Capitolul I gaudeamus igitur!

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.63 Mb.
səhifə9/9
tarix01.11.2017
ölçüsü1.63 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9

VINGT ANS APRES

― Mă, ăsta care a-ncremenit pe bancă, în faţa liceului, într-o poziţie contemplativă şi pitorească, nu e Băjenaru?

― Deşteaptă-te, Griguţă, din somnul cel de moarte, în care te-adînciră atîtea amintiri!

Am tresărit ca dintr-un vis plăcut, într-o dimineaţă de primăvară timpurie.

― Nicu şi Costache!? Ge faceţi, mă? Veşnic nedespăr­ţiţi... Oreste şi Pylade!

― Ce facem noi?! Ce faci tu, Tyrtheu?! Hai, că-ntîrziem şi n-ar fi frumos tocmai astăzi!

― De chiulit, în nici un caz n-aveam de gînd să chiu­lesc azi, deşi azi-noapte am visat că sînt din nou în clasa a VIII-a, că m-asculta Aurel Dinu la Franceză şi că nu ştiam nimica!...

― Aştepţi pe cineva?

― Pe cine să aştept? Pe voi, sau pe alţii ca voi! Astăzi am sosit la liceu mai devreme ca niciodată în cariera mea de licean şi am mai stat cîteva minute să-mi desfăşor gîn­durile pe banca asta din faţa şcoalei...

― Hai să mergem, că s-or fi strîns băieţii! E şase fără zece!

― Să mergem!

A trebuit să ieşim din Cişmigiu, să ocolim liceul şi să intrăm pe poarta principală clin bulevard, că porţile, care dădeau odinioară în grădina ce făcea una cu Lazărul, erau acum închise.

Ne-a întîmpinat tot nea Constantin, intendentul liceu­lui. Neschimbat, ca acum douăzeci de ani!

― Să trăiţi! Poftiţi sus, în aripa dreaptă dinspre Cişmigiu!

― Mai ţii minte, nea Constantine, cînd ne închideai poarta şi nu puteam să chiulim din pricina dumitale?

― Ţiu, da' ce era să fac, dacă aşa era ordinul onor-direcţiunii?!

Am dat mîna cu el, nu fără emoţie...

Liceul, la fel de curat şi de frumos, ca şi atunci!

În anumite părţi, cîteva transformări, care nu ne interesau.

Pe pereţi, aceleaşi tablouri, istorice sau ştiinţifice, ace­leaşi hărţi frumos colorate, păstrate parcă neatinse, în ciuda atîtor şi atîtor evenimente istorice.



Clasa a VIII-a Modernă

Aici!...


― Hai, mă, îndrăzneşte!

― Intră tu întîi: dar fă-ţi o intrare demnă de un dascăl.

― Să-ncerc, dar greu! Nu mai am sufletul de altădată, şi-apoi lipsesc atîţia dintre noi!...

Am deschis larg uşa:

― Ce-nsemnează zgomotul acesta infernal? Toată lu­mea în bănci! Aşa se aşteaptă un profesor?

Din clasa amuţită o clipă, izbucniră strigăte în cor:

― Ăăăă... Hai, mă, intraţi mai repede, că de cînd v-aşteptăm!

Doamne, cum s-au schimbat băieţii!... Unde sînt silue­tele atît de frumos îmbrăcate pe vremuri de tunicile bleumarin?... Unde este părul lor bogat de odinioară? Unde, strălucirea ochilor, plini de vioiciune, de altădată?!

― Ce naiba aţi chelit aşa? Parcă v-aţi vorbit să veniţi fără păr!

― Dar tu ce cusur ai?

― Pe mine m-a ros pălăria, dar voi?!

― Las' că e mai bine aşa, să nu mai primim observaţii de la profesori că nu ne-am tuns!

― Staţi jos şi aşezaţi-vă în bănci, aşa cum eram în clasa a VIII-a!

― Cît e ceasul?

― Şase! Trebuie să sosească dintr-un moment în altul şi corpul didactic!

― Mă, mi-e dor de Barosanul!

― Cui nu-i e dor de el? Tot timpul m-am gîndit cu nostalgie la orele lui!

― Dar, în definitiv, de ce n-am proceda noi ca pe vre­mea cînd eram elevi? Dragule, ia du-te tu în capul scării şi dă-ne de veste cînd vin profesorii, ca să ne găsească...

― Cum să ne găsească, mă? ripostă Dragu. Să ne găsească aşa cum nu ne-au găsit niciodată?! N-ar avea nici un farmec!

― Adevărat!

Se formară îndată grupe, după prieteniile de acum douăzeci de ani! Discuţii aprinse, veşti noi, mărturisiri şi glume.

― Ce-ai mai făcut? Ce facultate ai urmat? Cu ce te ocupi? Cum îţi merge? Te-ai însurat? Cîţi copii ai?

După douăzeci de ani de la terminarea liceului! Cîte nu se-ntîmplaseră în acest timp?!

Ca nişte veritabili muşchetari care, în loc de muschete, ne-narmaserăm cu condeie, eram strînşi aci, după două­zeci de ani de luptă aprigă cu viaţa, în care timp de-abia avuseserăm răgaz să ne dăm seama că anii cei mai frumoşi şi mai uşori ai noştri de pînă atunci se scurseseră în cei opt ani de liceu!

― La ce te gîndeşti, Băjenarule, de-ai tăcut aşa, că pe vremuri nu mai puteam să scoatem o vorbă de gura ta?!
*
Un răpăit uniform de picioare trîntite pe podele salută intrarea profesorilor în clasă!

Barosanul, Atila, Dinu, Radian, Stoiceseu,Todor!

Barosanul are în mînă catalogul clasei a VIII-a modernă de-acum douăzeci ani. Se suie pe catedră; iar ceilalţi profesori se aşază pe scaunele dinainte pregătite.

Vădit emoţionat, în timp ce se lasă greoi, pe scaun, Barosanul ne face semn cu mîna şi spune surîzînd:

― Staţi jos, vă rog!

Apoi, în glumă, se adresează lui Ciurea-Stăpînul:

― Costache, de ce nu-mi dai absenţii?

― Lipsesc cam mulţi, domnule diriginte! Mai bine fa­ceţi dumneavoastră apelul!

― ...Sper că lipsesc pentru motive binecuvântate... să nu aflu cumva că a chiulit vreunul, că-l elimin pe... două­zeci de ani!

Tacticos ridică uşor coperta cartonată a catalogului:

― Vă rog... să spuneţi la fiecare... elev... sau, mai bine zis, fost elev, ce profesie are sau ce ştiţi despre el în legătură cu aceasta...

Şi începe apelul:

Azimioară Ion!

― Prezent! Avocat!

Boroianu Ion!

― Prezent! Tot avocat!

Şi numele elevilor de-acum douăzeci de ani începură să se perinde, aducîndu-ne în minte pe flăcăii de-odini-oară, pe care cu greu îi puteam recunoaşte în bărbaţii maturi ce se ridicau să răspundă la apel...

Ciurea Constantin!

― Prezent; doctor în medicină şi chimie. Conferenţiar universitar...

Deci Stăpînul îşi atinsese ţinta: cariera universitară...

Constantinescu Theodor (Chiorul).

― Absent... Căpitan de cavalerie... a fost grav rănit în război...

Dragu Henry!

― Aici! Avocat!

Pe buzele tuturor a înflorit un zîmbet imposibil de stă­pînit. Ne-am amintit de Dragu, care, de cîte ori se făcea apelul, răspundea: ,,Aicişea", "Prezinte", "Acilea", "De faţă"; niciodată "Prezent" sau "Aici!" Dar de astă dată nu mai era cazul de glume!

Apelul continua:

Moscu V. Ion!

― Absent. Tot avocat. Mort acum cinci ani, în urma unei operaţii.

O clipă de linişte dureroasă. Nici un comentariu; parcă n-a mai respirat nimeni în această clipă. Moscu murise! Nu ne venea să credem...

Popescu-Băjenaru Grigore!

― Prezent! Profesor de Română!

Toţi, profesorii încep să zîmbească. Barosanul se-ntrerupe o clipă:

― Mi se pare că, dintre toţi colegii tăi, tu singur ţi-ai ales această spinoasă carieră, Tyrtheu!?

― Da, domnule diriginte, m-a atras mai mult decît oricare alta, în ciuda năzdrăvăniilor de pe timpul cînd eram elev!

― Mulţumesc, stai jos...!

Scully Gheorghe!

― Absent! Căpitan de cavalerie, mort în război.

Tebeică Ştefan!

― Absent! Căpitan de cavalerie, mort în război.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Apelul nominal s-a sfîrşit! Barosanul îşi scoate batiste şi-şi tamponează fruntea inundată de sudoare; îşi şterge apoi pe furiş două-trei lacrimi şi spune încet, cu ton de mustrare părintească:

― Profesorii ar trebui să se gîndească întotdeauna nu numai la materia pe care o predau, ci şi la viaţa de toate zilele a şcolarului... Şi aici, abia stăpînindu-şi emoţia, întretăiat: Ar trebui să se gîndească întotdeauna ceva mai departe de catedră şi de zidurile liceului, să vadă că elevii de azi, mai buni sau mai slabi, sînt eroii de mîine ai ţării acesteia, care, prin jertfa lor şi-a altora ca ei, învinge timpurile. Să se gîndească serios că e bine să ştie omul şi carte, dar şi că, atunci cînd te cheamă ţara pe cîmpul de onoare, ţi se cere dragoste, avînt şi spirit de sacrificiu...

Să le fie ţărîna uşoară băieţilor noştri care ne-au pără­sit atît de curînd!...

Şi acum, să ne ridicăm şi să păstrăm un moment de reculegere pentru cei dispăruţi, care vor fi veşnic în amintirea noastră, aşa cum i-am cunoscut: plini de viaţă şi fără de astîmpăr... şi să ne limpezim gîndurile privind spre Cişmigiu! care a fost pentru dumneavoastră, cred, ceea ce a fost pentru haiduci codrul.


. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Am plecat cel din urmă din clasă. Am închis uşa încet-încet, ca şi cînd mi-ar fi fost teamă să nu-mi trezesc amin­tirile adormite, de acum douăzeci de ani, care parcă plu­teau uşor... aidoma unor fantasme din vremuri de po­veste...

Aurul roşu al amurgului poleia frunzele ce foşneau nostalgic, oglindindu-se în geamurile sclipitoare şi mur­murau, parcă înfiorate de această duioasă despărţire, cel mai trist "bun rămas"!

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə