Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului

Adevărata cauză a tăierii împrejur este că preoţii din diferite ţări, în intenţia de a aduce jertfă zeilor o anumită parte a trupului, îşi fac pe corp crestături, ca, de pildă, preoţii Bellonei sau ai lui Marte; alţii se scopesc, ca preoţii Cibelei; alţii îşi bat cuie în dos; fachirii îşi pun inele pe organele sexuale; alţii îi biciuiesc pe credin­cioşi, aşa cum făcea, de pildă, iezuitul Girard cu Ca­therine Cadière. Preoţii hotentoţi îşi taie, în cinstea zeilor lor, unul dintre testicule şi pun în locul lui un ghemotoc de ierburi aromate. Egiptenii superstiţioşi se mulţumeau să aducă jertfă lui Osiris numai o bucată din prepuţ. Evreii, care au preluat de la egipteni foarte multe ritua­luri, au introdus ritualul tăierii complete împrejur şi continuă să-l practice şi în ziua de astăzi. Arabii şi etio­pienii au practicat acest lucru în vremuri străvechi. Turcii, învingătorii arabilor, au preluat de la ei obiceiul, în timp ce creştinii obişnuiesc să cufunde copilul în apă sau să-l stropească. Toate acestea sînt la fel de logice şi trebuie să-i placă foarte mult celui de sus", încheie Voltaire.

Dar să nu mai insistăm. Să revenim la patriarhul nostru. El trebuie să fi fost destul de nedumerit de hotărîrea ciudată pe care o luase dumnezeu de a schimba numele lui şi pe-al soţiei sale. Era cu atît mai ciudat, cu cit schimbarea în sine era foarte neînsemnată: Avraam în loc de Avram, Sara în loc de Sarai. Dumne­zeul evreilor şi al creştinilor este într-adevăr şugubăţ!

Şi, într-adevăr, din acest moment Biblia devine din ce în ce mai amuzantă.

"Domnul s-a arătat iarăşi lui Avraam, la stejarul Mamre, pe cînd el stătea la uşa cortului, sub zăpuşeala zilei.

Şi ridicîndu-şi ochii şi privind, iată trei bărbaţi stă­teau înaintea lui; şi cînd i-a văzut, a alergat din uşa cortului întru întîmpinarea lor şi s-a închinat pînă la pămînt" (Facerea, XVIII, 1―2).

Discuţia care a urmat după aceea este destul de inte­resantă: e aici un amestec atît de neaşteptat al singu­larului cu pluralul, încît e de presupus că patriarhul nu-şi cunoştea bine limba sau într-adevăr îi era foarte cald!

"Şi a rostit: «Doamne, dacă am aflat har în ochii tăi, nu trece cu vederea pe robul tău!

Îngăduiţi să vă aducă puţină apă şi spălaţi-vă pe pi­cioare; apoi odihniţi-vă sub copac.

Iar eu vă voi aduce un codru de pîine ca să vă în­tăriţi inimile; pe urmă vedeţi-vă de drum. Altfel, de ce v-aţi fi abătut pe la robul vostru?» Iar ei au răspuns: «Aşa să faci precum ai zis»" (Facerea, XVIII, 3―5).

Teologii presupun că, dacă Dumnezeu a venit în ziua aceea la Avraam însoţit de doi îngeri, el a făcut asta pentru a înfăţişa toate cele trei feţe ale "sfintei treimi". Avraam nu poseda însă subtilitatea teologilor şi nu a înţeles acest lucru, după cum, de altfel, pînă la teologii creştini nu l-a înţeles nici unul dintre prorocii evrei.

"Şi Avraam a intrat în sîrg în cort, la Sara, şi i-a grăit: «Ia degrabă trei sea de lamură de făină, frămîntă şi fă turte!»" (Facerea, XVIII, 6).

Unii traducători contemporani ai Bibliei scriu: "Ia trei măsuri de făină". Ei folosesc într-adins această ex­presie nebuloasă, căci ceea ce "sfîntul duh" i-a dictat autorului cărţii "Facerea" e de-a dreptul nemaipomenit. În textul ebraic se spune: "efa", iar efa are peste 25 de litri. Ce cantitate neobişnuită de pîine! Ce-i drept, în Orient exista obiceiul de a ospăta pe musafiri cu un sin­gur fel de mîncare, care, în schimb, era servit din bel­şug; totuşi, pe cît se pare, patriarhul i-a luat pe oaspeţii săi drept nişte mîncăi neîntrecuţi.

Dar asta încă nu e totul: "Apoi Avraam a alergat la cireada, a luat un viţel tînăr şi gras şi l-a dat slugii ca să dea zor să-l pregătească;

A luat unt şi lapte şi viţelul pe care-l gătise şi le-a pus înaintea drumeţilor, iar el a stat în picioare în faţa lor, sub copac, pe cînd ei mîncau.

Ci ei l-au întrebat: «Unde este Sara, femeia ta?» Şi el a răspuns: «Înlăuntru, în cort».

Atunci a zis unul: «Voi veni negreşit iar la tine, cînd va fi anul, şi iată Sara, femeia ta, va avea un fiu». Dar Sara asculta din uşa cortului, în dosul lui.

Şi Avraam şi Sara erau bătrîni, înaintaţi în vîrstă, iar cu Sara contenise rostul zămislirii.

Şi Sara a rîs în inima ei şi a zis: «După ce am ajuns bătrînă, să-mi mai fie a zburda? Iar stăpînul meu e un moşneag!»

Atunci domnul a grăit lui Avraam: «Pentru ce a rîs Sara şi-a zis: "cu adevărat naşte-voi eu un fiu aşa bă­trînă cum sînt?"

Este la dumnezeu vreun lucru cu neputinţă? Pe vre­mea aceasta, cînd se va împlini anul, voi veni iar la tine, şi Sara va avea un fiu!»

Sara a tăgăduit şi a zis: «N-am rîs», că o apucase frica; dar el i-a răspuns: «Ba nu! Ai rîs!»" (Facerea, XVIII, 7―15).

E destul de interesant să urmărim această discuţie dintre dumnezeu şi Avraam, căci amănuntele ei pot, în­tr-adevăr, să te înveselească prin naivitatea lor. Autorul cărţii "Facerea" descrie cu atîta precizie tot ce s-a întîmplat şi tot ce s-a spus de parcă ar fi fost de faţă. E limpede că a fost inspirat de sus, altminteri ar fi un simplu mincinos.

Unii comentatori contemporani, pe care ridicolul şi naivitatea tuturor acestor amănunte i-a pus în mare încurcătură, se străduiesc să demonstreze că întreaga povestire are un caracter alegoric; ei propun să se în­ţeleagă că dumnezeu şi îngerii care s-au înfăţişat lui Avraam ar fi simulat poftă de mîncare, dar că n-au mîncat nimic, prefăcîndu-se numai că mănîncă. Lăsaţi-o baltă! Biblia trebuie luată aşa cum este, le răspundem noi; căci dacă am accepta tălmăcirile teologilor, cărora unele pasaje din Biblie li se par de necrezut, ar trebui să vedem numai alegorii în întreaga "sfînta scriptură", înseamnă atunci că nimic din ceea ce povesteşte "porum­belul" nu s-a petrecut în realitate? Că totul nu este decît o aparenţă? Că Biblia divină este un vis, o născocire? Iată, domnilor propovăduitori, unde vă duc aceste raţionamente! E mult mai simplu să admitem că dum­nezeu, despre care ştim că "zideşte din ţărîna pămîntului", "dă suflare de viaţă" şi "umblă", are de asemenea obiceiul de a mînca, de a bea, de a mistui hrana etc., ba chiar nu este scutit de suferinţele pe care le pricinuieşte zăpuşeala, aidoma prietenului său Avraam, care, adineauri, îi vorbea atît de încurcat, adresîndu-i-se cînd la singular, cînd la plural.

După masă au făcut cu toţii o mică plimbare:

"Apoi acei oameni se sculară de acolo şi-şi îndreptară ochii în partea Sodomei, iar Avraam mergea cu ei ca să-i petreacă.

Şi domnul a zis în sine: «Ascunde-voi de Avraam ceea ce sînt pe cale să fac,

O dată ce Avraam va fi negreşit un popor mare şi vajnic şi întru el binecuvînta-se-vor toate popoarele pămîntului»" (Facerea, XVIII, 16―18).

Toate popoarele pămîntului sînt binecuvîntate întru Avraam! Atît comentatorii evrei cît şi cei creştini văd în acest text afirmaţia că există un singur dumnezeu al întregului pămînt, care, ce-i drept, este dumnezeul lui Avraam, dar creştinii nu-l cedează pe "patriarh" evreilor.

Dar ce anume planuri îşi făcuse dumnezeu-tatăl în privinţa cărora se întreba dacă este sau nu este cazul să i le destăinuie patriarhului favorit? După ce s-a gîndit bine şi a cumpănit totul, dumnezeu a hotărît că nu face să se joace cu Avraam de-a v-aţi ascunselea. Şi iată că atunci Avraam, zice-se, şi-ar fi dat seama că cei trei călători, care îi înfulecaseră un viţel şi 80 kg de făină, fără a mai pune la socoteală produsele lactate, erau fiinţe supranaturale şi că printre ei se afla şi vechiul lui prie­ten, dumnezeu în persoană.

"Atunci domnul a grăit: «De vreme ce strigătul îm­potriva Sodomei şi Gomorei este mare şi păcatul lor gro­zav de greu,

Mă pogor acum să văd dacă faptele lor sînt întocmai precum arată strigarea ajunsă pînă la mine, iar de nu, voi vedea!»« (Facerea, XVIII, 20―21).

Dumnezeu nu era un administrator de duzină: nu-i plăcea să se încreadă orbeşte în rapoartele poliţiei sale. Se va spune, poate, că, în calitate de dumnezeu atotştiu­tor, lui nu putea să-i scape nimic şi, prin urmare, ştia întotdeauna cum să procedeze, fără să mai aibă nevoie de vreo anchetă. Dar să nu uităm că toate acestea se petrec la o oră foarte călduroasă a zilei şi că mistuirea mesei copioase care-i fusese servită adineauri sub ochii noştri ar fi putut într-adevăr să întunece întrucîtva min­tea lui divină.

"De acolo, ceilalţi doi bărbaţi se îndreptară şi luară calea spre Sodoma. Dar Avraam mai rămase pe loc în faţa domnului.

Şi Avraam s-a apropiat şi a grăit: «Nimici-vei tu pe cel drept o dată cu cel păcătos?

Poate că se află cincizeci de drepţi înăuntrul cetăţii; oare prăpădi-vei tu şi nu vei cruţa locul pentru cei cinci­zeci de drepţi dinăuntru?

Departe de tine să faci un lucru ca acesta... să-i meargă celui drept la fel cu nelegiuitului! Departe de tine! Judecătorul a tot pămîntul oare nu va face drep­tate?»

Atunci domnul a zis: «Dacă la Sodoma găsesc cinci­zeci de drepţi înăuntrul cetăţii, eu voi cruţa tot ţinutul în hatîrul lor!»

Dar Avraam a răspuns şi a zis: «Iată am cutezat să vorbesc cu domnul, deşi nu sînt decît pulbere şi cenuşă!

Poate că din cei cincizeci de drepţi vor lipsi cinci. Pierde-vei tu, pentru lipsa acestor cinci, toată cetatea?»

Şi domnul a grăit: «Nu o voi pierde dacă găsesc în ea patruzeci şi cinci!»" (Facerea, XVIII, 22―28).

Discuţia continuă pe acelaşi ton (v. 29―32). Avraam se străduieşte să smulgă noi şi noi concesii: de la 45 de drepţi el trece la 40, la 30, apoi la 20. În cele din urmă, dumnezeu nu vrea să mai lase nimic şi declară că nu se face alişverişul cu mai puţin de 10 drepţi. Acesta este ultimul lui cuvînt!

"Şi a purces domnul, după ce a sfîrşit de vorbit cu Avraam, iar Avraam s-a întors la cortul său" (Facerea, XVIII, 33).

CAPITOLUL AL OPTULEA

SFÎNTUL STRĂBUN LOT
Dumnezeu, care adineauri voise să vadă totul personal, nu s-a dus cu însoţitorii săi: din expunerea care urmează reiese că s-a întors "acasă".

"Şi cei doi îngeri au sosit în Sodoma către seară. Iar Lot şedea în poarta Sodomei. Cum i-a văzut, Lot s-a sculat ca să-i întîmpine şi s-a închinat pînă la pămînt. Şi a grăit: «Rogu-vă, stăpînii mei, abateţi-vă în casa robului vostru şi mîneţi noaptea şi spălaţi-vă pe picioare, iar mîine sculaţi-vă şi mergeţi în calea voastră». Dar ei au zis: «Ba nu, ci vom mînea pe uliţă».

Dar el a stăruit mult de ei şi s-au abătut la el şi au găzduit în casa lui. Şi le-a pregătit cină şi le-a copt azime, şi ei au ospătat.

Nu apucaseră însă să se culce, cînd oamenii din ce­tate, adică din Sodoma, înconjurară casa de la tînăr pînă la bătrîn, tot poporul, din toate fundurile.

Şi au chemat pe Lot şi i-au spus: «Unde sînt oamenii care au venit la tine în gazdă acum noaptea? Adu-i la noi ca să-i cunoaştem!»

Şi Lot a ieşit la ei la uşă şi uşa a tras-o după el. Şi a zis Lot: «Vă rog, fraţilor, nu săvîrşiţi vreo urgie!

Iată, am două fete care nu ştiu de bărbat. Pe ele le vom scoate la voi şi faceţi cu ele ce veţi vrea, numai nu pricinuiţi acestor oameni nici o supărare, o dată ce au venit la umbra acoperişului meu!»

Iar ei strigară: «Dă-te înapoi!». Şi adăugară: «Acesta, singur, care s-a aciuat la noi ca venetic, vrea să ne fie judecător! Te vom struni mai zdravăn decît pe aceia!» Şi dădură buzna peste Lot şi se apropiară să spargă uşa.

Atunci cei doi bărbaţi întinseră mîna şi băgară pe Lot la ei în casă şi închiseră uşa.

Iar pe cei de la uşa casei îi loviră cu orbire, de la cel mai mic pînă la cel mai mare, aşa încît ei se istoviră căutînd uşa" (Facerea, XIX, 1―11).

A fost necesar să reproducem în întregime şi întoc­mai tot acest pasaj din cartea "Facerea": să nu uităm că aceste rînduri au fost scrise după dictarea "sfîntului duh" în persoană!

Pe de altă parte, nu strică să reproducem şi comen­tariile lui Voltaire: "Acest pasaj din textul biblic pune la încercare mintea omenească mai mult decît oricare altul. Dacă aceşti doi îngeri sau doi dumnezei erau fără trup, înseamnă că ei luaseră o înfăţişare trupească de o frumuseţe irezistibilă, din moment ce au reuşit să inspire unui popor întreg o dorinţă atît de oribilă. În­tr-adevăr, gîndiţi-vă numai: bătrîni şi copii, adolescenţi şi maturi, toţi locuitorii de sex bărbătesc, fără excepţie, s-au adunat grămadă în jurul casei pentru a săvîrşi un păcat odios cu cei doi îngeri. Nu este în firea omului să săvîrşească de-a valma această blestemăţie, pentru care, de obicei, se caută un loc retras şi liniştit. Locui­torii Sodomei însă îi cer pe cei doi îngeri aşa cum răz­vrătiţii cer pîine în timp de foamete. În mitologia păgînă nu există nimic asemănător cu această ticăloşie de neîn­ţeles. Teologii care afirmă că cei trei călători cereşti, din­tre care doi au venit în Sodoma, erau dumnezeu-tatăl, dumnezeu-fiul şi dumnezeu-sfîntul duh, fac ca crima lo­cuitorilor Sodomei să fie şi mai respingătoare, iar toată povestea şi mai de neînţeles".

Propunerea făcută de Lot locuitorilor cetăţii de a lua pe cele două fiice ale sale nevinovate în locul acestor îngeri sau a acestor dumnezei nu este mai puţin revol­tătoare . Totul dovedeşte imoralitatea omului drept şi sfînt despre care pînă acum nu vorbeşte nici una dintre cărţi.

Teologii găsesc că există ceva comun între această întîmplare şi legenda lui Filemon şi Baucis . Dar această legendă nu are nimic indecent; ea este mult mai instruc­tivă. Zeus-Iupiter şi Hermes-Mercur pedepsesc un oraş pentru că locuitorii nu au fost ospitalieri; legenda ne aminteşte că avem datoria de a fi buni şi omenoşi; ea nu are nimic rău sau urît.

Unii afirmă că "sfîntul" autor a vrut să scrie ceva mai tare decît legenda lui Filemon şi Baucis, pentru a inspira şi mai mult dezgust faţă de un păcat foarte răspîndit în ţările calde. Dar arabii din pustiul Sodomei afirmă că toate caravanele care trec pe acolo le oferă destule fete şi ei nu cer niciodată băieţi.

Povestea cu cei doi îngeri nu este prezentată aici ca o alegorie; nu, cîtuşi de puţin; totul, absolut totul este precis! De altfel, nici nu se vede ce alegorie s-ar putea extrage de aici în favoarea Noului testament, pentru care, potrivit afirmaţiilor "părinţilor bisericii", Vechiul testament serveşte drept "prototip".

Să urmărim în continuare textul "sfînt" al cărţii di­vine, pe care sîntem datori s-o socotim adevărată, căci altfel am săvîrşi un păcat de moarte. Vom găsi pasaje şi mai teribile decît cel de mai sus!

"Atunci cei doi bărbaţi grăiră către Lot: «Dacă mai ai pe cineva aici ― vreun ginere, fiii tăi şi fiicele tale şi pe cîţi ai în cetate ― scoate-i din acest loc»" {Facerea, XIX, 12).

Ce rost aveau aceste întrebări? Oare îngerii nu ştiau din cine era alcătuită familia lui Lot?

"Căci noi vom nimici locul acesta, fiindcă strigătul împotriva locuitorilor lui s-a înteţit înaintea domnului şi domnul ne-a trimis ca să-l pierdem!

Şi a ieşit Lot şi a început să vorbească cu ginerii săi, care erau să ia pe fetele sale, şi le-a spus: «Sculaţi! Ieşiţi din locul acesta, fiindcă domnul e gata să prăpă­dească cetatea » Dar ginerii săi credeau că Lot glu­meşte.

Ci cînd s-au revărsat zorile, îngerii dădură zor lui Lot zicînd: «Scoală-te! Ia pe femeia ta şi pe cele două fiice ale tale, care se află aici, ca să nu pieri şi tu pentru fărădelegea cetăţii!»

Dar Lot zăbovindu-se, cei doi bărbaţi îl apucară de mînă pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui căci dumnezeu voia să-l cruţe, şi-l scoaseră afară şi-l lăsară în faţa cetăţii.

Iar după ce i-au scos afară, a zis unul: «Fugi ca să scapi cu viaţă! Nu te uita îndărăt şi nu te opri nicăieri în acest timp! Fugi la munte ca să nu pieri!»

Dar Lot le-a grăit: «Nu aşa, stăpîne!

Iată a aflat robul tău har în ochii tăi şi tu ai mărit milostivirea ta, pe care mi-ai arătat-o mie, scăpîndu-mi viaţa, dar eu nu voi putea să fug la munte fără să nu mă ajungă pierea şi să nu mor.

Ci iată! Cetatea aceasta aproape este ca să fug în ea şi e foarte mică. Îngăduieşte-mă să fug într-însa. Aşa e că e mică? Şi voi scăpa cu viaţă!»

Şi i-a răspuns: «Iată că-ţi împlinesc şi această rugă­minte, ca să nu prăpădesc cetatea de care mi-ai grăit.

Dă zor şi fugi acolo, fiindcă nu pot să împlinesc po­runca pînă cînd nu vei ajunge tu în cetate!» Pentru aceea s-a numit numele cetăţii: Ţoar.

Cînd soarele a răsărit deasupra pămîntului, a intrat şi Lot în Ţoar.

Atunci domnul a turnat asupra Sodomei şi asupra Gomorei ploaie de pucioasă şi de foc de la domnul din cer.

Şi a prăpădit cetăţile acelea şi tot ţinutul şi pe toţi locuitorii cetăţilor şi tot ce creştea pe cîmpie.

Ci femeia lui Lot s-a uitat îndărăt şi s-a prefăcut în stîlp de sare.

Şi s-a sculat Avraam a doua zi de dimineaţă şi s-a dus la locul unde stătuse înaintea domnului.

Şi a căutat spre Sodoma şi Gomora şi spre toată cîmpia ţinutului şi a privit, şi iată: fum gros se ridica de pe pămînt ca fumul dintr-un cuptor" (Facerea, XIX, 13―28).

În ce priveşte Gomora, teologii recurg la argumentele cele mai ciudate, căutînd să demonstreze că păcatul aces­tui oraş era diametral opus păcatului Sodomei. În Biblie nu există nicăieri nici cea mai mică aluzie în această privinţă. Totul este pur şi simplu o născocire a teolo­gilor.

Acum putem înţelege ce "strigăt" se ridicase din Sodoma şi din Gomora pînă la ceruri, cum spusese dumnezeu-tatăl în discuţia cu Avraam: în Sodoma se văitau femeile părăsite; în Gomora, dimpotrivă, urlau bărbaţii părăsiţi. Dar atunci se pune întrebarea: de ce mînia cerească a prăpădit pe femeile din Sodoma şi de ce bătrînul dumnezeu nu i-a cruţat pe nenorociţii bărbaţi din Gomora, care şi aşa erau destul de mîhniţi din pricina înclinaţiilor nefireşti ale nevestelor lor?

În acelaşi timp, e limpede că cei doi domni din Sodoma, care se pregăteau să se căsătorească cu fiicele lui Lot, nu căzuseră în păcatul pederastiei; căsătoria lor fusese atît de ferm stabilită, atît de aproape de a fi cele­brată, încît "omul sfînt" le şi spunea "gineri". "Sfîntul" autor nu arată nicăieri că ginerii lui Lot ar fi căzut măcar cît de cît în păcatul ruşinos din pricina căruia au pierit sodomiţii împreună cu cetatea lor; ei nu figurează în gloata care a vrut să-i siluiască pe îngeri. Biblia, dimpo­trivă, ne face să credem că ei, ca oameni cumsecade, au stat amîndoi acasă, căci Lot s-a dus să-i trezească pentru ca să-i ia cu el. Totuşi, şi ei au pierit împreună cu toţi ceilalţi.

Cît despre femeia lui Lot, trebuie să recunoaştem că ea a plătit scump pornirea ei de compătimire care a făcut-o să se uite îndărăt la oraşul natal, în care, poate, rămăseseră părinţii ei.

Prefacerea ei într-un stîlp de sare a fost confirmată de unii scriitori evrei şi creştini din primele veacuri ale erei noastre. Istoricul evreu Iosif Flaviu ne asigură, în cartea sa "Antichităţi iudaice", că a văzut acest stîlp şi că pe vremea lui stîlpul putea fi văzut de oricine. Scep­ticii presupun că evreii din partea locului au cioplit pur şi simplu o statuie de sare, lansînd versiunea că este femeia lui Lot. S-au găsit destul de multe sculpturi din sare care au dăinuit vreme îndelungată. Pe de altă parte, sfîntul Irineu a mers prea departe cînd a afirmat că "fe­meia lui Lot nu este un trup pieritor; ci, deşi rămîne veşnic în formă de stîlp de sare, ea continuă totuşi să aibă periodul obişnuit". Tertulian, un teolog vestit şi care se bucură de foarte multă autoritate la catolici, afirmă în "Poemul Sodomei" acelaşi lucru şi cu tot atîta certitudine.

Această minune a rămas însă necunoscută romanilor cînd au venit în Palestina: cînd au cucerit Ierusalimul, ei nu au manifestat nici cea mai mică dorinţă de a merge să vadă miraculosul stîlp de sare, şi aceasta din simplul motiv că un asemenea stîlp nu exista. Nici Pompei, nici Titus, nici Adrian nu au auzit vreodată despre Lot, despre soţia lui, despre cele două fiice, despre Avraam, şi, în general, despre nici un membru al acestei preacuvioase familii. Iar în prezent pelerinii care se duc să se închine "relicvelor" biblice nu găsesc în împrejurimile Mării Moarte nici un fel de statuie: nici de sare, nici de bitum. Musulmanilor de prin partea locului nu le-a dat în gînd să fabrice una ca să le facă pe plac pelerinilor. În schimb, ei le arată stejarul Mamre la a cărui umbră dumnezeu şi cei doi îngeri au mîncat un viţel întreg şi o imensă cantitate de pîine, brînză, unt şi smîntînă.

Marele geograf grec Strabon, care a trăit în epoca în care creştinii plasează legenda naşterii lui Iisus, a studiat în amănunţime Asia Mică şi îndeosebi Palestina, descriind-o cît se poate de exact. Printre altele, el a stu­diat regiunea Sodomei şi a Mării Moarte. Dar el nu men­ţionează nimic despre stîlpul de sare pe care Iosif Flaviu se zice că l-ar fi văzut cu cîţiva ani mai tîrziu. Ceea ce descrie nepărtinitorul călător Strabon este foarte inte­resant:

"Există destul de multe temeiuri pentru a trage con­cluzia că această regiune a căzut pradă focului: stînci arse, numeroase crăpături, pămînt pîrjolit, rîuri care răspîndesc o miasmă respingătoare şi pretutindeni, în împre­jurimi, ruine de locuinţe. Toate acestea te fac să dai crezare celor ce povestesc locuitorii, şi anume că, pe vremuri, aici au fost treisprezece oraşe cu capitala Sodoma. Dar, din pricina unui cutremur, a erupţiei vulca­nilor şi a unor torente de apă sulfuroasă, lacul a înghiţit această ţară şi au rămas doar stîncile ca martori ai ca­tastrofei. Unele oraşe au fost înghiţite de ape, altele au fost părăsite de locuitori, care, căutîndu-şi salvarea, s-au împrăştiat" (Strabon, "Geografia", cartea a XVI-a, cap. II). Cele de mai sus nu seamănă de loc cu povesti­rea din cartea "Facerea": "Atunci domnul a turnat asu­pra Sodomei şi asupra Gomorei ploaie de pucioasă şi de foc de la domnul din cer".

Merită să fie subliniate cele ce se spun în cap. al XIV-lea al cărţii "Facerea": "Dar valea Sidim era plină cu puţuri de smoală. Şi au împuns la fugă regii Sodomei şi Gomorei şi au căzut în ele, iar cîţi au mai rămas au fugit în munţi" (v. 10). Biblia recunoaşte că solul de aici era plin de smoală încă înainte de catastrofă.

Învăţaţii au prilejul să constate încă o dată că "po­rumbelul divin" şi-a bătut joc rău de tot de autorul "sfînt". Întreaga natură din acest pustiu poartă pecetea unei catastrofe geologice, de pe urma căreia trebuie să fi suferit tot ce era viu, în cazul cînd acolo trăia ceva. Astfel, Marea Moartă, în care se varsă Iordanul, are o suprafaţă de 920 km², o lungime de 100 km şi măsoară 20 km în partea ei cea mai lată. Apele Iordanului sînt înghiţite în întregime de Marea Moartă, care nu are nici un fel de scurgere. (Arabii o numesc Bahr-Lut.) Apa aceasta se evaporă, căci altfel nu se poate explica unde dispare, avînd în vedere că nivelul ei rămîne acelaşi. Marea se află cu 392 m sub nivelul oceanului şi are o adîncime maximă de aproape 400 m. Aerul fierbinte şi uscat din această depresiune, unică în felul ei (793 m), poate absorbi o cantitate uriaşă de vapori de apă. Stra­turile de pămînt mlăştinos din împrejurimi, şisturile bitu­minoase împrăştiate pretutindeni, desele cutremure, toate acestea arată că regiunea respectivă nu a fost, pro­babil, locuită niciodată. În Marea Moartă, care este uimi­tor de sărată (circa 26% sare), nu există viaţă organică. Geologii consideră că aceasta e una dintre cele mai adînci depresiuni de pe uscat, o prăbuşire a scoarţei pămînteşti cu aproape un kilometru faţă de regiunea înconjurătoare. Această depresiune nu a fost provocată de o cauză exterioară, ci de una interioară.

Dacă ţinem neapărat să credem că "porumbelul" nu a putut să-şi bată joc de "sfîntul" autor al cărţii "Fa­cerea", dacă vrem cu orice preţ să socotim veridică istoria cu ploaia de foc căzută din cer pentru a nimici oamenii vinovaţi, într-un loc, de pédérastie şi, în celă­lalt, de lesbianism, trebuie totuşi să recunoaştem că dumnezeu, deşi etern, s-a cam apucat totuşi să înşire gogoşi. Într-adevăr, oare nu el a jurat lui Noe că îndu­rarea lui nu-i va mai îngădui niciodată să-i nimicească pe oameni? Oare nu el a jurat cu mîna pe curcubeu că nu va mai trimite vreodată potopul? Dar a jura că renunţi la potop şi pe urmă să înlocuieşti torentele de apă cu torente de foc este oare o politică cinstită din partea lui dumnezeu?