Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului

Arabii şi evreii au avut un izvor comun al legendelor din care se trag "istoriile sfinte" ale religiilor lor. Minu­nata poveste a lui Iosif era cunoscută în Palestina şi în Arabia înainte de a fi fost scrisă Biblia. Cu timpul, s-au schimbat doar unele amănunte, dar legenda ca atare s-a păstrat şi la popoarele care se trag din Arabia. Astfel, potrivit Coranului, Putifar nu era eunuc, iar Asineta exista, dar era un prunc cînd mamă-sa l-a învinuit pe Iosif că a atentat la cinstea ei. Această fetiţă s-a dovedit foarte înţeleaptă încă din fragedă copilărie. Într-un rînd, tatăl i-a povestit fetei întîmplarea cu nevasta lui şi cu Iosif. Amintirea acestui incident l-a chinuit multă vreme. El păstrase chiar şi vestita haină pe care soţia lui o smul­sese de pe Iosif şi care se cam rupsese în timpul încăie­rării. Una dintre slugi l-a sfătuit pe Putifar s-o întrebe pe Asineta ce părere are ea despre toată această poveste. Fetiţa, care abia începea să vorbească, a spus: "Ascultă, tată ! Dacă mama a rupt veşmîntul lui Iosif în faţă, e o dovadă că Iosif a vrut s-o siluiască, iar dacă veşmîntul este rupt la spate, înseamnă că mama mea a alergat după Iosif".

Biblia şi Coranul recunosc într-un glas că Asineta a fost o soţie model. În cursul primilor şapte ani de belşug ea i-a născut lui Iosif doi fii: Manase şi Efraim. Apoi au venit cei şapte ani de foamete, dar egiptenii n-au avut de suferit, pentru că Iosif, prevăzător, construise ham­bare în diferite colţuri ale ţării şi le umpluse cu grîne în anii de belşug. Egiptul a fost atît de bogat în ceasul încercărilor, încît din diferite alte ţări, lovite şi ele de foamete, oamenii veneau acolo după grîne.

CAPITOLUL AL TREISPREZECELEA

CUVIOASA RĂZBUNARE A LUI IOSIF
La sfatul tatălui lor, toţi fiii lui Iacob, cu excepţia lui Veniamin, au plecat în Egipt după grîne. Cu o încîntătoare naivitate, Biblia lasă să se înţeleagă că Iosif, cîrmuitorul marelui stat egiptean, asista personal cînd se împărţeau grînele la caravanele de străini, care veneau de pe toată faţa pămîntului. Cum se face că primul minis­tru izbutea să se ocupe de asemenea amănunte, Biblia nu ne-o spune. În orice caz, Iosif i-a recunoscut pe fraţii săi, dar ei nu l-au recunoscut. El s-a purtat cu ei destul de aspru, iar în tot timpul cît au stat în ţară nu s-a găsit nici un egiptean care să le spună că cel mai popular om de stat, binefăcătorul Egiptului, este un compatriot de-al lor. Şi nici el nu s-a dat în vileag.

Păstrîndu-şi incognitoul, Iosif i-a învinuit mai întîi pe cei zece fraţi ai săi de spionaj. Aceştia, bineînţeles, au respins acuzaţia.

― Am fost doisprezece fraţi ― au spus ei ―, unul a murit, iar al unsprezecelea, cel mai mic, a rămas acasă cu tata.

― Aş! Vorbă să fie! ― a replicat Iosif. ― Aţi venit aici ca spioni, ca să cercetaţi punctele slabe prin care poporul vostru ar putea să dea năvală aici şi să cuce­rească ţara.

Nu prea e de înţeles cum ar fi putut poporul evreu ― alcătuit pe atunci dintr-o singură familie, cea a lui Iacob, căci Esau, deposedat de binecuvîntare, devenise căpetenia edomiţilor ― să pună stăpînire pe Egipt, un stat întins, cu o populaţie densă, şi puternic, care, datorită rezervelor sale de grîne, ajunsese, după cum arată în scornelile lor autorii biblici, grînarul întregii lumii. Dar să urmărim în continuare cuvîntarea lui Iosif.

― Ca să vedem dacă spuneţi adevărul ― a zis el ― am să vă bag pe toţi la închisoare, cu excepţia unuia dintre voi, care va pleca acasă ca să-l aducă aici pe fra­tele mai mic.

Şi Iosif i-a băgat ia închisoare pe toţi zece. După trei zile, fraţii au fost aduşi din nou în faţa lui.

― M-am răzgîndit ― le-a spus el. ― Numai unul dintre voi va rămîne aici ca ostatic, iar ceilalţi întoarceţi-vă acasă. Puteţi să luaţi şi grînele pe care le-aţi cum­părat. Dar să vă înapoiaţi neîntrîziat cu fratele vostru mai mic, căci altfel ostaticul va muri în închisoare.

Ca ostatic a fost ales Simeon. Iosif l-a legat în lan­ţuri în prezenţa celorlalţi fraţi, iar lor le-a dat drumul. În acelaşi timp, el a poruncit oamenilor săi să le pună pe furiş, în sacii cu grîu, banii cu care ei plătiseră grîul cumpărat. Pe drum, unul dintre fraţii lui Iosif, desfăcînd sacul ca să dea de mîncare asinului, a rămas uimit cînd şi-a găsit banii în gura sacului; la fel s-au petrecut lu­crurile şi cu ceilalţi fraţi şi uimirea lor s-a transformat în spaimă. Ajunşi în Canaan, ei i-au povestit lui Iacob toată păţania lor. La început, Iacob a refuzat să se des­partă de tînărul Veniamin, dar cînd s-au terminat bu­catele aduse din Egipt s-a lăsat înduplecat de stăruinţele lui Iuda.

― Dacă-i nevoie să-l trimit pe acest fiu, faceţi cum vreţi voi. Luaţi roadele cele mai de fală ale ţării şi duceţi ceva balsam, ceva miere, smirnă şi tămîie, fisticuri şi migdale; totodată luaţi de două ori mai mulţi bani decît aţi găsit în sacii voştri, căci, pe semne, aici e o greşeală, şi daţi toate acestea în dar omului acela.

Şi iată-i din nou în Egipt. Cînd Iosif a văzut că Veniamin este cu ei, le-a făcut o primire foarte fru­moasă, l-a pus în libertate pe Simeon şi a organizat în cinstea lor un ospăţ bogat. Ei au vrut să înapoieze banii cuveniţi pentru prima cumpărătură, dar Iosif nu i-a primit, susţinînd că nu are lipsă la casă.

― Dumnezeu ― le-a zis el prefăcîndu-se că nu ştie nimic ― e cel care a pus banii în sacii voştri.

Acest basm banal este expus în cap. al XLIII-lea al cărţii "Facerea". Cu toată bunătatea şi mărinimia sa, Iosif era înclinat spre vicleşuguri şi mistificări. În timp ce fraţii lui chefuiau şi închinau în sănătatea mărini­mosului ministru, el a poruncit ispravnicului casei sale să bage pe furiş minunata lui cupă de argint între lu­crurile lui Veniamin. După aceasta li s-a îngăduit să plece. Dar cînd caravana ajunsese destul de departe, Iosif a trimis în urma lor un detaşament de jandarmi călări, însoţit de ispravnicul său. Acesta le-a reproşat celor 11 evrei că au răsplătit binele cu rău.

― Voi aţi furat ― le-a spus el ― cea mai preţioasă cupă a cîrmuitorului, "cu care el ghiceşte!" (Facerea, XLIV, 5).

Cele de mai sus ne dau dreptul să presupunem că "sfîntul" Iosif a fost inventatorul ghicitului în cafea.

Fiii lui Iacob resping învinuirea şi arată că ei, care au adus înapoi din Canaan banii găsiţi în sacii lor, nu s-ar fi murdărit furînd o cupă. Ei se învoiesc să rămînă robi în Egipt dacă funesta cupă va fi descoperită la vre­unul dintre ei şi chiar propun ca cel vinovat să fie sortit morţii. Se face o percheziţie generală. Vă puteţi închipui uimirea şi spaima călătorilor noştri cînd cupa a fost des­coperită între lucrurile lui Veniamin. Nu era nimic de făcut: furtul era evident!

Aduşi înapoi la curte, fraţii lui Iosif erau desperaţi. Din fericire pentru ei, Iosif consideră că păcăleala du­rase destul. Ei le dezvălui cine este şi le declară că le iartă totul. A fost o nemaiîntîlnită explozie de bucurie. Şi nu e nevoie să ne încordăm prea mult mintea ca să ne închipuim ce chef a tras ministrul cu prilejul deznodămîntului fericit al întregii întîmplări.

În toată povestirea asta, interesant este un amănunt: Biblia îl înfăţişează tot timpul pe Veniamin ca pe un băieţaş, ca şi cum n-ar fi crescut. Cu toate acestea, dacă revenim la istoria naşterii lui, care a costat viaţa Rahilei, devine limpede că Veniamin era mai tînăr decît Iosif cu cel mult patru sau cinci ani. Într-adevăr, Iosif avu­sese 17 ani cînd îl vînduseră fraţii lui în robie; episo­dul cu Tamara, care a fost rînd pe rînd soţia celor doi fii ai lui Iuda, mai îmbrăţişează un interval de vreo 25 de ani. Prin urmare, pe vremea cînd fraţii lui Iosif l-au găsit în Egipt, acesta avea aproape cincizeci de ani. Micuţul Veniamin nu mai era nici pe departe mic. Dar Biblia este de obicei foarte slabă în materie de socoteli.

Acesta este punctul ei cel mai vulnerabil.

Faraonul biblic a fost foarte fericit cînd a aflat că premierul sau şi-a întîlnit fraţii. Iosif i-a rugat să plece cît mai curînd şi să-l aducă pe Iacob cu întreaga lui familie, pe care el avea de gînd s-o instaleze în Goşen, cel puţin pentru următorii cinci ani de foamete. Regele a aprobat această idee.

"Şi faraon zise lui Iosif: «Spune fraţilor tăi: faceţi astfel! Încărcaţi dobitoacele voastre şi plecaţi şi vă duceţi în ţara Canaanului;

Şi luaţi pe părintele vostru şi familiile voastre şi veniţi la mine, şi vă voi da vouă partea cea mai bună din pămîntul Egiptului şi veţi mînca grăsimea ţării.

Iar tu ai poruncă să le spui: luaţi-vă care din ţara Egiptului pentru copiii voştri şi pentru femeile voastre şi, luînd pe părintele vostru, veniţi!

Şi să nu vă pară rău după gospodăriile voastre, căci partea cea mai bună din toată ţara Egiptului va fi a voastră!»" (Facerea, XLV, 11―20).

Nici nu mai e nevoie să spunem cît de bucuros a fost Iacob cînd a aflat că fiul lui este viu şi ce viaţă duce! La vestea aceasta, Iacob a căzut în nesimţire, iar cînd şi-a revenit a exclamat: "Mă voi duce să-l văd înainte ca să mor!".

Nu se poate să nu-l socotim întrucîtva ciudat pe acest faraon care făgăduieşte să le dea unor străini tot ce este mai bun în Egipt. Dar, cel puţin, nimeni nu-l va învinui că a fost nerecunoscător faţă de Iosif.

Şi iată-l pe bătrînul Iacob pornind spre ţara în care iubitul lui fiu, Iosif, era cîrmuitor. Iosif i-a ieşit în întîmpinare în trăsura lui cea mai luxoasă şi ei s-au îm­brăţişat unul pe altul, vărsînd lacrimi de bucurie. Toată povestea aceasta este atît de mişcătoare, încît, citind-o, e greu ― nu-i aşa? ― să-ţi stăpîneşti lacrimile!

În continuare urmează un mic calcul: "Toate sufle­tele care au intrat cu Iacob în Egipt, urmaşii ieşiţi din coapsele lui Iacob, peste tot au fost şaizeci şi şase" (Fa­cerea, XLVI, 26).

Mai reţineţi încă şi următoarele: Iosif le-a spus fra­ţilor săi şi tuturor rubedeniilor sale: "Şi dacă o fi să vă cheme faraon şi va zice: «Care este îndeletnicirea voastră?», voi să răspundeţi: «Robii tăi sînt crescători de vite, din tinereţile noastre şi pînă acum, atît noi cît şi părinţii noştri», ca voi să puteţi să locuiţi în pămîntul Goşen. Căci pentru egipteni urîciune este orice cioban de oi" (Facerea, XLVI, 33―34).

Iar faraon i-a spus lui Iosif: "Tatăl tău şi fraţii tăi au venit la tine! Pămîntul Egiptului stă înaintea ta.

Sălăşluieşte în partea cea mai mănoasă a ţării pe tatăl tău şi pe fraţii tăi: sălăşluiască în ţinutul Goşen. Şi dacă ştii că se află între ei oameni destoinici, pune-i scutari peste turmele de pe moşiile mele!" (Facerea, XLVII, 5―6).

Prin urmare, faraonul avea vite. Iar mai departe vom vedea că şi poporul lui are destule vite. De unde a luat-o deci Biblia că egiptenii îi urau atît de mult pe crescă­torii de vite? Iacob, fiind prezentat faraonului, l-a binecuvîntat; moşneagul avea pe atunci 130 de ani. Iosif a dat tatălui său şi fraţilor săi cele mai mănoase pămînturi şi îi aproviziona mereu cu alimente, căci în toată lumea era lipsă de bucate, dar cel mai rău, zice-se, foametea lovise Egiptul şi Canaanul.

CAPITOLUL AL PAISPREZECELEA

ÎNŢELEAPTA CÎRMUIRE A LUI IOSIF ÎN EGIPT
Doriţi să ştiţi cu cîtă înţelepciune a cîrmuit Iosif statul? Este o istorie foarte cuvioasă.

"Şi Iosif a adunat toţi banii care se găseau în ţara Egiptului şi în ţara Canaanului pe grîul pe care-l cumpăra lu­mea şi el a adus argintul în casa lui fa­raon.

Dar cînd banii din Egipt şi din Canaan s-au isprăvit, atunci au venit toţi egiptenii la Iosif, strigînd: «Dă-ne pîine! De ce să murim în faţa ta? Fiindcă bani nu mai avem !».

Dar Iosif le-a răspuns: «Aduceţi vitele voastre şi vă voi da vouă grîu pentru vitele voastre, dacă banii s-au isprăvit!».

Deci au adus vitele lor la Iosif şi Iosif le-a dat bucate drept preţul cailor şi al turmelor şi al cirezilor şi al asi­nilor. Astfel Iosif i-a ţinut cu pîine în anul acela în schimbul vitelor lor" (Facerea, XLVII, 14―17).

Luaţi aminte că acţiunea se petrece în al treilea an de foamete: seceta era atît de năprasnică, încît grînele nu mai cresc de trei ani. Dacă pămîntul refuză să dea grîu, bineînţeles nu dă nici ierburi. Atunci se pune în­trebarea: cu ce s-au hrănit toate aceste vite, pe care, potrivit Bibliei, egiptenii, "care urau" creşterea vitelor, nici n-ar fi trebuit să le aibă?

Şi mai uimitor este că "sfîntul" autor nu pomeneşte nici un cuvînt despre revărsările periodice ale Nilului, pe care se bazează agricultura în Egipt. Această omi­siune este însă suficientă pentru a ne da seama că toată istoria cu "cei şapte ani de secetă" este pură născocire.

E cu neputinţă ca Nilul să nu se fi revărsat vreme de şapte ani la rînd. Dacă s-ar fi întîmplat astfel, înfăţişa­rea ţării s-ar fi schimbat pentru totdeauna şi ar fi tre­buit ca tot cursul superior al Nilului, care în fiecare an se umple din belşug cu apă de pe urma ploilor tropicale torenţiale, să fi fost barat cu un stăvilar uriaş. Dar în acest caz toată Etiopia s-ar fi transformat într-o mare mlaştină. Sau, dacă ploile care cad anual în zona caldă ar fi încetat pentru şapte ani, atunci zona tropicală şi ecuatorială a Africii ar fi devenit de nelocuit. Evident aceasta ar fi fost o catastrofă care ar fi schimbat multe regiuni de pe planeta noastră. Despre ea ar fi trebuit să se pomenească ceva în istoria egiptenilor, popor mult mai vechi decît evreii, care nota amănunţit evenimen­tele din trecutul său.

"Iar cînd s-a sfîrşit anul acela, au venit la el, în anul al doilea, şi au grăit către el: «Nu vom ascunde de stăpînul nostru că o dată ce banii s-au isprăvit şi tur­mele şi cirezile au trecut în mîna stăpînului nostru, nu ne mai rămîne altceva în faţa lui decît trupurile noastre şi ogoarele noastre.

De ce să pierim sub ochii tăi noi cu pămînturile noastre? Cumpără-ne pe noi şi ogoarele noastre, pe bucate, aşa încît să fim cu ţarinile noastre robi ai lui faraon, şi dă-ne sămînţă de semănat, ca să trăim în loc să murim, iar ogoarele să nu rămînă pustii!».

Astfel Iosif a cumpărat pentru faraon tot pămîntul Egiptului, căci egiptenii vindeau fiecare ogorul său, deoarece foametea îi bîntuia cumplit. Şi pămîntul a ajuns al lui faraon.

Cît despre popor, el l-a făcut iobag de la o margine pînă la cealaltă a Egiptului.

Numai moşiile preoţilor nu le-a cumpărat, căci preoţii aveau venituri rînduite de către faraon şi se întreţineau din aceste venituri pe care le dăduse lor faraon. Pentru aceea n-au vîndut moşiile lor.

Atunci Iosif a rostit către popor: «Iată, v-am cum­părat pe voi astăzi împreună cu ţarinile voastre pentru faraon. Iată la îndemîna voastră sămînţă; apucaţi-vă şi semănaţi ţarinile!

Însă la seceriş să daţi a cincea parte lui faraon, iar patru părţi să fie ale voastre, pentru semănatul ogorului şi pentru demîncarea voastră şi a celor din gospodăriile voastre şi pentru hrana copiilor voştri!»

Atunci ei au răspuns: «Tu ne-ai scăpat viaţa! De am găsit har în ochii stăpînului nostru, să fim robii lui faraon!»« (Facerea. XLVII, 18―25).

Această manieră de a cîrmui ţara ar fi trebuit, la drept vorbind, să-i asigure lui Iosif faima de exploatator crud şi nu pe aceea de binefăcător, cum îl înfăţişează Biblia. Dacă toată această poveste este adevărată şi dacă egiptenii crezuseră într-adevăr în binefacerile cîrmuitorului Egiptului în primii ani de foamete, mai tîrziu, cînd exploatarea căreia ei i-au căzut victimă atinsese culmile arătate mai sus, naivitatea lor n-ar mai fi avut nici un fel de scuze.

Istoria omenirii nu cunoaşte nici un exemplu de ase­menea acţiuni din partea unui om de stat. Un ministru care ar proceda în felul acesta, indiferent de ţara în care s-ar întîmpla lucrurile, ar stîrni o revoltă generală şi nu ar scăpa de mînia dreaptă a poporului.

Din fericire, această istorie crudă nu este decît un simplu basm stupid. Ar fi fost prea absurd să cumperi toate vitele din ţară într-o vreme cînd pămîntul nu dă iarbă pentru hrana lor. Iar dacă păşunile ar fi putut să dea ceva iarbă, atunci şi ogoarele ar fi putut să producă recoltă. Solul Egiptului este nisipos şi numai revărsă­rile Nilului pot face să crească vegetaţia. Dacă admitem că vreme de şapte ani aceste revărsări nu au avut loc, atunci ar fi trebuit să piară şi toate vitele. Mai mult, pe vremea aceea era abia al patrulea an de foamete, şi atunci ce rost ar fi avut să i se dea poporului seminţe care nu puteau să rodească nimic vreme de încă trei ani la rînd? Aceşti şapte ani de secetă reprezintă una dintre cele mai fantastice minciuni pe care ni le oferă şiretul "porumbel" în cartea "Facerea".

Remarcabil mai este şi respectul pe care "sfîntul" autor îl nutreşte faţă de preoţii egipteni: ei sînt sin­gurii pe care Iosif îi menajează; pămînturile lor sînt libere. După căderea în robie a întregului popor, numai ei se hrănesc pe spinarea poporului înfometat. Dar Bi­blia cuprinde învăţăminte religioase pe care "reprezen­tanţii lui dumnezeu pe pămînt" caută să le bage în capul oamenilor. Şi în acest episod Biblia încearcă să insufle popoarelor respect faţă de preoţii oricărui cult şi ai ori­cărei religii. Preoţii nu trebuie să se mănînce între ei. O mînă spală pe alta!

"Porumbelul" cel cu gogoriţe povesteşte mai departe că Iacob a stat în Egipt 17 ani, unde a şi murit, şi că el a trăit în total 147 de ani. Două capitole întregi (Face­rea, XLVIII şi XLIX) sînt consacrate binecuvîntărilor pe care patriarhul le-a împărţit cu dărnicie de pe patul său de moarte. El a binecuvîntat pe toţi cei 12 fii ai săi care se adunaseră la căpătîiul lui. Observînd în odaie doi necunoscuţi, a întrebat cine sînt. Iosif i-a răspuns că sînt fiii săi. Ca să vedeţi: în cei 17 ani cît a trăit pa­triarhul în această ţară, lui Iosif nu i-a dat prin cap să-i prezinte familia!

Binecuvîntările pe care Iacob le-a dat fiilor săi nu sînt lipsite de unele reproşuri şi de spirit de răzbunare. Astfel, Ruben, care-i pusese coarne tatălui său, a pier­dut în ziua aceea drepturile sale de întîi-născut.

"Ruben, tu eşti întîi-născutul meu: mîndria mea şi pîrga puterii mele; cel dintîi în cinste şi cel dintîi în virtute! Clocotitor ca marea, nu vei avea întîietatea, căci te-ai urcat în patul tatălui tău. Şi atunci l-ai pîngărit! S-a suit în aşternutul meu!" (Facerea, XLIX, 3―4).

În ziua aceea bătrînul Iacob a mai lăsat încă o dată să se vadă că el fusese adept al căsătoriei micuţei sale Dina cu prinţul Sihem şi că în sinea lui dezaprobase măcelul săvîrşit de Simeon şi Levi, căci nu a trecut asu­pra lor drepturile de întîi-născut, pe care le luase lui Ruben, şi, în afară de aceasta, a condamnat cu asprime silniciile lor.

"Simeon şi Levi ― ce mai fraţi! Paloşele lor sînt sculele cruzimii. Suflete al meu, nu te băga în punerile lor la cale! Nu te uni cu adunarea lor, tu, slava mea! Căci în mînia lor ucis-au oameni şi, ca să-şi facă cheful lor, au ologit tauri! Blestemată fie mînia lor, căci a fost vijelioasă, şi turbarea lor, căci a fost crîncenă! Împăr­ţi-i-voi pe ei întru Iacob şi-i voi împrăştia întru Izrail!" (Facerea, XLIX, 5―7).

Teologii consideră profetice toate cuvintele rostite de Iacob pe patul de moarte. Cu atît mai interesant este să vedem mai departe că aşa-numiţii urmaşi ai lui Levi nu au fost de loc vitregiţi de soartă. Tocmai ei au fost aceia care au căpătat ca moştenire Izrailul, cu toate avantajele şi privilegiile.

La drept vorbind, cel preferat ar fi trebuit să fie Iosif, întîiul-născut de la mult iubita Rahila, Iosif, mîngîierea bătrîneţilor lui Iacob, izvorul bucuriei lui, izvorul bel­şugului întregii lui case. Şi, cînd colo, lucrurile s-au pe­trecut exact pe dos: cel ales a fost Iuda. Iuda, care îi aţîţase pe fraţii săi să-l vîndă pe Iosif negustorilor aflaţi în trecere prin partea locului. Iuda-incestuosul s-a dove­dit mai apropiat inimii părinteşti decît virtuosul Iosif. Lui i-a transmis bătrînul Iacob patriarhatul, care consti­tuia o parte a moştenirii sale divine.

"Pe tine, Iudo, lăuda-te-vor fraţii tăi. Mîna ta va sta grea pe grumazul duşmanilor tăi. Iar fiii tatălui tău închina-se-vor ţie. Pui de leu eşti tu, Iudo, cînd te ridici de pe pradă, fiul meu! El îndoaie genunchii şi se culcă aidoma leului şi leoaicei. Cine îl va scula pe el! Scep­trul din Iuda nu va lipsi nici toiagul cîrmuirii dintre picioarele sale, pînă ce nu va veni împăciuitorul şi de el asculta-vor popoarele. El va lega de butucul de viţă asi­nul său şi de coarda viţei mînzul asinei sale; el va spăla în vin veşmîntul său şi mantia sa în sîngele cior­chinilor. Ochii săi vor fi roşii ca vinul şi dinţii săi albi ca laptele" (Facerea, XLIX, 8―12).

Ceilalţi au primit binecuvîntări destul de simple. Cît despre Iosif, deşi el nu a moştenit titlul de patriarh al lui Iacob, totuşi a avut parte de cîteva vorbe bune.

"De la dumnezeul părinţilor tăi ― el să fie ajutorul tău! ― şi de la cel atotputernic ― el să te binecuvînteze! ― veni-vor asupra ta binecuvîntări din înaltele ceruri, binecuvîntări din adîncul cel dedesubt, binecuvîntările sînilor şi ale pîntecelui! Iar binecuvîntările tatălui tău covîrşesc binecuvîntările strămoşilor mei, pînă la vîrfurile colinelor celor veşnice! Fie ele asupra capu­lui lui losif, asupra creştetului celui ce este principe între fraţii săi!" (Facerea, XLIX, 25―26).

În sfîrşit, Iacob i-a pus pe fiii săi să-i promită că vor scoate rămăşiţele lui pămînteşti din Egipt şi-l vor înmormînta în peştera Macpela, în ţara Canaan, alături de Avraam, Sara, Isaac, Rebeca şi Lia. "Şi după ce a ispră­vit Iacob aceste porunci către fiii săi, si-a strîns picioa­rele în pat şi, dîndu-şi duhul, a fost adăugat la poporul său" (Facerea, XLIX, 33).

Patriarhului poligam i s-au făcut onoruri neobişnuite: a fost îmbălsămat, transportat în Canaan şi i s-a făcut o înmormîntare clasa întîi. Dacă e să dăm crezare cap. al L-lea şi ultimul din cartea "Facerea", egiptenii au pur­tat doliu după el timp de 70 de zile.

Iosif a trăit pînă la sfîrşitul zilelor sale în măreţie, întreţinînd pe fraţii săi şi numeroasele lor familii. El era înconjurat de nepoţi şi strănepoţi şi a murit în vîrstă de 110 ani. În religia creştină, lui Iosif i se spune ..sfînt şi drept".

CAPITOLUL AL CINCISPREZECELEA

MOISE, "SFÎNTUL VĂZĂTOR DE DUMNEZEU", NOUL FAVORIT AL DOMNULUI
"Ieşirea" este cartea care ne relatează fuga evreilor din Egipt şi îndelungata lor pri­begie pe întinderile nisipoase ale peninsu­lei Sinai; ea este completată de cărţile "Leviticul", "Numerii" şi "Deuteronomul". Biblia spune că îndelungata călătorie a evreilor a durat 40 de ani. Priviţi harta Arabiei şi Palestinei. Evreii au părăsit Egiptul "în faţa Baalţefonului" (Ieşirea, XIV, 2, 9), care în zilele noastre se numeşte Suez. În acest loc se zice că ei ar fi trecut Marea Roşie. În continuare, au mers de-a lungul malului răsăritean al golfului Suez şi au coborît pînă la Rafidim, traversînd masivul muntos Sinai. În partea de miazăzi a peninsulei Sinai au cotit spre miazănoapte-răsărit, către Haţerot (în prezent Ain-el-Ahdar). Pornind de aici spre miazănoapte, au ocolit Marea Moartă pe la răsărit şi au ajuns în cele din urmă la Ierihon.

Tot acest drum nu are nici o mie de kilometri. Unui olog nu i-ar fi trebuit nici trei luni pentru a-l străbate, chiar dacă ar fi făcut popasuri destul de dese prin ha­nurile întîlnite în drum. Evreii însă au pierdut 40 de ani pentru această călătorie. Nu ne rămîne decît să luăm lucrurile aşa cum sînt şi să rîdem de minciunile gogo­nate pe care "divina cioară vopsită" le serveşte credin­cioşilor.

Credincioşii nu stau să analizeze lucrurile şi înghit fără şovăială toate gogoşile. Dacă, citind cartea "Ieşirea", ei şi-ar da osteneala să judece un pic, ar găsi cel puţin surprinzător că Moise ― aşa-numitul autor al aces­tei cărţi ―, care, zice-se, a fost crescut în Egipt şi a trăit acolo mulţi ani, nu a spus în ea nici un cuvînt despre monumentele, moravurile, legile, religia, politica, istoria acestui stat vestit, care în vremurile acelea în­depărtate se afla pe culmile civilizaţiei. Egiptenii con­temporani cu Moise se situează în primele rînduri ale popoarelor civilizate din antichitate. În epoca aceea, oraşele Teba şi Memfis, despre a căror existenţă se pare că autorul "Ieşirii" nu ştie nimic, erau în plină strălu­cire. El nici nu pomeneşte despre aceste oraşe frumoase şi bogate, care în epoca aceea erau foarte cunoscute. Cît despre cîrmuitorii care domneau pe atunci în Egipt, auto­rul "sfînt" îi numeşte pe toţi, fără deosebire, faraoni, neştiind, probabil, că acesta nu este un nume. Prin cuvîntul "faraon" egiptenii desemnau pe regii lor, aşa cum japonezii folosesc pentru a denumi pe suveranii lor cuvîntul "mikado".