Capitolul I



Yüklə 1.81 Mb.
səhifə1/32
tarix02.11.2017
ölçüsü1.81 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32


ISTORIA BISERICII

Secolele I-XI

EMIL DUMEA

Iași 2011

Introducere
Motivație

In afară de motivul creștin pentru care am elaborat aceste pagini, adică o cunoaștere suficientă a unei instituții mult diferită de cele laice și din care fac parte toți cei botezați și sunt în comuniune cu papa, un alt motiv îl reprezintă convingerea că a cunoaște bine istoria și interesul pentru ea reprezintă unitatea de măsură cu care se poate aprecia nivelul de cultură al cuiva, sau al unei societăți în general, iar pierderea sensului istoriei reprezintă semnul evident ce indică decandența culturii; istoria reprezintă autocunoașterea omului și a umanității și așa cum a locui într-o comunitate fără să-și cunoști vecinii din jurul tău sau dinaintea ta te aruncă implacabil în anonimat, așa și necunoașterea istoriei și a sensului ei îl aruncă pe om în anonimat, în lipsă de identitate și de consistență, de profunzime.

Istoria Bisericii reprezintă cunoașterea ei, adică autocunoașterea bisericii și a creștinilor, clerici și laici, teologi și persoane mai puțin cultivate. A-ți cunoaște propria istorie înseamnă a fi matur și conștient de rolul ce-l ai în această instituție.
Teologia istoriei

Istoria Bisericii este înrădăcinată în teologie întrucât obiectul studiului îl reprezintă Biserica, care la rândul ei este obiect al credinței, ca și al rațiunii în egală măsură. Biserica este voită și înființată de Isus Cristos, care a predicat Vestea cea bună a mântuirii, a ales apostolii în frunte cu Petru și i-a trimis să predice și să boteze, s-a oferit pentru cei ce cred în El în Euharestie și pe Calvar, iar a treia zi a înviat; s-a înălțat la ceruri și a trimis pe Duhul Sfânt pentru a asista și conduce Biserica, evenimente mântuitore pe care le-a încredințat apostolilor și tuturor celor ce cred în El spre a fi celebrate și trăite, iar toate acestea devin și elemente constitutive ale Bisericii, și ca atare, spirituale fiind, nu pot fi înțelese fără credință.

Comunitatea celor ce cred în Cristos este una vizibilă dar asistată de Duhul Sfânt, pentru a menține și a face să crească trupul în care s-a încarnat Fiul lui Dumnezeu, omul-Dumnezeu născut în ieslea din Betleem. In acest sens, Biserica înseamnă Cristos care continuă să trăiască în oameni. Așadar, în Biserică trebuie să credem pentru că este înființată de omul-Dumnezeu Isus Cristos și asistată de Duhul Sfânt. Ea este și istorică în egală măsură pentru că este vizibilă ca oricare altă instituție, formată din oameni și condusă de ei, iar pentru acest motiv putem vorbi despre o ”aventură” a lui Dumnezeu cu omenirea. Încarnându-se și rămânând printre oameni, Dumnezeu deși rămâne personajul principal, își asumă totuși riscul colaborării cu omul, ceea ce explică atât luminile dar și umbrele și întunericul din istoria Bisericii.

Biserica poate fi asemănată cu o navă1 care călătorește pe oceanul lumii, în timp, în drum spre portul împărăției cerurilor și al veșniciei. Imaginea este exactă dar conține și un pericol, și anume acela de a fi considerată o navă perfectă care va ajunge intactă în port. Pentru a completa imaginea, Biserica trebuie comparată și cu bobul de muștar care crește încet și tainic, și cu drojdia care fermentează aluatul lumii, și cu un edificiu construit pe temelia care este Cristos. Toate aceste imagini indică misterul Bisericii, ce poate fi pătruns cu rigoarea analitică a rațiunii și cu lumina credinței în același timp.

Biserica se dezvoltă ca o instituție umană, însă dezvoltarea ei și seva care face să crească trupul vine de la Duhul Sfânt, cel care o construiește ca un templu al lui Dumnezeu. Dezvoltarea Bisericii nu este doar omenească, dar și divină; în ea, activitatea umană se împletește cu cea a lui Dumnezeu.

Istoria Bisericii, ca disciplină de sine stătătoare a fost întrodusă în învățământul catolic în secolele XVII și XVIII, mai târziu decât în cel protestant, din teamă ca nu cumva prezentarea critică, realistă a evenimentelor ei să nu dăuneze ecleziologiei și unei anumite imagini ideale a Bisericii. Dimpotrivă, considerăm că analiza critică și prezentarea imparțială a istoriei ei favorizează o cunoaștere exactă a ceea ce a fost, a ceea ce influențează prezentul, ca și o elaborare ecleziologică cât mai corectă în raport cu adevărul istoric. Această nouă disciplină separă istoria bisericii de istoria sacră, ceea ce duce la secularizarea istoriei și nașterea așa-zisei istorii profane, laice, provocând un dualism între acestea două, dualism care poate deveni constructiv și motiv de îmbogățire reciprocă atunci când ambele discipline colaborează între ele.


Istoria Bisericii este teologie, mai precis ecleziologie istorică, prezentându-ne divinul întrupat în ceea ce-i omenesc. Iar în ceea ce-i omenesc există și slăbiciune, greșeală, răutate, păcat. Impinsă însă din interior de elementul divin purificator, ea primește mereu forțe de înnoire, de curățare a prafului și a petelor de pe haina sa albă, forțe de reformă morală și structurală pentru a se păstra cât mai conformă cu identitatea și misiunea încredințată ei de fondator.

In lumina rațiunii și a analizei istorice lipsite de credință, istoria Bisericii în perioada lui Constantin cel Mare și a scuccesorilor lui poate apărea ca o deviere de fond a Bisericii voite de Isus Cristos printr-o fuziune a ei cu statul, ceea ce a dus la formarea în Evul Mediu a unei creștinătăți, a unei respublica christiana. De fapt, această fuziune, unire dintre tron și altar, simfonie a însemnat o condiționare istorică a carismei creștine, evanghelice care a adus apoi multe umbre sau întuneric moral și instituțional, dar a favorizat și dezvoltări, creșteri spirituale, culturale, civilizatoare care ar fi fost greu sau chiar imposibil de realizat pentru o biserică complet separată de stat. Creștinismul devine elementul fondant al Evului Mediu european, propunând sau chiar impunând o scară comună de valori ale moralei creștine unor popoare și regate diferite etnic și cultural. Diversitatea și chiar contradicțiile multiple ale popoarelor Europei aveau nevoie de un element comun, coagulant la nivel teoretic dar și practic, și acest element l-a constituit doctrina creștină și instituția ce-l propunea, Biserica, condusă piramidal de papalitate.

Colaborarea însă între cele două instituții, cea laică și cea ecleziastică pentru realizarea unui scop și a unui bine comun, mântuirea, justificarea omului în fața lui Dumnezeu, a fost însă dificilă, generatoare de tensiuni și conflicte, iar aceste conflicte la care se adaugă cele dintre regatele și populațiile europene, au dus la decadența medievală, care pentru Biserică a însemnat sciziunile reformatoare luterană, calvină, anglicană, o adevărată dramă a Bisericii una, mult mai gravă decât cea de la mijlocul secolului al XI-lea, ce fusese rezultatul unei progresive îndepărtări reciproce a celor doi poli ai creștinismului, cel oriental și cel occidental.

Biserica trebuie cunoscută și analizată în contextele istorice diferite în care s-a aflat, nu pentru a-i justifica infidelitățile față de mesajul evanghelic, ci pentru a înțelege mai corect ce a însemnat, de exemplu, clericalismul și centralismul roman. Unitățile de măsură ale prezentului nu trebuie folosite fără flexibilitate în analiza și măsurarea trecutului. Este necesară o ancorare conceptuală în trecutul concret, iar istoria nu este un tribunal pentru judecarea trecutului, ci o prezentare imparțială și profund științifică a diferitelor perioade, evenimente și persoane care au compus trecutul. Pentru Biserică, acest trecut este și prezent din punctul de vedere al esenței sale supranaturale, dar este și relativ din punct de vedere uman, ceea ce lasă spațiu de afirmare a progresului instituțional sau de aprofundare și adaptare a mesajului evanghelic. Relativizarea istoriei vizibile, pur umane a Bisericii ne ajută, de exemplu, să înțelegem necesitatea consolidării bisericilor din țările de misiuni cu un cler și structuri instituționale și culturale autohtone, diferite de cele europene. Sau, în contextul general al globalizării, această relativizare favorizează o adaptare și înserare a Bisericii într-o lume mult diferită ca mod de organizare și funcționare de cea din prima jumătate a secolului XX.


Istoria Bisericii ca știință istorică

Prin metoda de studiu și aprofundare, istoria Bisericii este o știință istorică, o metodă ce folosește izvoarele scrise, literare sau pe cele arheologice și epigrafice. Ea afirmă doar ceea ce-i permit să spună aceste izvoare, iar acestea trebuie analizate în privința autenticității și adevărului lor. Documentele, actele, cronicile, inscripțiile, bisericile, mănăstirile, scrierile diferite ale oamenilor Bisericii sau cele referitoare la această instituție, toate trebuie analizate științific și cu dăruire pentru adevăr și nu neapărat pentru Biserică, pentru a se evita erori și interpretări greșite ale trecutului, așa cum au făcut opere precum Donatio Costantini, Cronica lui Liutprand din Cremona sau scrierile lui Burchard din Strasbourg.

Nu trebuie uitat apoi faptul că oricine investighează izvoarele și apoi afirmă ceva despre ele și despre Biserică este condiționat de orientările și convingerile sale religioase sau filosofice. Oricât de imparțial ar dori să fie, orice istoric este tributar formării sale și nu de puține ori timpului sau contextului în care trăiește. Este adevărat că nici cei mai imparțiali istorici nu pot vedea și înțelege în mod identic același fapt, același personaj, aceeași perioadă istorică. De exemplu, cum pot doi istorici adevărați, unul agnostic și celălalt credincios, să înțeleagă și să-i prezinte corect pe Sfântul Francisc din Assisi sau pe Padre Pio, care au primit în trupul lor și stigmatele? Poate exista o istorie obiectivă, sau doar una imparțială? Credem că istoricul trebuie să fie fidel în totalitate izvoarelor și în același timp să rămână deschis, atent la ce afirmă alți istorici, de alte orientări religioase sau filosofice, conform principiului: audiatur et altera pars. De exemplu, trebuie să-l studiem și să-l înțelegem pe Luther nu doar din perspectiva adversarilor lui, ci și din cea a istoricilor protestanți, și mai presus de toate pornind de la realitatea istorică a timpului său, în globalitatea ei. Si este posibil ca pentru un istoric catolic, analiza imparțială a anumitor evenimente ale Bisericii din care face parte cu convingere profundă interioară să-l conducă la adevăruri negative pentru instituția din care face parte; și în acest caz credința lui nu trebuie să-l împiedice în cercetarea istorică și cu atât mai puțin nu trebuie să-l împiedice vreo autoritate bisericească.

Din cele prezentate, rezultă cu claritate că istoria Bisericii este teologie și istorie în același timp. Ea nu poate fi absorbită în disciplina istorică laică și nici tratată în istoria religiilor. Creștinismul, chiar dacă este profesat în biserici și confesiuni diferite, nu poate fi pus pe picior de egalitate cu celelalte religii, cel puțin din punctul meu de vedere, care cred în revelarea ultimă, definitivă a unicului Dumnezeu în persoana lui Isus Cristos, Mântuitorul omului și fondator al Bisericii care-i continuă lucrarea în lume.


Prezentare generală

Istoria Bisericii, ca și oricare altă lucrare de acest gen, intenționează, în primul rând, să ne prezinte într-un mod cât mai exact evenimentele cele mai importante, datele și personajele care îi compun propria desfășurare. Pe de altă parte, de o deosebită importanță este prezentarea manifestărilor interne ale vieții Bisericii, dezvoltarea doctrinei, a învățăturii ei, a cultului și spiritualității ce-i sunt specifice. Ilustrarea vieții interne și externe a Bisericii reprezintă, trebuie să reprezinte, un tot unic, unitar și omogen, pentru a scoate mai bine în relief plinătatea acelui Mysterium Ecclesiae spre care tind, de fapt, toate disciplinele ce se ocupă cu una sau mai multe din problemele proprii Bisericii.

Nu vom analiza aici conceptul de Biserică, acesta fiind prezentat în mod suficient de alte materii, cum ar fi, de exemplu, teologia dogmatică. Nu vom analiza nici metoda proprie în studiul istoriei Bisericii. Noțiunile generale de metodologie fac obiectul unei alte materii, pe care studenții trebuie să și-o însușească în mod satisfăcător.

Ne vom opri, pe scurt, asupra subdiviziunilor istoriei Bisericii. Împăr­țirea ei în diferite faze, perioade istorice, nu poate să fie făcută în baza unor categorii abstracte ale filozofiei istoriei și, pe de altă parte, nici numai în baza planului divin al mântuirii, acesta făcând obiectul special al altor materii teologice. Pe de altă parte, Biserica nu se identifică cu nici o cultură; deci, nu poate fi confundată cu nimic din ceea ce spiritul uman a creat pe parcursul timpului.

Orice împărțire sau periodizare a istoriei Bisericii trebuie să țină seama de creșterea internă și externă a Bisericii, creștere realizată de Duhul Sfânt în colaborare cu libertatea umană, creștere ce se dezvoltă într-un continuu dialog cu diferitele culturi ale lumii creștine și necreștine.

Răspândirea ei pe pământ (bobul de muștar) înseamnă o intimă pene­trare a omenirii, a culturilor, a popoarelor și a structurilor sociale (parabola aluatului). În această răspândire, Biserica, luminată și condusă de Duhul Sfânt, se servește de evenimentele istorice, se adaptează lor. Astfel, ea se găsește într-o situație intermediară, între istoria lumii și cea a mântuirii.



1. Răspândirea și formele asumate de Biserică

în lumea greco-romană
Ceea ce este mai puțin controversat în această perioadă este unitatea ei internă și externă. Născută în așa fel încât să depășească spațiul iudaic, Biserica este primită în ambientul lumii culturale romano-eleniste, răs­pândindu-se astfel în tot imperiul; în Orient, depășește chiar granițele acestui imperiu. Până la Constantin cel Mare, Biserica nu este recunos­cută din punct de vedere juridic; mai mult, este persecutată. Începând cu secolul al IV-lea, ea devine Biserică de stat. Organizarea mitropolitană se adaptează subdiviziunilor imperiului; conciliile ecumenice sunt concilii ale imperiului; poziția de întâietate a episcopului Romei nu prejudiciază vasta autonomie a patriarhiilor orientale. După perioada apologeților greci din secolul al II-lea, creștinismul intră în contact cu cultura și religiile roma­no-eleniste orientale, se servește de filozofia greacă pentru a-și formula dogma trinitară și cristologică în primele patru concilii ecumenice, folo­sește forme de expresie clasice în cult și în artă. Ca urmare a controver­selor cristologice, Bisericile naționale, apărute în afara granițelor orientale ale imperiului, se separă de Bizanț, în timp ce, în partea occidentală a im­periului, se constituie regatele creștine germanice de orientare ariană (os­trogoții și vizigoții), ca și cele de orientare romană (francii). Organizarea bisericească de tip roman a papei Grigore cel Mare și invazia arabă din secolul al VII-lea marchează începutul unei configurații a Bisericii, care va rămâne determinantă până în timpurile noastre: Bisericile înfloritoare din Africa septentrională și din Siria intră în declin, iar legăturile dintre Occidentul romano-german și Bizanț se răresc, ducând la o înstrăinare foarte pronunțată, cu consecințe grave și îndelungate.
2. Biserica – comunitate a popoarelor creștine occidentale

(cca. 700-1300)
În timp ce Biserica greacă se concentrează asupra păstrării patrimo­niului tradițiilor creștinismului primar, în Occident, credința catolică este îmbrățișată de franci și anglo-saxoni, săvârșindu-se astfel „germanizarea” creștinismului și alianța papalității cu imperiul franc (sec. al VIII-lea). Aceste evenimente reprezintă ocazia propice a pătrunderii spiritului creștin în comunitatea popoarelor romano-germanice, popoare ce primesc astfel și patrimoniul cultural al antichității (renașterea carolingiană și ottoniană). Raporturile dintre aceste popoare și cele orientale, unite cu Bizanțul (în­conjurat de arabi), sunt slabe și nefructuoase.

În organizarea feudală a societății, organizare pe care Biserica nu o creează, ci o găsește deja stabilită în liniile ei fundamentale, domină mo­narhia teocratică (noua formă de „restaurare” a imperiului roman din par­tea laicilor). Însă, de la mijlocul secolului al XI-lea, papalitatea, reînnoită prin reforma gregoriană (lupta pentru învestitură), își întărește și își lăr­gește considerabil sfera de influență. În curia romană se creează instru­mentul pentru guvernarea centralizată a Bisericii, guvernare care nu este lipsită de elementele unei politici laice.

O pietate cu elemente individualiste și subiectiviste pune în umbră pie­tatea de origine antică, obiectivă și liturgică. Scolastica și canonistica schi­țează un sistem de gândire creștină și de organizare bisericească puțin uniform, dar clar în liniile fundamentale și care va fi apoi perfecționat în universități. Ordinele mendicante din secolul al XIII-lea scot în relief ideea de sărăcie și se dedică, în special, îngrijirii sufletelor, mai ales la orașe.

Anexarea Rusiei la Bizanț și schisma orientală întăresc și mai mult izo­larea dintre cele două părți ale lumii creștine. Pe de altă parte, cruciadele trezesc din nou atenția Occidentului asupra Orientului. Acum are loc inva­zia mongolă care slăbește corsetul ce încătușa creștinismul oriental, invazie care face posibilă și o pătrundere a creștinismului în extremul Orient. În conflictul său cu Filip cel Frumos, papa Bonifaciu al VIII-lea își formulează teoria sa asupra papalității, teorie care este rodul ideilor timpului. Conflic­tul se va sfârși însă prin catastrofa de la Anagni.


3. Dizolvarea lumii creștine occidentale, reforma protestantă și cea catolică, descoperirile geografice și misiunea mondială a Bisericii (sec. XIV-XVIII)
Universalismul puterii laice, ca și cel al puterii bisericești, scade în fa­voarea statelor naționale occidentale în plină ascensiune. Unitatea Bise­ricii este amenințată de schisma occidentală și restabilită la Conciliul din Konstanz. Unitatea gândirii este ruptă prin nominalism, iar cultura bise­ricească intră într-o confruntare acerbă cu cea laică (umanismul). În inte­riorul ordinii feudale, cultura burgheză, orășenească, ca și începuturile capitalismului, pun noi probleme Bisericii, probleme pe care ea reușește să le rezolve doar în parte. Biserica simte o necesitate intrinsecă de reformă (Marsilio da Padova, Wyclif, conciliarismul). Luther, Zwingli și Calvin pre­tind că ei sunt aceia care pot să reformeze Biserica, iar rezultatul este o nouă schismă. Reformei protestante, Biserica îi opune propria ei reformă prin Conciliul din Trento, în care este restaurată viața religioasă și științele bisericești; mai mult, ea reușește să recâștige o parte din teritoriile trecute la protestantism.

Activitatea misionară în America și în Asia îi lărgesc câmpul de activi­tate. În timp ce se stinge rumoarea luptelor confesionale, spiritul european începe să se laicizeze, iar papalitatea nu reușește decât în parte să se impună în fața statelor. Gândirea occidentală scapă controlului Bisericii (iluminismul), iar revoluțiile și secularizarea distrug învelișul feudal al Europei.


4. Aspectul mondial al Bisericii în epoca industrială
Drumul Bisericii în secolele XIX și XX este marcat de trei tendințe:

– Separarea de stat, devenit aconfesional sau laic; accentuarea antitezei dintre gândirea creștină și cea modernă (neoscolastica, Syllabus). Pe de altă parte, se constată adaptarea Bisericii la forme de stat constituționale și democratice, forme promovate de mase din ce în ce mai largi de populație catolică. Aceasta își manifestă angajamentul ei eclezial și civil prin asoci­ații, mass-media, angajare socială.

– Intensificarea vieții religioase datorată mișcării liturgice și apostola­tului laic.

– Rolul Conciliului I din Vatican în propunerea dogmatică a primatului papei garantează poziția papalității în sânul Bisericii, în timp ce pierderea puterii temporale marchează începutul unei consolidări a autorității reli­gioase și morale a papilor chiar și în afara spațiului Bisericii. Prin activi­tatea misionară, ce urmează expansiunii coloniale a Europei, Biserica se distanțează din ce în ce mai mult de colonialism și de europenism, deve­nind astfel cu adevărat mondială. În această nouă situație, ea se confruntă, la nivel mondial, cu marile religii ale lumii (budismul, hinduismul și isla­mul), ca și cu sistemul comunist ateu. În același timp, își lărgește spațiile și posibilitățile dialogului ecumenic pentru reconstruirea unității tuturor creștinilor.


5. Actualitatea și valoarea istoriei Bisericii
Istoria Bisericii nu reprezintă muzeul ei de antichități, ci autoînțele­gerea ei. Putem spune că, într-un anume sens, ea face parte din eclezio­logie, fără ca să intre în acest tratat de dogmatică. Cine studiază deveni­rea, creșterea Bisericii, în lumina credinței, acela aprofundează caracterul ei umano-divin, o înțelege așa cum este ea, nu numai cum ar trebui să fie; acela învață să-i cunoască legile interne prin care trăiește, formându-și astfel o idee solidă despre dânsa. Astfel, sentire Ecclesiam devine pentru dânsul sentire cum Ecclesia. Premisa unui asemenea rezultat rămâne, indiscutabil, analiza științifică și expunerea obiectivă a faptelor. Dacă studiul este făcut în acest fel, istoria Bisericii poate și trebuie să tragă concluziile necesare pentru o înțelegere corectă a prezentului și pentru o rezolvare a problemelor, a interogativelor ce i se pun.

Istoria conciliilor ne face să înțelegem al doilea Conciliu ecumenic din Vatican. Numai cel care cunoaște istoria tentativelor de unire a Bisericilor poate să-și formeze o orientare sigură, fără iluzii, referitoare la mișcarea ecumenică. Istoria ordinelor călugărești înseamnă mai mult decât istoria unui singur ordin religios: acestea sunt ramuri din copacul Bisericii, ates­tări ale elementului carismatic prezent într-însa și care încearcă să răs­pundă întrebărilor și necesităților pe care fiecare perioadă istorică le pune, le ridică. Atunci când istoria misiunilor se ocupă de problema adaptării evangheliei (ca și a europenismului, de altfel) la diferitele culturi, atunci această istorie contribuie decisiv la determinarea relațiilor dintre Biserică și cultura mondială. Tot istoria Bisericii clarifică sensul originar al instituțiilor ei și ne face sensibili asupra reformelor care sunt necesare într-însa (de exemplu, reforma liturgică).

Este adevărat că nu vom reuși niciodată să înțelegem prezentul Bisericii dacă nu i-am înțeles trecutul. A limita istoria Bisericii la ceea ce este încă viu sau considerat ca atare, înseamnă a o abandona în mâinile unui pragmatism care, dacă este indispensabil ca principiu pedagogic, este, pe de altă parte, inadmisibil ca pilastru în cercetare și în expunere, deoarece compromite astfel caracterul științific al acestei discipline. Istoria Bisericii primește totuși, în mod continuu, întrebări puse de problematica eclezială actuală, de exemplu, discuții referitoare la un conciliu ecumenic sau la o mișcare ecumenică.

Valoarea ei în educația religioasă constă în a prezenta varietatea și bogăția posibilităților de dezvoltare a existenței creștine, precum și expu­nerea aspectului uman al Bisericii, cum ar fi, de exemplu, problema puterii, a păcatului sau a perioadelor de criză. Pentru a ajunge la acest rezultat, istoria trebuie prezentată nu în diferite sinteze salvifice sau în determinate fragmente cu scop apologetic, ci în ansamblul ei, cu tentativa de a-i cu­prinde viața în toate aspectele sale. Luată astfel, ea devine cel mai eficace mijloc apologetic; considerată în mod diferit, istoria Bisericii devine inu­tilă; de altfel, imposibil de imaginat.

Cel ce studiază această materie nu trebuie numai, ca orice istoric, să iubească materia căreia i s-a dedicat, ci trebuie, de asemenea, să pună în studiul său mintea și spiritul creștin, adică are nevoie de credință pentru a interpreta istoria. În acest fel, el devine unul care explică lucrarea Duhului Sfânt pe pământ. El nu lasă ca trecutul să treacă prin fața sa ca un simplu spectacol, căruia îi rămâne neutru, ci este conștient că se află în interiorul acestei istorii, activând ca un interpret al ei. Poziția sa față de istoria Bisericii este determinată de punctul său de vedere în sânul Bisericii. Credința sa nu-i prejudiciază libertatea în căutarea adevărului, nici voința de a-și forma o judecată imparțială asupra oamenilor și a eve­nimentelor. Criteriile sale meta-istorice exclud, în mod cert, istoricismul relativist, dar nu exclud, în nici un caz, o istorie autentică2.



Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə