-ţi spui..."
Şi, cînd deschideam, continua:

― Ce-ai căutat... ai găsit! Pentru mîine, Pompiliu ne-a dat o compunere despre "Satira socială a vremii în teatrul lui Alecsandri"... aşa că, tinere, Grigore te cheamă, băutura ta preferată e... agheasma... ori că vrei, ori că nu vrei, pune mîna pe condei!

*
Întîmplarea s-a petrecut, de astă dată, la colegii noştri dintr-a VII-a reală, iar eroul ei a fost Puiu Maximilian, fiul marelui nostru comedian V. Maximilian.

Realiştii erau obligaţi să mai înveţe pe lîngă Franceză, şi Germană, încă o limba străină, la alegere: Engleza sau italiana.

Puiu Maximilian îşi alesese Italiana, fiind mai uşoară şi mai apropiată de limba materna. Profesor de Italiană era Napoleon Creţu, un dascăl distins, cu o aleasă cultură generală şi cu multă prestanţă. În afară de Italiană, el mai preda la secţia reală şi Româna. Spiritual, ironic, dar foarte binevoitor întotdeauna, căuta să-şi ajute elevii să obţină note cît mai bune.

Cu atît mai mult dorea să-i dea o notă frumoasă lui Puiu Maximilian, pe al cărui tată îl admirase, pe tim­puri, ca strălucit tenor comic în trupa de operetă a cele­brului nostru Leonard, cît şi acum, ca mare actor de comedie.

Scoţîndu-l la lecţie pe Puiu Maximilian, profesorul Napoleon Creţu îi spuse zîmbitor şi cu bonomia lui din­totdeauna:

― Ascultă, dragă Maximilian, eu doresc din tot sufle­tul să-ţi dau o notă bună, dar pentru asta mai e nevoie şi de ajutorul tău... Spune-mi ce bucată de lectură ştii mai bine! Citeşte-o frumos, tradu-o şi apoi comenteaz-o cu obiectivitate critică. Ei, ce bucată crezi că ştii mai bine din cele studiate?

― Cel mai bine, don' profesor, răspunde Puiu Maximilian, cu multă siguranţă, cei mai bine ştiu "Cinque Maggio" de Manzoni. (Cinci Mai)

― Perfect! E o poezie frumoasă, care îmi place şi mie foarte mult! Vrei să-mi spui ce însemnează "cinque Maggio"?

― Da, don' profesor ― răspunse Maximilian foarte convins de uşurinţa întrebării, pe care o consideră cu totul inutilă, întrucît traducerea titlului îi părea evi­dentă ― "Cinque Maggio''' însemnează "Cei cinci magi"!

Un hohot nestăpînit de rîs izbucni în clasă, spre con­sternarea lui Maximilian, care era convins de justeţea răspunsului său prompt. Napoleon Creţu nu-şi putu stăpîni nici el rîsul şi spuse dînd din cap cu mîhnire:

― Apoi, dragă Maximilian, dacă este bucata de lectură pe care-o ştii cel mai bine şi nici titlul nu îl traduci cum trebuie, ce să mai vorbim despre celelalte pe care le ştii mai puţin bine? Poftim la loc, pregăteşte-te cum trebuie şi vino să te ascult, dar roagă-l pe tatăl tău să-ţi dea cîteva lecţii de tehnică a memorizării!

Peste cîteva săptămîni, în care timp Maximilian a tocit vîrtos, colegul nostru a ieşit la lecţie şi a obţinut nota 10, după ce Napoleon Creţu l-a trecut prin toată mate­ria predată pînă atunci.

CAPITOLUL XI