În continuarea acestei extrem de cuvioase şi importante povestiri, aflăm că filistenii au ajuns cu bine acasă şi că s-au mai războit de multe ori cu evreii "cît a trăit Saul" (v. 52).
Un anumit timp, a cărui durată nu este indicată de autorul "sfînt", domnia fiului lui Chiş a fost glorioasă. Cap. al XIV-lea ne spune în încheiere cine erau cei mai de seamă membri ai familiei lui Saul. Vom menţiona aici numai că, în afară de Ionatan, Saul a mai avut doi fii şi două fiice, pe Merab şi pe Micol. Cu aeeste două domniţe vom mai avea prilejul să ne întîlnim.
CAPITOLUL AL DOUĂZECI Şl OPTULEA
PĂCATUL REGELUI SAUL ŞI PEDEPSIREA LUI DE CĂTRE PREAMILOSTIVUL DUMNEZEU
În cap. al XV-lea, bătrînul Samuil reapare în scenă: el îndeamnă să se declare război amaleciţilor, deşi aceştia erau cît se poate de paşnici.
"După acestea, Samuil a grăit lui Saul: «Trimisu-m-a domnul să te ung pe tine rege peste poporul său Izrail. Deci acum ascultă rostul cuvintelor domnului. Aşa grăieşte Savaot: ţinut-am minte ceea ce a făcut Amalec lui Izrail, cum i s-a pus piedică în cale atunci cînd a ieşit din Egipt.
Pentru aceea du-te şi loveşte pe Amalec şi nimiceşte-i toate cîte are şi nu-l cruţa de loc şi ucide tot: şi bărbat şi femeie, şi copil şi fătul care suge, bou şi oaie, şi cămilă şi asin»" (Samuil î, XV, 1―3).
Pînă şi criticii cei mai moderaţi vorbesc cu oroare şi dezgust despre acest pasaj din Biblie.
"Cum? ― exclamă credinciosul lord Bolingbroke. ― Să-l sileşti pe creatorul universului să pogoare în nu ştiu ce colţ pierdut al acestui nenorocit glob terestru numai ca să le spună evreilor:
― Ştiţi, tocmai mi-am amintit că acum vreo cinci sute de ani un popor micuţ nu a vrut să vă lase să treceţi prin posesiunile sale. Vreţi să declaraţi un război crîncen înrobitorilor voştri, filistenii, împotriva cărora v-aţi răsculat. Părăsiţi această luptă grea şi porniţi mai bine un război împotriva acelui mic popor care s-a împotrivit cîndva strămoşilor voştri pentru că voiau să-i pustiască pămînturile. Ucideţi bărbaţi, femei, copii şi bătrîni. Distrugeţi vitele mari şi mici, cămilele şi asinii; căci, avînd în vedere războiul care vă aşteaptă împotriva puternicului regat al filistenilor, este foarte folositor pentru voi să nu aveţi nici vite mari, nici mici ca să vă hrăniţi, nici măgari, nici cămile care să vă ducă poverile...".
Or, Biblia îşi continuă netulburată povestirea:
"Atunci Saul a chemat poporul cel războinic şi l-a numărat în Telam şi au fost doilă sute de mii de pedestraşi şi zece mii de călăreţi" (v. 4).
Ei, bravo! Iată că acum Saul are ceva mai multe oşti decît în prăpădita aia de tabără de la Ghilgal, unde rămăseseră doar vreo 600 de oameni. De altfel nu ştim ce s-o fi întâmplat cu restul de 120.000 de oşteni în fruntea cărora luptase Saul la începutul domniei sale. Nu de mult însă oastea evreilor număra 330.000 de eroi, care veniseră să lupte împotriva amoniţilor fără a avea nici o singură armă. Acum au rămas doar 210.000. Unde au dispărut ceilalţi 120.000? Să fi căzut cumva pe cîmpul de bătaie? Vai, iubite "porumbel", cît de slabă ţi-e memoria!
Victoria oştirii evreieşti a fost totală şi strălucită. Amaleciţii au fost zdrobiţi «de la Havila pînă la Şur». Saul a luat o mulţime de prizonieri, iar evreii i-au exterminat fără milă. Totuşi, Saul l-a cruţat pe regele Agag al amaleciţilor, socotind pe semne că era cazul să manifeste o oarecare indulgenţă faţă de un om de acelaşi rang cu el.
Această clemenţă i-a displăcut lui dumnezeu. Savaot i-a apărut lui Samuil şi i-a zis: "îmi pare rău că am pus pe Saul rege, fiindcă el nu mai umblă după mine şi poruncile mele nu le-a îndeplinit". Şi s-a mîhnit Samuil şi s-a tînguit domnului "toată noaptea" (v. 11). Care au fost urmările apariţiei divine şi ale tînguirilor sfîşietoare de "o noapte întreagă" ale lui Samuil? Acest capitol din Biblie este redat de Voltaire în drama sa "Saul". Scena se petrece la Ghilgal şi acţiunea începe cu un dialog între regele evreilor şi Baza, confidentul său.
"Baza. ― O măreţe Saul! O, tu, cel mai puternic dintre regi, care domneşti peste trei lacuri, pe o întindere de peste cinci sute de stadii, tu, învingătorul marelui Agag, regele amaleciţilor, ai cărui căpitani călăreau cei mai puternici măgari! Tu, care fără îndoială vei supune întreg pămîntul legii tale, cum a făgăduit dumnezeu de atîtea ori evreilor! Ce amărăciune te-a putut tulbura în acest nobil triumf şi în aceste mari speranţe?
Saul. ― O, scumpul meu Baza! De o mie de ori fericit e cel care paşte în pace turmele behaitoare ale lui Veniamin şi stoarce strugurele dulce în valea Engadi! Vai! Am căutat asinele tatălui meu şi am găsit un regat; de atunci n-am mai cunoscut decît amărăciune. Ar fi fost mai bine dacă, dimpotrivă, aş fi căutat un regat şi aş fi găsit asine. După cum ştii, Samuil m-a uns din voia domnului. El a făcut totul pentru a împiedica poporul să-şi aleagă un alt rege şi, de îndată ce am fost ales, a devenit cel mai crunt dintre duşmanii mei.
Baza. ― Trebuia să te aştepţi la aceasta; el era preot, pe cînd tu erai oştean. El a cîrmuit înaintea ta. Oamenii îşi urăsc întotdeauna urmaşii.
Saul. ― Putea el, oare, nădăjdui să cîrmuiască mai departe? Îşi luase ca ajutoare pe nedemnii săi fii, desfrînaţi şi venali, care scoteau la mezat dreptatea. Tot poporul s-a răsculat pînă la urmă împotriva acestei puteri a preoţilor. Regele a fost ales prin tragere la sorţi: semnele sfinte au anunţat vrerea cerului, poporul a încuviinţat-o, iar Samuil s-a îngrozit. Nu-i ajunge că urăşte în mine pe stăpînitorul ales de cer; el urăşte şi prorocul din mine. Căci el ştie că am şi eu darul de a fi văzător, ca şi el, şi că prorocesc la fel cu dînsul. Noua zicală răspîndită în Izrail că "Saul face parte şi el din tagma prorocilor" supără auzul său. Spre nenorocirea mea, el este încă respectat, e preot, şi de aceea e primejdios.
Baza. ― Măria-ta, te-ai întărit prea bine prin biruinţele pe care le-ai cîştigat, iar regele Agag, strălucitul tău prizonier, îţi este aici o chezăşie sigură pentru credinţa poporului, la fel de încîntat de biruinţa, ca şi de bunătatea ta... Iată că este adus în faţa ta. (Intră Agag, păzit de oşteni.)
Agag. ― Milostive şi puternice învingător, întruchipare a regilor care ştiu să înfrîngă şi să ierte, mă prostern la picioarele tale sfinte! Porunceşte ce răscumpărare să dau. De-acum înainte îţi voi fi vecin, aliat credincios, vasal supus. Văd în tine pe binefăcătorul şi stăpînul meu. Mă voi închina şi voi iubi în tine chipul dumnezeului tău, care pedepseşte şi iartă.
Saul. ― Măreţe rege, pe care nenorocirea îl face şi mai mare! Nu mi-am făcut decît datoria, scăpîndu-ţi viaţa: regii trebuie să-i respecte pe cei de-o seamă cu ei. Cel ce se răzbună după biruinţă nu merită să fie învingător. Nu hotărăsc nici o răscumpărare pentru tine, căci este de nepreţuit. Eşti liber! Tributul pe care-l vei plăti lui Izrail va fi mai curînd un semn de prietenie decît de supunere. Aşa trebuie să se împace regii între ei.
Agag. ― Cîtă virtute! Cîtă bărbăţie! Ce putere ai tu asupra inimii mele! Voi trăi şi voi muri ca supus al marelui Saul. Întregul meu regat este al tău. (Apare Samuil, înconjurat de preoţi.)
Saul. ― Samuil, ce ştiri îmi aduci? Vii oare în numele domnului, în numele poporului sau în propriul tău nume?
Samuil. ― În numele lui dumnezeu!
Saul. ― Care este voia lui?
Samuil. ― Îmi porunceşte să-ţi spun că se căieşte de a te fi făcut rege.
Saul. ― Dumnezeu se căieşte? Nu se pot căi decît cei ce greşesc. Dumnezeu însă nu greşeşte.
Samuil. ― Dar el se poate căi de a fi aşezat pe scaunul domniei pe cei ce greşesc.
Saul. ― Dar ce om nu greşeşte? Spune, ce vină am?
Samuil. ― De a fi iertat un rege.
Agag. ― Cum aşa? Socotiţi o nelegiuire cea mai frumoasă dintre virtuţi?
Samuil (lui Agag). ― Taci, nu huli! (Lui Saul.) Saul, tu care ai fost rege al evreilor, nu ţi-a poruncit oare domnul, prin gura mea, să-i ucizi pe toţi amaleciţii fără a cruţa nici femei, nici fete, nici sugari?
Agag. ― Dumnezeul tău a poruncit aceasta? Greşeşti! Vrei să spui diavolul tău!
Samuil (către preoţi). ― Pregătiţi-vă să-mi daţi ascultare. Dar tu, Saul, l-ai ascultat pe dumnezeu?
Saul. ― Nu mi-am închipuit ca o astfel de poruncă să fie temeinică: m-am gîndit că bunătatea este prima însuşire a fiinţei supreme, că o inimă milostivă nu poate să-i fie neplăcută.
Samuil. ― Ai greşit, necredinciosule: dumnezeu te respinge! Sceptrul tău va trece în alte mîini.
Baza (lui Saul). ― Ce obrăznicie! Stăpîne, dă-mi voie să-l pedepsesc pe acest preot neomenos.
Saul. ― Să nu o faci cumva. Nu vezi, oare, că tot poporul îl urmează şi că vom fi nimiciţi dacă voi încerca să mă împotrivesc, căci în adevăr am făgăduit...
Baza. ― Ai făgăduit oare un lucru atît de îngrozitor?
Saul. ― Ei bine, spuneţi, preoţilor, ce trebuie să fac?
Samuil. ― Îţi voi arăta cum trebuie să te supui lui dumnezeu. (întorcîndu-se spre preoţi.) O, preoţi sfinţi, copii ai lui Levi! Arătaţi-vă aici rîvna: aduceţi o masă şi culcaţi-l pe ea pe acest rege să-l tăiem împrejur. (Preoţii îl apucă pe Agag, îl leagă şi-l întind pe masă.)
Agag. ― Ce vreţi de la mine, monştri nemiloşi?
Saul. ― Preasfinte Samuil, în numele domnului ...
Samuil. ― Să nu rosteşti numele lui, eşti nevrednic. Rămîi aici, îţi porunceşte dumnezeu. Să fii martor la această jertfă care îţi va răscumpăra, poate, vina.
Agag (lui Samuil). ― Aşadar, mă dai morţii? O, moarte, cît eşti de amară!...
Samuil. ― Da, eşti gras! Şi jertfa îi va fi cu atît mai plăcută domnului.
Agag. ― Vai, Saul, cît te plîng pentru că eşti supus unor astfel de monştri.
Samuil(lui Agag). ― Ascultă, păgîne! Vrei să devii evreu? Vrei să fii tăiat împrejur?
Agag. ― Şi dacă mă voi arăta destul de slab ca să trec la credinţa ta, îmi vei cruţa viaţa?
Samuil. ― Nu! Vei avea mulţumirea de a muri evreu, şi e destul.
Agag. ― Loviţi deci, călăilor!
Samuil. ― Daţi-mi această secure, în numele domnului. Şi, în timp ce-i voi tăia un braţ, tăiaţi-i un picior, şi aşa mai departe bucată cu bucată. (Preoţii lovesc, împreună cu Samuil, în numele domnului.)
Agag. ― Ce moarte! Ce chinuri! Ce barbari!
Saul. ― Trebuie oare să fiu martor la această îngrozitoare fărădelege?
Baza. ― Dumnezeu te va pedepsi pentru că ai îngăduit-o.
Samuil (către preoţi). ― Luaţi de aici acest trup şi această masă. Să fie arse rămăşiţele acestui necredincios, iar cărnurile lui să fie batjocorite de slugile voastre! (Lui Saul). Şi tu, rege, învaţă o dată pentru totdeauna că ascultarea este mai presus de jertfă.
Saul (cade într-un jeţ). ― Mor! Nu voi supravieţui la atîta grozăvie şi ruşine!"
Ar fi o greşeală să ne închipuim că această relatare literară ar conţine vreo exagerare. Cap. al XV-lea din Cartea întîi a lui Samuil descrie cu o cruzime fără seamăn cum este asasinat Agag de către preot, care conduce personal această tortură. Totodată, Samuil l-a anunţat pe Saul că din clipa aceea el este detronat, că dumnezeu l-a respins. "Şi Samuil s-a întors ca să plece. Atunci Saul l-a apucat de poala mantiei şi mantia se rupse. Zisu-i-a Samuil: "Rupt-a domnul domnia lui Izrail astăzi de la tine şi a dat-o unui aproape al tău, care este mai bun decît tine" fu. 27―28).
Apoi, fără a mai pierde timp, Samuil s-a îndreptat spre Betleem. Aici el cheamă la sine pe un anume Iesei, urmaş al lui Booz şi al lui Rut, şi tot neamul său. După ce s-au curăţat cu toţii şi au adus jertfe, Samuil îi zise lui Iesei: "«Atîţia sînt toţi flăcăii tăi?» Zis-a Iesei: «Ba a mai rămas mezinul, dar iată că paşte oile!» Atunci Samuil a poruncit lui Iesei: «Trimite să-l aducă, pentru că nu vom sta la masă pînă ce nu va veni aici». Deci a trimis (Iesei) şi l-a adus. Şi el era bălan, cu ochi frumoşi şi mîndru la vedere. Atunci i-a zis domnul: «Scoală-te şi-l unge, că acesta este!» Şi Samuil a luat cornul cu mir şi l-a uns în mijlocul fraţilor săi, şi duhul domnului a venit năvalnic peste David din ziua aceea şi de aci înainte. Iar Samuil s-a sculat şi s-a dus la Rama. După acestea, duhul domnului s-a dus de la Saul şi un duh rău de la domnul îl chinuia" (Samuil I, XVI, 11―14).
Criticii menţionează faptul uimitor că dumnezeu s-a apucat să stea de vorbă cu Samuil acasă la tatăl lui David, de faţă cu alţii, şi că nici măcar nu se ştie exact dacă a fost sau nu o "viziune". Teologii sînt de părere că dumnezeu i-a vorbit prorocului său prin glasul lăuntric. Dar cum puteau să-şi dea seama atunci cei de faţă că Samuil îndeplinea o poruncă deosebită a lui dumnezeu?
Voltaire remarcă: "Saul domnea deoarece Samuil îi unsese capul cu mir. Prin urmare, cînd făcu acelaşi lucru cu David, tatăl său, mama şi fraţii săi şi toţi cei de faţă trebuiau să-şi dea seama că el face un nou rege şi că, prin aceasta, întreaga familie riscă să-şi atragă răzbunarea lui Saul. Aici este ceva care nu merge! "
În teatrul popular italian nu exista scenă mai comică decît cuvioasa apariţie a preotului cu clondirul cu ulei în buzunar, sosit în casa unui ţăran pentru a-l unge pe bălanul flăcău cu scopul de a face o revoluţie în stat. Nici statul, nici flăcăul nu merită altceva decît să figureze într-o comedie primitivă.
"Atunci slujitorii lui Saul i-au zis: «Iată un duh rău de la domnul te tulbură!
Deci măria-ta să poruncească slujitorilor săi care sînt în faţa ta să caute pe cineva care să ştie să cînte din harpă. Şi ori de cîte ori duhul cel rău de la dumnezeu va veni peste tine, acela va cînta cu mîna sa şi ţie îţi va fi mai bine!»
Şi Saul a zis către slujitorii săi: «Căutaţi-mi un meşter în harpă şi aduceţi-l la mine».
Atunci unul dintre copiii de casă, răspunzînd, a zis: «Iată, eu cunosc un fiu al lui lesei Betleemitul, meşter în harpă, viteaz şi voinic, îndemînatic în luptă şi iscusit la vorbă şi bărbat chipeş, şi domnul este cu el».
Atunci Saul a trimis crainici la Iesei şi i-au spus: «Trimite-mi pe David, fiul tău, care păzeşte oile».
Iar Iesei a luat un asin încărcat cu pîine şi un burduf de vin şi un ied şi le-a trimis lui Saul prin David, fiul său.
Astfel veni David la Saul şi se înfăţişă înaintea lui şi-i fu tare drag lui Saul şi ajunse scutierul lui.
Şi Saul i-a trimis lui Iesei această vorbă: «Să rămînă, te rog, David lîngă mine, căci a aflat har în ochii mei!»
Şi atunci cînd duhul cel rău de la dumnezeu venea peste Saul, David îşi lua harpa şi cînta cu degetele sale şi Saul se răcorea şi-i era mai bine şi duhul cel rău se ducea de la el" (v. 15―23).
Ce aiureală! David, pe care autorul îl înfăţişează drept un simplu păstor, este totodată un cîntăreţ talentat şi cunoscut în ţară. David ne este prezentat ca fiind foarte tînăr, aproape un copil; cum se poate spune atunci despre el că este "un bărbat viteaz şi voinic"? Apoi, oare slujitorul lui Saul, care este atît de bine informat despre David, nu a aflat că Samuil îl unsese şi că situaţia lui de muzicant la curte comportă un pericol? Şi oare nu sînt ridicole darurile pe care Iesei le trimite şefului statului: un sac de pîine, un burduf de vin şi un ied? Ce să mai spunem, în sfîrşit, despre dumnezeu, care-şi petrece timpul dîndu-i lui Saul o criză de nervi şi lecuindu-l cu muzica rivalului său? Totul e o absurditate şi o prostie!
CAPITOLUL AL DOUĂZECI Şl NOUĂLEA
SFÎNTA LEGENDĂ DESPRE SLĂVITA BIRUINŢĂ A LUI DAVID ASUPRA NECREDINCIOSULUI GOLIAT
Capitolul al XVII-lea din Cartea întîi a lui Samuil descrie amănunţit lupta dintre David şi Goliat. "În vremea aceasta filistenii şi-au strîns laolaltă oştirile pentru luptă şi s-au adunat la Soco din Iuda şi au tăbărît între Soco şi Azeca, la Efes-Damim.
Atunci Saul şi războinicii din Izrail s-au adunat şi au tăbărît în Valea Stejarului şi s-au aşezat în şir de bătălie, ca să dea piept cu filistenii.
Şi filistenii stăteau pe muntele din partea aceasta, iar izrailiţii stăteau pe muntele din partea cealaltă, iar la mijloc era o vale.
Şi a ieşit din rîndul filistenilor un luptător al cărui nume era Goliat, din Gat, şi care era înalt de şase coţi şi o palmă.
Şi în cap avea un coif de aramă şi era îmbrăcat într-o platoşă de solzi, iar greutatea platoşei era de cinci mii de sicii de aramă.
Peste fluierele picioarelor avea turetci de aramă şi o suliţă de aramă pe umerii săi.
Şi toporiştea suliţei sale era cît un drug de ţesător, iar vîrful suliţei cîntărea şase sute de sicii de fier. Şi scutierul lui mergea înainte.
Apoi s-a oprit şi a început să strige spre rîndurile izrailiţilor, zicîndu-le: «De ce ieşiţi şi vă aşezaţi în şir de bătălie? Nu sînt eu filistean şi voi robii lui Saul? Alegeţi-vă un bărbat care să coboare la mine.
Dacă va putea să se lupte cu mine şi să mă ucidă, atunci noi să vă fim robi; iar dacă eu îl voi birui pe el şi-l voi ucide, atunci voi să ne fiţi robi şi să ne slujiţi nouă».
Şi mai zicea filisteanul: «Eu am ruşinat astăzi rîndurile războinicilor lui Izrail. Daţi-mi mie un bărbat ca să ne războim împreună!»
Şi auzind Saul şi tot Izrailul aceste cuvinte ale filisteanului, au rămas încremeniţi şi au fost cuprinşi de mare frică" (Samuil I, XVII, l―li).
Să clarificăm puţin descrierea lui Goliat. Platoşa sa din solzi cîntărea, cum ni se spune, 5 000 de sicii de aramă, adică peste 80 kg, iar suliţa 600 de sicii de fier, cam 10 kg. Aşadar, el căra aproape 90 kg, şi aceasta nu era decît o parte din armamentul său.
Acest uriaş, care pe deasupra era înalt de peste 3 m, nu trebuie să ni se pară neobişnuit acum, după ce i-am cunoscut pe giganţii din cartea "Facerii". E drept, în zilele noastre nu se mai află oameni cu o astfel de constituţie; corpul omului este astfel alcătuit, încît, dacă atinge o înălţime prea mare, aceasta are urmări dintre cele mai dăunătoare pentru toate funcţiunile organismului, şi uriaşul ar fi slab şi aproape incapabil să se apere. Voltaire observă ironic că Goliat trebuie considerat drept un monstru, creat special de dumnezeu pentru a servi la înălţarea becisnicului David.
"Şi cei trei feciori mai mari ai lui Iesei porniseră după Saul... Iar David era cel mai mic şi cei trei fraţi mai mari ai lui plecaseră după Saul. David însă se ducea şi se întorcea de lîngă Saul, ca să pască oile tatălui său la Betleem" (v. 13―15). Destul de curios că acest David, pe care regele îl făcuse scutierul său, îşi lăsa îndatoririle în toiul războiului pentru a merge să pască oile.
"Iar filisteanul se apropia în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară şi s-a arătat aşa patruzeci de zile.
Zis-a Iesei către David, fiul său: «Ia pentru fraţii tăi o efă din aceste boabe prăjite şi aceste zece plini şi du-le degrabă în tabără la fraţii tăi;
Iar aceste gogoloaie de caş du-le căpeteniei din mia lor. Şi întreabă de sănătatea fraţilor tăi şi adu un zălog de la ei».
Ci Saul şi ei şi toţi bărbaţii din Izrail erau în Valea Stejarului, prinşi în luptă cu filistenii.
Deci David s-a sculat dis-de-dimineaţă, a lăsat oile în seama unui paznic, a pus povara pe spate şi a plecat, precum îi poruncise Iesei. Şi a sosit în tabăra carelor de război tocmai cînd oastea, ieşind în şiruri de bătaie, clocotea de strigăte războinice.
Şi Izrail şi filistenii s-au întocmit de luptă, stînd ostile faţă în faţă.
Atunci David a dat în grijă povara din spate-i paznicului poverilor şi a alergat în rîndurile luptătorilor şi, ajungînd, a întrebat pe fraţii săi de sănătate.
Dar pe cînd vorbea el cu ei, iată că ieşi din rîndurile filistenilor uriaşul Goliat, filisteanul din Gat, şi spuse aceleaşi cuvinte ca mai înainte; şi David le auzi.
Iar toţi oamenii din Izrail, cînd l-au văzut pe Goliat, au fugit de dinaintea lui, spăimîntîndu-se grozav.
Şi oamenii din Izrail ziceau: «Văzut-aţi pe acest om care a ieşit din rînd? El iese ca să facă de ruşine pe Izrail, însă pe acela care-l va omorî, regele îl va dărui cu mari averi şi îi va da de soţie pe fiica sa şi va scuti casa tatălui său de orice dajdie în Izrail».
Atunci David a întrebat pe cei din preajma lui şi a zis: «Ce se va întîmpla cu omul care va ucide pe filisteanul acesta şi va ridica ocara lui Izrail? Cine este acest filistean netăiat împrejur ca să facă de rîs ostile dumnezeului celui viu?»
Şi poporul i-a răspuns în acelaşi chip, zicînd: «Aşa parte va avea omul care-l va ucide!» (v. 16―27).
Din acest pasaj al Bibliei nu reiese cîtuşi de puţin că David era dornic să se lupte din dragoste de patrie. Îl ispitea mai mult dorinţa de mărire.
"Atunci David a grăit către Saul.: «Curajul stăpînului meu să nu se prăbuşească! Robul tău se va duce să se lupte cu acest filistean!»
Dar Saul i-a răspuns lui David: «Tu nu poţi să te duci împotriva acestui filistean să te baţi cu el, fiindcă tu eşti băetan, pe cînd el este războinic din tinereţea lui».
David însă i-a zis lui Saul: «În vremea cînd robul tău păştea oile tatălui său şi cînd venea leul ori ursul şi răpea o oaie din turmă,
Eu tăbăram pe el şi-l loveam şi-i smulgeam prada din gură, iar dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de gît şi-l loveam pînă ce îl omoram.
Robul tău a omorît şi lei şi urşi, şi acest filistean netăiat împrejur va fi ca unul dintre ei, fiindcă el a defăimat oştirea viului dumnezeu!»
Şi a zis iarăşi David: «Domnul cel ce m-a scăpat din ghiarele leului şi din labele ursului mă va scăpa din mîna acestui filistean!» Atunci Saul a rostit către David: «Du-te şi domnul să fie cu tine»" (v. 32―37).
Regele Saul era uluit şi aşa ar fi fost oricine în locul lui, atît era de neverosimilă povestea acestui băiat. Închipuiţi-vă pentru o clipă că sînteţi martorii unei astfel de întîmplări: un leu sau un urs răpeşte o oaie din turma bătrînului Iesei şi fuge cu prada. În acest moment, ciobănaşul porneşte pe urma hoţului şi-i ia oaia înapoi, lovindu-l cu mîinile şi cu picioarele, oriunde nimereşte şi apucîndu-l de fălci. Ce tablou! Se mai găsesc oare undeva astfel de isprăvi în afară de Biblie? O, Tartarin, se pare că ai învăţat din Biblie!
Din istorisirea vieţii lui Samson am aflat că în Palestina existau lei. Aceasta a fost o surpriză pentru cititor. Dar o dată cu David întîlnim în Palestina şi urşi. Naturaliştii susţin că acolo unde trăiesc urşi nu se pripăşesc lei, şi invers. Dar ce ne pasă de naturalişti?! Înseamnă că ştiinţa lor e falsă. O, "divinule porumbel"! Nu-ţi mai rămîne decît să ne povesteşti despre urşi care trăiesc la ecuator şi despre leii de la polul nord.
"Şi Saul îmbrăcă pa David eu veşmintele sale şi-i puse în cap coif de aramă şi-i dădu o platoşă. Apoi David se încinse cu sabia lui Saul peste veşminte şi se încercă să umble, căci nu era deprins cu ele (cu astfel de arme). Şi a zis David către Saul: «Nu pot să umblu cu platoşa asta, căci nu sînt deprins cu ea». Deci David a lepădat-o de pe el" (v. 38―39). Nu era obişnuit să poarte arme? Foarte bine! Dar atunci de ce-l laudă versetul 18 din capitolul precedent pe David ca fiind "îndemînatic în luptă", "viteaz şi voinic"?
"După aceea şi-a luat toiagul în mînă şi şi-a ales cinci pietre netede din pîrîu şi le-a pus în traista-i ciobănească ― tolba lui ― şi cu praştia în mînă s-a apropiat de filistean. Iar filisteanul venea întins şi se tot apropia de David, iar omul care-i ducea scutul mergea înaintea lui" (v. 40―41J.
Scutierul lui Goliat? Acesta este amintit numai în textul complet al Bibliei. El dispare însă din manualele de "istorie sfîntă", şi Goliat apare acolo ca un simplu pedestraş. De ce ciunteşte biserica actuală textul "sfînt"? Scutierul uriaşului filistean nu merită de loc să fie desfiinţat într-un mod atît de samavolnic. În armatele din trecut exista un soldat care îl însoţea pe ofiţerul călare şi se ocupa de armele lui; în zilele noastre i s-ar spune ordonanţă. Prin urmare, dacă Goliat avea un scutier înseamnă că era ofiţer de cavalerie în armata filistenilor. Biblia ne spune în mai multe locuri că filistenii aveau o călărime considerabilă. Dar acest indescriptibil "porumbel" ― cioară vopsită a uitat să ne spună ce dimensiuni avea calul lui Goliat. Calul acesta al lui Goliat trebuia să fie şi el uriaş. "Sfînta scriptură" nu ne spune însă ce ţară producea asemenea armăsari fenomenali, capabili să poarte în spinare un călăreţ înalt de 3 m. O regretabilă omisiune !
Dostları ilə paylaş: |