Capitolul I pe marea linie ferată a Vestului

Lângă capelă, un grup de oameni se tot uita către apus, unde soarele, atingând parcă apele pârâului, le dăruia cu fermecate culori. Oamenii păreau să nu ne observe. Un clopot răsună limpede şi chemător în duioasa pace a amurgului…

— Ti, ti ― ce e asta? întrebă Winnetou.

— Un settlement ― o aşezare omenească, fireşte ― îl lămuri Fred.

— Iuf! Winnetou vede că e o aşezare. Dar glasul?

— E clopotul care cheamă la slujba de seară…

— Iuf! se miră apaşul…

După ce se stinseră ultimele vibraţii ale clopotului, urcă în văzduh un cântec pe mai multe voci umplând cu sunetele sale toată valea.

Soarele se-ndreaptă spre apus, ostenit,

Şi noaptea cu umbrele ei a venit.

Ah, ce bine ar fi dacă,

Durerea din suflet ar fi uitată

Şi-ar trece precum ziua de îndată!
Ruga-mi ascultă şi du-o la Tronul lui Dumnezeu!

Ascultă-mă, mamă a Mântuitorului meu!

Căci rugăciunea mea e din suflet rostită

Şi tu vei fi pe veci slăvită,

Ave Maria!
Ce era asta? Era propria mea poezie, propriul meu "Ave Maria"! Cum de a ajuns în sălbăticia Munţilor Stâncoşi? Mai întâi am rămas fără cuvinte. Apoi însă, pe măsură ce armoniile simple curgeau ca o nevăzută revărsare cerească de pe munte pe vale în jos, m-a asaltat cu o putere irezistibilă. Inima în mine părea să vrea să se lărgească la nesfârşit, iar lacrimile îmi curgeau cu stropi mari pe obraji.

Se întâmplase la Chicago, cu ani în urmă: un amic, dirijor de profesie, mă rugase să scriu un text de trei strofe pentru un "Ave Maria" compus de el. Bineînţeles că-i împlinisem dorinţa şi, mai târziu, ascultându-i lucrarea la un concert, îmi dădui seama că omul realizase o adevărată capodoperă. Auditoriul îl răsplăti cu aplauze entuziaste, iar bucata fu reluată de câteva ori.

Şi iată că mă întâlnesc din nou cu compoziţia prietenului meu într-un loc unde nu m-aş fi aşteptat să descopăr nici picior de indian, darămite un dublu cvartet vocal!

Sfârşindu-se cântecul, luai puşca de pe umăr, trăsei două focuri, consumând încărcătura ambelor ţevi, şi dădui pinteni calului. Mă repezii în vale ca vântul, traversai apa şi mă îndreptai spre colonie, fără să întorc măcar capul, ca să văd dacă şi ceilalţi doi mă urmează.

Împuşcăturile cu ecoul lor prelung puseseră în mişcare colonia. Oamenii îngrijoraţi apăruseră în pragurile caselor, căutând să se dumerească cine şi de ce trăsese. Constatând, în sfârşit, că e vorba de un alb îmbrăcat destul de onorabil, se potoliră şi mă întâmpinară curioşi.

În faţa primei case de la margine stătea o bătrânică, simplă şi curată la port. Întreaga ei înfăţişare sugera hărnicie şi pe chipul ei încadrat de un păr alb ca neaua stăruia un zâmbet paşnic şi senin…

— Good ivening, grand-mother ― bună sera, bunicuţo! Nu te speria! Suntem vânători de la munte, oameni civilizaţi. Ne îngădui să descălecăm?

Bătrâna încuviinţă, zâmbind cu blândeţe:

— Welcome, sir! Bine-aţi venit, domnule! Pe oamenii cinstiţi îi primim întotdeauna cu plăcere. Uite că se întoarce şi moşneagul meu, împreună cu Willy! Poate să vă dea o mână de ajutor.

Coriştii, tulburaţi de împuşcăturile mele, coborau în grabă spre casele lor. În frunte, un bătrân robust şi un flăcău mândru, voinic, urmaţi de alţi şase, unii mai tineri, alţii mai vârstnici, precum şi de nişte băieţaşi ― toţi în portul sobru şi tainic al muntenilor. Bătrânul îmi strânse dreapta şi îmi vorbi amical:

— Bine-aţi venit, sir, în Helldorf-Settlement! Ne bucură să mai vedem din când în când şi altă lume. Poftim, descălecaţi!

Sării de pe cal şi vorbii la rândul meu:

— Thank you, sir! Vă mulţumesc, domnule! Nimic nu te bucură mai mult în viaţă decât o faţă de om limpede şi prietenoasă. Suntem trei călăreţi osteniţi. Am putea să ne odihnim aici peste noapte?

— Cum de nu! Pentru oameni de treabă se mai găseşte câte un locşor.

Vorbisem până acum în englezeşte. Deodată însă, unul dintre tineri, care mă tot studiase atent, ieşi mai în faţă şi se adresă bătrânului:

— Moş Hillmann, ai putea vorbi cu acest domn şi germana. Ura! Ia ghici cu cine ai onoarea!

Bătrânul Hillmann mă privi nedumerit şi întrebă:

— Vreun compatriot, cumva? Îl cunoşti?

— Desigur. M-am tot căznit să-mi aduc aminte. Nu-i aşa, domnule, că sunteţi autorul versurilor pe care le-am cântat adineauri?

Acum era rândul meu să mă mir:

— Într-adevăr! Dar de unde mă cunoaşteţi?

— De la Chicago. Am fost membru al societăţii corale, condusă de domnul Balding, cel care a compus "Ave Maria" pe versurile dumneavoastră. Vă amintiţi de concertul în care a fost executat pentru prima oară? Eu eram pe-atunci tenor doi; acuma am trecut la prim-bas. Mi s-a îngroşat vocea.

— E german… Îl cunoaşte Bil… Da, da! E poet… Cel care a scris "Ave Maria"…

Ascultam comentariile celor din jur ― bărbaţi, femei, băieţi, fete. O, câte mâini întinse, câte glasuri repetând acelaşi "bun-venit"! Erau clipe de adâncă, răscolitoare emoţie, cum rareori ţi-e dat să trăieşti.

Între timp se apropiară Winnetou şi Fred Walker. La ivirea celui dintâi, oamenii se arătară cam tulburaţi, dar avui grijă să le risipesc imediat temerile:

— Faceţi cunoştinţă cu Fred Walker, vânător de prerie! Iar acesta e Winnetou, marele conducător al apaşilor, de care în nici un caz nu trebuie să vă speriaţi.

— Winnetou? Cum aşa? se minună bătrânul Hillmann. De nenumărate ori am auzit povestindu-se de el! Numai laudă şi preţuire peste tot! Ei, la asta nu mă aşteptam! Ne onoraţi, domnule. Numele lui Winnetou se bucură de o faimă ce întrece pe a multor prinţi şi regenţi de pe Ia noi.

Îşi descoperi capul încărunţit şi, adresându-se lui Winnetou, îi întinse mâna:

— I am your servant, sir ― sluga dumneavoastră, domnule!

Mărturisesc că acest gest plin de stimă şi supunere faţă de indian mi se păru oarecum comic şi exagerat. Dar simţeam că e sincer şi din toată inima. Winnetou, care înţelegea şi vorbea bine engleza, dădu prietenos din cap, strânse mâna bătrânului şi rosti:

— Winnetou is your friend. He loves the whites if they are good ― Winnetou e prietenul vostru. El îi iubeşte pe oamenii, albi când aceştia sunt de treabă.

Se stârni apoi o dispută amicală între membrii coloniei. Problema era: Cine să ne găzduiască? Hillmann puse capăt disputei, hotărând:

— Domnii au deschis la mine. Vasăzică, e limpede: rămân aici! Şi pentru ca dumneavoastră, ceilalţi, să nu ieşiţi în pagubă, poftiţi cu toţii la mine deseară. După aceea, însă, lăsaţi-i în pace, că-s obosiţi.

Oamenii acceptară. Caii fură adăpostiţi în grajd, iar noi păşirăm pragul casei. Înăuntru ne primi tânăra şi frumoasa soţie a lui Willy, fiul lui Hillmann. Furăm în-conjuraţi cu toată atenţia şi, pe când serveau gustarea dinaintea cinei ce se anunţa un adevărat festin, aflarăm multe şi mărunte în legătură cu viaţa acestei modeste aşezări…

Oamenii veniseră de prin munţii bavarezi, unde multă lume se ocupă cu şlefuitul pietrelor. Se instalaseră mai întâi la Chicago, muncind laolaltă şi cu sârguinţă ca să adune bani pentru achiziţionarea unei ferme. Erau cinci familii unite într-un acelaşi ţel. Dar când veni clipa să-şi aleagă un loc pentru colonie, lucrurile începură să se încurce. Auziseră ei din gura unui bătrân westman despre măreţia munţilor Tetoni şi despre avuţiile de acolo încă neexplorate. Omul îi asigurase cu jurământ că acolo, sus, vor găsi mari zăcăminte de calcedonie, de opali, agate, cornalină şi alte pietre semipreţioase. Hillmann, care era şlefuitor de meserie, se entuziasmă imediat. Îi convinse şi pe ceilalţi şi astfel hotărâră să plece în Tetoni. Numai că oamenii erau destul de prevăzători ca să nu-şi pună chiar toată speranţa în pietrele de acolo şi se apucară să caute prin preajma munţilor un teren de fermă, gândind să-şi întemeieze mai întâi colonia şi abia pe urmă, după ce se vor fi gospodărit, să înceapă cu explorarea zăcămintelor. Hillmann cu încă doi bărbaţi se duseră în cercetare şi descoperiră această vâlcea minunată, cu lacul ei limpede şi îmbietor. Terenul se potrivea tocmai bine pentru ce aveau de gând. Fiind anunţaţi, sosiră apoi şi ceilalţi, iar acum ― după trei ani de muncă fără preget ― oamenii îşi îngăduiau, în sfârşit, prima lor zi de odihnă şi sărbătoare.

— Şi aţi fost vreodată sus, pe Tetoni? întrebai eu.

— Willy al meu şi Bill Meinert, băiatul care vă cunoaşte din Chicago, au încercat să urce o dată până sus. Asta a fost în toamna trecută. Dar s-au oprit lângă lacul lui John Gray. Mai încolo, cică, e sălbăticie grozavă şi urcuşul foarte greu. De aceea s-au lăsat păgubaşi.

— Vina lor ― observai. Nu prea sunt westmen-i!

— Ba cred că suntem, domnule ― se apără Willy.

— Nu vă supăraţi, dar rămân la părerea mea. Chiar după ce ai defrişat timp de trei ani un ţinut sălbatic, încă nu te poţi numi westman. Abia dacă eşti colonist. Dumneavoastră voiaţi să urcaţi spre Tetoni în linie dreaptă, ceea ce n-ar încerca nici un westman, pentru simplul motiv că nu se poate. Nici acum cinci sute de ani n-aţi fi reuşit, darămite acum, când pădurile s-au îndesit şi au crescut uriaşe. Cum să treci codrii aceştia virgini, populaţi numai cu lupi şi urşi, plini de râpe şi văgăuni, unde n-ai de ce să-ţi reazemi piciorul? Cum să te strecori prin defileurile acelea strâmbe şi întunecate ca noaptea, unde la tot pasul te poate pândi de după stânci vreun indian? Trebuia s-o luaţi mai întâi spre Salt-River sau John Grays-River. Amândouă se varsă nu departe unul de altul în Snake-River. De acolo, apucând-o în susul râului, aţi fi lăsat în stânga Snake-River Mountains, apoi Teton Pass Mountains, pe urmă trecătoarea Teton şi, în fine, aţi fi atins lanţul muntos al Tetonilor care se înşiră pe vreo cincizeci de mile engleze. Dar numai în doi o asemenea expediţie nu prea are şanse de reuşită. Ceva pietre n-aţi găsit?

— Câteva bucăţi de calcedonie şi atât.

— Ia să le văd! Winnetou cunoaşte fiecare palmă de loc din Munţii Stâncoşi. Vreau să mă consult cu el.

Ştiind că indienii se feresc să discute de faţă cu albii despre aur şi celelalte comori ale Vestului, mă adresai lui Winnetou în graiul apaşilor, deşi nici aşa nu eram convins că îmi va da vreo informaţie.

— Oare fratele meu Charlie umblă după aur şi pietre scumpe? mi-o întoarse el, măsurându-mă cu ochii săi negri şi gravi.

— Îi explicai despre ce e vorba, iar el ― după ce privi câteva clipe în gol ― îşi înălţă fruntea către cei de faţă, întrebând:

— Oare oamenii albi îmi vor îndeplini o dorinţă, mie, căpetenia apaşilor!

— Ce dorinţă?

— Să mai cânte o dată cântecul ce l-am auzit la sosirea noastră. Dacă-mi făgăduiesc, atunci am să le spun unde se află pietrele.

Eram de-a dreptul uluit. Făcuse care acest cântec o atât de profundă impresie asupra lui, încât în schimbul unei repetări să se declare gata a dezvălui secretul munţilor?

— Bine, vor cânta ― îl asigurai eu.

— Atunci să caute în munţii Ventra şi vor găsi multe grăunţe de aur. Iar în valea râului Beaverdam, ce se varsă dinspre miazăzi în lacul Yellowstone, sunt multe pietre din acelea la care râvnesc albii.

În timp ce traduceam aceste informaţii şi le explicam coloniştilor poziţia geografică a punctelor indicate de Winnetou, îşi făcură apariţia primii musafiri şi discuţia noastră încetă.

Casa se umplu treptat şi petrecurăm o seară cum nu mai apucasem aici, în Vest. Oamenii ţineau minte toate cântecele îngânate cândva în patrie sau, mai târziu, la Chicago. Le şi plăcea, de altfel, să cânte şi înjghebară imediat un cor aproape perfect. Însuşi bătrânul Hillmann slobozi o frumoasă voce de bas. Astfel, printre discuţii, ne delectarăm cu cântece populare şi cu piese vocale pe patru voci.

Apaşul asculta în tăcere. La un moment dat mă întrebă:

— Şi cum rămâne cu făgăduiala?

Îi amintii lui Hillmann de promisiunea făcută şi, la un semn, toată lumea intona "Ave Maria". Dar încă la primul vers apaşul întinse mâna şi-i opri:

— Nu! În casă nu sună bine. Winnetou vrea să audă cum coboară cântecul de sus, de pe colină.

— Are dreptate ― aprobă Bill Meinert. Sună mai frumos sub cerul liber. Haidem afară!

Coriştii urcară pe colină, iar noi ceilalţi rămaserăm jos, la poalele ei. Winnetou stătu câtva timp alături de mine, dar dispăru curând. Lin şi armonios, cântecul se revărsa în noapte…
Soarele se-ndreaptă spre apus, ostenit,

Şi noaptea cu umbrele ei a venit.

Ah, ce bine ar fi dacă

Durerea din suflet ar fi uitată

Şi-ar trece precum ziua de îndată!
Ruga-mi ascultă şi du-o la Tronul lui Dumnezeu!

Ascultă-mă, mamă a Mântuitorului meu!

Căci rugăciunea mea e din suflet rostită

Şi tu vei fi pe veci slăvită,

Ave Maria!
Îl ascultam tăcuţi şi smeriţi. Întunericul ne învăluia pe toţi ― cântăreţi şi auditori ― şi melodia parcă venea din înaltul cerului. Compozitorul nu născocise modulaţii şi efecte savante, nu apelase la repetări şi dezvoltări artificiale ale temei, nu-şi înecase motivul în preţiozităţi. Era o melodie frumoasă, simplă, de cântec bisericesc. Dar tocmai această simplă şi firească succesiune armonică era de natură să mişte adânc inimile noastre.

Mai rămaserăm încă multă vreme tăcuţi la poalele colinei şi reintrarăm în casă abia după înapoierea coriştilor. Winnetou însă lipsea. Trecu un ceas sau poate mai mult, fără ca el să apară. Aflându-ne într-un ţinut atât de sălbatic şi străin, mă temeam să nu i se fi întâmplat ceva. De aceea îmi luai puşca şi ieşii să-l caut, lăsându-le vorbă celorlalţi să nu mă urmeze decât dacă vor auzi un foc de armă. Cam bănuiam eu ce-l reţine pe apaş în singurătate.

Mergând în direcţia unde dispăruse Winnetou, ajunsei la malul lacului. O stâncă lucie, asemenea unei lespezi, ieşea din apa întunecată. Acolo şedea apaşul nemişcat ca o statuie. Mă apropiai cu paşi uşori şi mă aşezai lângă el.

Se scurse apoi un foarte lung răstimp. Winnetou nu se clinti măcar. Abia într-un târziu îşi ridică alene un braţ şi, plimbându-l roată pe zarea lacului, vorbi ca obsedat de un gând:

— Ti pa-pu ji itci ― lacul acesta este precum sufletul meu.

Apoi a tăcut din nou, pentru ca, după o vreme, să continue:

— Nci-nha Manitou nsho, Ji aguan t'enese ― Marele Spirit este bun; eu îl iubesc.

Ştiam că, dacă aş fi rostit vreun cuvânt, aş fi întrerupt şirul gândurilor fratelui meu de cruce, aşa că am preferat să tac, şi Winnetou a continuat, după un timp:

— Fratele meu Sharlih este un mare războinic şi un bărbat înţelept. Sufletul său este ca sufletul meu, dar eu nu-l voi mai vedea, dacă voi pleca pe veşnicele plaiuri ale vânătorii.

Pe Winnetou acest gând îl întrista. Ştiam cât de mult ţinea Winnetou la mine, dar acum aveam dovada.

— Fratele meu Winnetou a primit sufletul meu, iar sufletul său trăieşte prin faptele mele, dar eu n-am să-l zăresc atunci când voi ajunge în Cer.

— Unde este Cerul fratelui meu? a întrebat Winnetou.

— Unde sunt veşnicele plaiuri ale vânătorii despre care vorbeşte fratele meu.

— Manitou este stăpânul pământului şi al tuturor stelelor! a replicat fratele meu de cruce.

— Oare de ce marele Manitou le dă fiilor săi roşii atât de puţin şi le dăruieşte totul copiilor săi albi? Unde sunt minunatele pământuri pe care vânau indienii? Ce sunt teritoriile pe care vânează şi trăiesc războinicii roşii, dacă le asemuim cu nesfârşitele întinderi de pământ pe care albii trăiesc precum în Rai? Oare Manitou nu-i iubeşte pe fiii săi roşii? Oh, nu! Asta este o mare minciună! Crezul albilor spune: "Bunul Manitou este Părintele tuturor copiilor săi care se află atât în Cer, cât şi pe Pământ". Crezul oamenilor roşii spune însă: "Manitou este stăpân numai peste oamenii roşii. El le porunceşte copiilor săi să-i ucidă pe toţi albii". Fratele meu Winnetou este înţelept. Să se gândească! Manitou care stăpâneşte peste albi este şi Manitou care stăpâneşte peste indieni? Oare de ce Manitou îi amăgeşte pe fiii săi cu pielea roşie? De ce îngăduie El ca oamenii roşii să dispară de pe faţa pământului şi albii să se înmulţească cu milioanele şi să ia în stăpânirea lor lumea-ntreagă? Oare Manitou care stăpâneşte peste albi nu este unul şi acelaşi cu Manitou care stăpâneşte peste indieni? Oare Manitou care stăpâneşte peste albi este mai bun decât Manitou care stăpâneşte peste indieni? Manitou care stăpâneşte peste albi le dă fiilor săi tot pământul, toate bucuriile, toate plăcerile. Manitou care stăpâneşte peste indieni le dă fiilor săi doar savana, munţii goi, animalele sălbatice, vărsare de sânge şi moarte. Indienii îi cred pe vracii lor care le spun că pe veşnicele plaiuri ale vânătorii vor putea ucide toate sufletele feţelor palide. Dacă fratele meu Winnetou mă va întâlni pe veşnicele plaiuri ale vânătorii ce va face el? Mă va ucide?

— Uff! a exclamat apaşul. Winnetou l-ar apăra pe fratele său Sharlih împotriva tuturor războinicilor roşii! Howgh!

— Atunci fratele meu să se gândească dacă nu cumva vracii mint!

Winnetou a tăcut. Căzuse pe gânduri, iar eu am crezut de cuviinţă să nu mai spun nimic. Ne cunoşteam de mulţi ani, am împărţit şi bucurii, şi necazuri, dar până atunci nu vorbisem nici o dată despre credinţă.

După ce a tăcut multă vreme, Winnetou m-a întrebat:

— De ce nu sunt toate feţele palide asemenea fratelui meu? Dacă toate feţele palide ar fi asemenea fratelui meu, atunci Winnetou ar crede vorbele preoţilor albi.

— De ce nu sunt toţi războinicii roşii asemenea fratelui meu? am întrebat eu. Există oameni răi şi oameni buni atât printre indieni, cât şi printre albi. Pământul este foarte mare, iar fratele meu cunoaşte doar o mică parte din el. Peste tot stăpânesc albii, dar tocmai în savană, unde trăieşte fratele meu Winnetou, tocmai acolo trăiesc şi cei mai răi dintre albi. De aceea căpetenia apaşilor crede că cei mai mulţi dintre albi sunt răi. Fratele meu umblă singur prin savană şi pe crestele munţilor. El vânează bizonul şi luptă împotriva duşmanilor săi. De ce se poate bucura fratele meu? Oare moartea nu-l pândeşte peste tot, după fiecare tufiş, în dosul fiecărui trunchi de copac? Oare a putut el să se încreadă vreodată pe de-a-ntregul într-un războinic indian? Oare viaţa fratelui meu nu înseamnă doar muncă, griji şi dezamăgiri? Unde poate găsi fratele meu linişte sufletească? Printre scalpurile ce-i împodobesc wigwamul sau în sălbăticie, unde primejdiile îl pândesc la tot pasul? Mântuitorul albilor spune: "Veniţi la Mine, voi toţi ce sunteţi năpăstuiţi şi Eu vă voi da fericire". Eu mi-am încredinţat sufletul în mâinile Mântuitorului şi acum sunt liniştit. De ce nu vrea şi fratele meu să facă ceea ce am făcut eu?

— Winnetou nu îl cunoaşte pe acest Mântuitor al albilor.

— Doreşte căpetenia apaşilor ca eu să-i povestesc despre Mântuitor?

Apaşul a stat pe gânduri preţ de câteva clipe şi apoi a spus:

— Fratele meu a spus adevărul. Nici o dată Winnetou nu a ţinut la vreun tovarăş al său aşa cum ţine la fratele său Sharlih. Winnetou nu a avut nici o dată atâta încredere într-un om cum are încredere în fratele său, care este alb şi creştin. Winnetou nu are încredere deplină decât în fratele său alb. Fratele meu cunoaşte multe ţări de pe pământ şi i-a văzut pe locuitorii acelor ţări, a citit multe cărţi ale albilor, este viteaz în luptă şi înţelept atunci când stă la sfat, este milos faţă de duşmani. Fratele meu îi iubeşte pe oamenii roşii. El le vrea binele. El nu l-a dezamăgit nicicând pe fratele său Winnetou şi îi va spune şi astăzi adevărul. Cuvântul fratelui meu înseamnă pentru mine mai mult decât cuvintele rostite de toţi vracii indieni şi de toţi învăţaţii albi. Indienii ţipă şi urlă, albii au cântece care pătrund în sufletul apaşului. Fratele meu să-mi tălmăcească vorbele pe care le-au cântat oamenii din această mică aşezare.

I-am îndeplinit dorinţa lui Winnetou şi i-am tradus "Ave Maria". Apoi am început să-i vorbesc despre credinţa feţelor palide. Am încercat să prezint într-o lumină favorabilă comportamentul albilor faţă de indieni. Am încercat să nu mă exprim în cuvinte pretenţioase, elevate, ci, dimpotrivă, în cuvinte cât mai simple. I-am vorbit pe un ton cald, convingător, astfel încât vorbele mele să pătrundă în sufletul apaşului, deşi eram convins că Winnetou nu va face nici o dată un lucru împotriva voinţei sale.

Fratele meu de cruce a ascultat tăcut, fără a scoate nici măcar un singur cuvânt. Apaşul avea un suflet care merita a fi scos din mrejele îndoielii. După ce i-am spus tot ce avusesem de spus, Winnetou a petrecut încă multă vreme în tăcere. Apoi s-a ridicat în picioare şi mi-a strâns mâna, spunând:

— Fratele meu a rostit cuvinte care nu vor muri nicicând. Winnetou nu-l va uita pe marele Manitou al albilor, pe Mântuitorul care a murit pentru păcatele feţelor palide şi pe mama Mântuitorului despre care au cântat oamenii din această aşezare. Crezul oamenilor roşii vorbeşte despre ură şi moarte. Crezul oamenilor albi vorbeşte despre dragoste şi viaţă. Winnetou s-a gândit mulţi ani la deosebirea dintre crezul oamenilor roşii şi crezul oamenilor albi. Acum Winnetou şi-a limpezit gândurile şi îi mulţumeşte fratelui său alb. Howgh!

Ne înapoiarăm la gazdele noastre, care între timp începuseră să se îngrijoreze de absenţa noastră. Discutarăm apoi despre railtroublers şi ogellallaşi. Eu îi sfătuii să-şi fortifice aşezarea, care de fapt era un post înaintat, iar ei, însuşindu-şi ideea, hotărâră să ia grabnice măsuri în acest sens. Era limpede că până atunci colonia fusese cruţată numai datorită poziţiei ei excepţionale, în afara razei de acţiune a indienilor şi a bandiţilor. Ajungea însă ca un singur indian să o descopere, pentru ca traiul paşnic să ia sfârşit. Cei paisprezece bărbaţi ai coloniei erau într-adevăr bine înarmaţi şi dispuneau de suficientă muniţie; în plus, femeile şi copiii mai măricei arătau mult curaj ca şi îndemânare în mânuirea armelor. Dar ce contează toate acestea în faţa unei hoarde dezlănţuite numărând poate sute de inşi! Eu unul aş fi ridicat casele nu pe terenul acesta deschis, ci chiar pe marginea lacului, asigurându-mă astfel că nu voi putea fi atacat decât dinspre uscat.

Drumul pe care urmau să se deplaseze bandiţii trecea în orice caz la mare depărtare de aici şi totuşi le recomandai coloniştilor să fie vigilenţi.

Era târziu noaptea când, după plecarea vecinilor, ne aşternurăm în sfârşit somnului. Ne odihnirăm în paturile comode ale familiei Hillmann, puse ospitalier la dispoziţia noastră, şi părăsirăm dimineaţa pe oamenii aceştia de omenie, nu înainte de a le promite o nouă vizită, dacă am mai trece cumva prin apropiere…

Înainte de a ne despărţi de gazdele noastre, coriştii din Helldorf, opt la număr, s-au aşezat unul lângă altul şi au mai cântat o dată "Ave Maria". În semn de mulţumire, Winnetou le-a strâns mâna, spunând:

— Winnetou nu va uita niciodată cântecul fraţilor săi albi.

Caii noştri îşi reveniseră după oboseala din ajun. Alergau acum de mai mare dragul. Locuitorii din colonia Helldorf-Settlement, denumită astfel după satul lor bavarez de unde erau de origine, fuseseră nu o dată la Echo-Cannon şi ca atare ne indicară drumul cel mai scurt. Având în vedere viteza cu care călăream, era de presupus că vom ajunge acolo cam spre seară.

În timpul întregii zile, Winnetou a fost tăcut. Uneori apaşul ne-o lua înainte şi, când credea că nu-l auzea nimeni, fredona încet cântecul "Ave Maria", lucru care m-a mirat foarte mult, pentru că majoritatea indienilor nu au ureche muzicală.

După-amiază contururile munţilor se accentuară tot mai puternic. Trecurăm printr-un labirint minunat de defileuri strâmte, întortocheate, până ce, către seară, de pe o înălţime povârnită, zărirăm în faţa noastră Echo-Cannon, cu linia ferată şi cu paşnica aşezare muncitorească pe care ne grăbeam să o salvăm de la pieire.