Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului

CAPITOLUL AL ZECELEA

SFÎNTUL STRĂBUN ISAAC ŞI COPIII DĂRUIŢI LUI DE DUMNEZEU
Vom vedea îndată cum s-a împlinit făgăduiala domnului cu privire la "marea înmulţire" a urmaşilor lui Avraam. După moartea Sarei şi înainte de a se căsători cu Chetura, patriarhul s-a înde­letnicit cu rostuirea fiului său preferat. Acest eveniment, extrem de important pentru cercetările evlavioase şi pentru educaţia religioasă şi morală, este descris în cap. al XXIV-lea al cărţii "Facerea".

Nahor, fratele lui Avraam, se căsătorise cu nepoata sa, Milca (Facerea, XI, 29). Acestui domn Nahor nu-i plăcea să rătăcească prin pustiu, ca fratelui său, şi s-a sălăşluit în roditoarea Mésopotamie. Acolo Milca i-a născut opt feciori. Dar cum aceşti opt plozi nu-i erau de ajuns, şi-a luat şi o ţiitoare, pe nume Reuma, care i-a mai adus patru fii (Facerea, XXII, 20―24). La rîndul lor, aceşti copii s-au înmulţit. Unuia dintre ei, Betuel, i s-au născut Laban şi Rebeca. Celei din urmă i-a fost dat să devină mai tîrziu, din mila lui dumnezeu, doamna Isaac.

Într-o bună dimineaţă, bătrînul Avraam a chemat la sine pe starostele slugilor sale, care era totodată şi ad­ministratorul principal al întregii sale averi. Cartea "Fa­cerea" îi spune numai o dată pe nume, Eliezer, iar mai departe îl numeşte pur şi simplu "rob". Iată ce i-a spus Avraam "robului": "Pune mîna ta sub coapsa mea şi jură-mi pe domnul dumnezeul cerului şi dumnezeul pămîntului cum că nu-i vei lua femeie fiului meu din­tre fiicele canaaniţilor, în mijlocul cărora sălăşluiesc, ci te vei duce în ţara mea, la neamurile mele, şi că de acolo peţi-vei femeie fiului meu Isaac!" (Facerea, XXIV, 2-4).

Comentatorii sceptici s-au distrat mult pe seama acestui ritual al jurămîntului. Într-adevăr, textul ebraic vechi al acestei părţi din Biblie spune fără ocol: "Ia în mîna ta organele mele genitale". Învăţaţii etnografi explică acest lucru prin faptul că organele genitale băr­băteşti erau în mare cinste nu numai datorită ritualului tăierii împrejur, care le lega de dumnezeu, ci şi pentru motivul că ele, ca izvor al înmulţirii seminţiei omeneşti şi chezăşie a binecuvîntării dumnezeieşti, erau un semn al forţei, al puterii. Oricît de ciudat ar părea acest ri­tual al jurămîntului, trebuie să ne ploconim cu respect în faţa lui, pentru că nu putem să ne îndoim că toate acestea au fost dictate de "sfîntul duh".

De fiecare dată cînd în ediţiile moderne ale Bibliei se întîlneşte cuvîntul "coapsă", el trebuie înţeles în sens alegoric. Astfel, citind că unul dintre conducători a ieşit din "coapsa" sau din seminţia lui Iuda, avem de-a face cu o denaturare intenţionată a textului, căci copiii nu se nasc din "coapsă". În afară de aceasta, după cum am observat în repetate rînduri, "porumbelul divin" nu se sfieşte niciodată să spună lucrurilor pe adevăratul lor nume, oricît de tari ar fi cuvintele la care trebuie să recurgă.

"Şi robul a pus mîna sa sub coapsa lui Avraam, stăpînul său, şi s-a jurat în pricina aceasta" (Facerea, XXIV, 9).

După aceasta, luînd zece cămile, el a plecat în Mesopotamia. Avea ceva de mers!

Cînd Eliezer a ajuns aproape de cetatea în care so­cotea să găsească pe rudele stăpînului său, era istovit de oboseală şi de sete. Din fericire, a întîlnit o brunetă drăgălaşă care se ducea la o fîntînă de dincolo de por­ţile cetăţii. Această tînără amabilă i-a venit în ajutor lui Eliezer şi i-a dat să bea şi lui, şi cămilelor lui. Acum e rîndul nostru să ne înduioşăm de providenţa divină: bruneta cu pricina nu era alta decît Rebeca, fiica lui Be­tuel, nepoata lui Avraam. După ce i-a dăruit un inel de aur şi două brăţări, Eliezer s-a informat cu cine "are onoarea". Cînd a auzit cine este, Eliezer a rămas bui­mac! Rebeca l-a condus acasă şi i-a făcut cunoştinţă cu tatăl şi cu fraţii ei. Administratorul lui Avraam le-a ex­plicat că a săvîrşit lunga lui călătorie cu scopul de a găsi în Mesopotamia o soaţă pentru Isaac. Bineînţeles, Betuel şi Laban au exclamat:

― Aici se vede mîna domnului! Fie ca Rebeca să plece cît mai curînd cu tine şi să devină soaţa fiului stăpînului tău.

Eliezer, bucuros că a îndeplinit atît de repede şi de uşor însărcinarea primită, i-a dat Rebecăi inele de aur şi veşminte bogate; totodată a umplut de daruri pe fra­ţii ei şi pe maică-sa. Mama fetei voise să amîne pleca­rea cu vreo zece zile, dar Rebeca a declarat că se gră­beşte şi că doreşte să ajungă cît mai curînd la logodnicul ei necunoscut. E greu, fireşte, să admitem că Eliezer ar fi avut asupra sa o fotografie a tînărului Isaac. Cu toate acestea, cît ai bate din palme Rebeca s-a îndrăgostit de el pînă peste cap. La rîndul său, Isaac, deşi nu ştia ce soaţă îi va aduce Eliezer, şi în genere nu ştia dacă-i va aduce o soaţă, era nespus de îndrăgostit: zi şi noapte stătea la drumul mare în aşteptarea caravanei. Ne putem închipui ce bucurie pe capul lui cînd, într-o bună dimineaţă, Eliezer s-a înapoiat, şi nu cu mîinile goale. Administratorul a prezentat un raport complet asupra călătoriei sale, iar tinerii s-au aruncat unul în braţele celuilalt.

"Şi Isaac a dus-o pe Rebeca în cortul Sarei, maică-sa; şi a luat-o pe Rebeca şi a fost femeia lui şi a iubit-o. Şi astfel s-a mîngîiat Isaac după moartea maicii sale" (Facerea, XXIV, 67).

La început, toată sîrguinţa şi toate sforţările prea-dreptului Isaac se pierdeau în zadar: el nu izbutea să devină tată atît de repede cum ar fi dorit-o. Aceasta a fost de ajuns pentru ca, în cartea "Facerea", Rebeca să fie învinuită de sterpiciune. Întotdeauna femeile sînt vinovate!

"Şi s-a rugat Isaac domnului pentru femeia sa, căci era stearpă, şi domnul i-a ascultat rugăciunea lui, şi Re­beca, femeia lui, a zămislit" (Facerea, XXV, 21).

Între noi fie vorba, dumnezeu, pe cît se vede, făcea fasoane, căci oare nu el îi făgăduise lui Avraam ne­număraţi urmaşi? Şi oare nu providenţa i-o alesese pe Rebeca de soţie fiului lui Avraam? De aici reiese că dumnezeu nu putea să-i fi dat lui Isaac o soţie stearpă fără a-şi fi călcat cuvîntul. Dacă el "a închis pîntecele" şi acestei nefericite, tot el îl va deschide, silindu-l mai întîi să se chinuiască puţintel şi pe urmaşul lui Avraam, favoritul său întreţinut.

Totuşi au fost şi complicaţii:

"Dar pruncii se împungeau în pîntecele ei şi ea a zis: «Dacă e aşa, de ce mi-a mai venit această sar­cină?» Şi s-a dus să caute răspuns la domnul" (Face­rea, XXV, 22).

"Sfîntul" autor a uitat să arate unde anume s-a dus Rebeca să stea de vorbă cu domnul. "Sfînta sfintelor", o despărţitură a templului asemănătoare altarului din bisericile creştine, nu fusese încă inventată. Pînă acum dumnezeu apărea unde voia şi cînd voia. Pe pămînt nu existau filiale ale birourilor lui cereşti. Cu toate aces­tea, Rebeca a izbutit să-l întrebe pe dumnezeu şi el nu a pregetat s-o lămurească: "Două neamuri sînt în pîn­tecele tău şi două popoare despărţi-se-vor chiar din măruntaiele tale; şi unul din cele două popoare va fi mai zdravăn decît celălalt, iar cel mai mare va sluji ce­lui mai mic!" (Facerea, XXV, 23).

În cele din urmă a venit momentul naşterii. Rebeca a simţit, fireşte, dureri drept pedeapsă pentru lăcomia Evei.

"Iar cînd s-a împlinit sorocul să nască, iată că avea în pîntece doi gemeni. Şi a ieşit cel dintîi ― roşcat, pă­ros peste tot ca un cojoc; şi i-au pus numele Esau. Şi după aceea a ieşit fratele său, care se ţinea cu mîna de călcîiul lui Esau, şi i-au pus numele Iacob. Iar Isaac era în vîrstă de cincizeci de ani cînd Rebeca i-a născut aceşti copii" (Facerea, XXV, 24―26).

Foarte rar se întîmplă ca un copil, cînd se naşte, să se ţină cu mîna de călcîiul celuilalt. Atît de rar, încît acesta este pînă acum singurul caz cunoscut. Dar dacă asemenea lucruri nu se mai întîmplaseră niciodată şi ni­căieri, nu trebuie să tragem concluzia că nu se puteau întîmplă pe acea vreme. Aceste capricii ale domnului nu reprezintă mare lucru în comparaţie cu minunile pe care le vom întîlni mai departe.

Esau a fost declarat copilul cel mai mare. Se ştie că, în unele cazuri juridice complicate, se stabileşte că pri­mul născut dintre gemeni este cel care apare pe lume al doilea. În sprijinul acestei soluţii se aduce următorul argument: cel care a fost conceput primul trebuie, în mod firesc, să ocupe un loc mai îndepărtat în pîntecele mamei. Prin urmare, Iacob trebuia socotit cel mai mare. Dar aceşti copii se bătuseră atîta în pîntecele mamei, încît, probabil, îşi schimbaseră nu o singură dată locurile!

Nimănui nu i-a dat prin cap să rezolve problema prin tra­gere la sorţi. Au găsit că e mult mai simplu să fie so­cotit ca întîiul-născut acela care a văzut primul lumina zilei. De altfel, în scurt timp, Iacob i-a smuls lui Esau dreptul de întîi-născut.

"Şi pruncii s-au făcut mari; şi a fost Esau meşter vînător, un răscolitor al cîmpiei, pe cînd Iacob a fost om paşnic, locuitor în corturi. Ci Isaac iubea pe Esau fiindcă-i plăcea vînatul, iar Rebeca iubea mai mult pe Iacob.

Într-o zi, pe cînd Iacob îşi fierbea o fiertură, Esau a venit de pe cîmp sfîrşit de oboseală.

Atunci Esau a zis lui Iacob: «Dă-mi să mănînc, te rog, din această fiertură roşcată, căci sînt sfîrşit de obo­seală!». Pentru aceea s-a numit el Edom.

Dar Iacob a răspuns: «Vinde-mi astăzi mie dreptul tău de întîi-născut».

Esau i-a răspuns: «Iată, sînt gata să mor, căci la ce-mi foloseşte acest drept de întîi-născut?».

I-a zis Iacob: «Fă-mi astăzi jurămînt!». Şi el s-a ju­rat şi şi-a vîndut dreptul său de întîi-născut lui Iacob.

Atunci Iacob i-a dat lui Esau pîine şi fiertură de linte. Şi el a mîncat şi a băut şi apoi s-a sculat şi a ple­cat. Astfel a dispreţuit Esau dreptul său de întîi-născut" (Facerea, XXV, 27―34).

Nu ne vom opri asupra ciudăţeniei acestui soi de dispută într-o epocă în care nu exista dreptul primului născut: abia mult mai tîrziu "dumnezeu a poruncit" ca fiul cel mai mare să primească o parte dublă din moş­tenire. Trebuie însă să subliniem cît de josnică a fost comportarea lui Iacob: potrivit textului "sfînt", Esau murea de foame şi Iacob pur şi simplu a abuzat de si­tuaţia grea în care se găsea fratele său. Purtarea aceasta nu are nici o justificare. De altfel, însuşi numele de Ia­cob înseamnă "cel care a înşelat". Pe cît se vede el şi-a meritat din plin numele, căci, într-adevăr, i-a dat la cap lui Esau ca să-i ia locul. Iacob nu s-a mulţumit să-şi vîndă atît de scump fiertura de linte: ca un tîlhar, care caută să stoarcă de la victima sa preţul de răscum­părare, el smulge de la fratele său de sînge jurămîntul că acesta renunţă la drepturile sale; el îl ruinează pen­tru un blid de linte. Dar acesta nu este singurul rău pe care i-l va face. Şi iată că tîrgul acesta, în urma căruia flămîndul a fost înşelat în chip atît de cinic, această tranzacţie nulă în sine, această renunţare pe care orice tribunal ar anula-o ca fiind obţinută prin şantaj, a fost aprobată de dumnezeu, de dumnezeul dreptăţii, ocroti­torul celor slabi şi răzbunătorul celor asupriţi. El l-a recunoscut pe Iacob ca deţinător legitim al faimoaselor drepturi de întîi-născut şi a aprobat ruinarea lui Esau.

După cîtva timp, Isaac s-a dovedit un fiu vrednic al lui Avraam, continuatorul "tradiţiilor pioase" ale "prea-dreptului" ales al lui dumnezeu.

În ţară a izbucnit foametea şi Isaac a plecat în Gherar, unde, oricît ar părea de ciudat, continua să dom­nească acelaşi Abimelec pe care Biblia, nu se ştie de ce, îl numeşte deodată rege al filistenilor. Evident, dum­nezeu ar fi putut să dea lui Isaac şi familiei lui pîine, dar a preferat să-i ofere numai o apariţie a sa, în timpul căreia l-a tratat cu o cuvîntare asemănătoare acelora cu care îl tratase în repetate rînduri pe Avraam: "Şi voi înmulţi seminţia ta ca stelele cerului şi voi da seminţiei tale toate aceste locuri şi se vor binecuvînta întru se­minţia ta toate noroadele pămîntului". Într-un cuvînt, acelaşi cîntec vechi şi cunoscut! "Deci Isaac a locuit în Gherar. Şi l-au întrebat oamenii din partea locului des­pre femeia sa, însă el a răspuns: «Ea este sora mea».

Iar după ce a petrecut el acolo zile îndelungate, Abi­melec, regele filistenilor, s-a uitat afară pe fereastră şi iată că Isaac mîngîia pe Rebeca, soţia sa.

Atunci Abimelec a chemat pe Isaac şi i-a zis: «Fără îndoială, ea este soţia ta, atunci de ce mi-ai spus: ea este sora mea?» Dar Isaac i-a răspuns: «Fiindcă m-am gîndit ca nu cumva să fiu ucis din pricina ei».

Atunci i-a zis Abimelec: «De ce ne-ai făcut una ca aceasta? Puţin ar fi lipsit ca vreunul din popor să se culce cu femeia ta şi ar fi adus peste noi o vină grea!»

Atunci Abimelec a dat întregului popor porunca aceasta: «Oricine se va atinge de omul acesta şi de fe­meia lui va fi pedepsit cu moartea»" (Facerea, XXVI, 4,6-l1).

Vedem deci că Abimelec nu a uitat minunea cu pîntecele "închise", deşi de la întîmplarea cu Sara se scurse­seră aproape 80 de ani. Este însă destul de ciudat că Biblia, deşi subliniază că filistenii îi venerau pe zeii lor şi nu pe dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac, afirmă totuşi că regele lor păgîn recunoştea pe dumnezeul evre­ilor şi sfinţenia poruncilor lui. Ce încurcătură mai e şi asta? "Şi Isaac a semănat în ţinutul acela şi a scos în acel an de o sută de ori mai mult, fiindcă domnul îl binecuvîntase" (Facerea, XXVI, 12).

Şi aşa e prea de tot că Isaac a putut să semene în­tr-o ţară în care nu stăpînea nici o palmă de pămînt. Dar dacă ne amintim că ţinutul Gherar e un pustiu în care nu există nimic în afară de nisip şi pietre, "minu­nea" ne apare ca fiind şi mai mare: să obţii pe nisip o recoltă "de o sută de ori mai mare" decît ceea ce ai însămînţat! Cele mai roditoare pămînturi din lume dau arareori chiar şi o recoltă de douăzeci şi cinci de ori mai mare decît cantitatea de grăunţe însămînţată. Nimic de zis: lui Isaac îi mergea din plin! Biblia spune că s-a îmbogăţit repede. Cu asemenea recolte nici nu-i de mirare!

Filistenii au început să-l pizmuiască pe "sfîntul stră­bun" şi au înfundat cu pietre toate fîntînile săpate odi­nioară de Avraam. S-au iscat certuri şi Abimelec l-a rugat pe Isaac să-şi ia tălpăşiţa. Acesta a plecat, s-a sălăşluit în vale şi a săpat din nou fîntînile pe care le săpase tatăl său. Noi certuri, o nouă înfăţişare a lui dumnezeu, care i-a dat curaj lui Isaac; un nou tratat de pace cu Abimelec; în sfîrşit, un chef straşnic. Citi­torul înţelege că îl scutim de amănunte plictisitoare, deşi ele sînt, bineînţeles, "sfinte".

Cît despre Esau, cînd a fost în vîrstă de 40 de ani, "şi-a luat de soţie pe Iudita, fiica lui Beeri Heteul, şi pe Basemat, fiica lui Elon Heteul" « (Facerea, XXVI, 34―35).

CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA

SFÎNTUL STRĂBUN IACOB ŞI PĂCĂTOSUL LUI FRATE ESAU
Isaac ajunsese la bătrîneţe şi ochii lui slăbiseră, că nu mai putea să vadă; atunci a chemat pe Esau, fiul său cel mare, şi i-a grăit; «Fiul meu!» Şi Esau i-a răspuns: «Iată-mă!».

Zis-a el: «Vezi! am ajuns la bătrîneţe şi nu ştiu ziua cînd voi muri.

Deci acum ia-ţi armele tale, tolba ta cu săgeţi şi arcul tău şi ieşi pe cîmp şi vînează-mi ceva vînat.

Şi fă-mi o mîncare gustoasă, cum îmi place mie, şi adu-mi-o să mănînc, ca sufletul meu să te binecuvînteze mai nainte de a muri!»

Şi Rebeca a auzit ce a vorbit Isaac cu Esau, fiul său.

Şi Esau a pornit pe cîmp, ca să vîneze vînat şi să-l aducă.

Atunci Rebeca a zis lui Iacob, fiul-său: ««Ascultă! Am auzit pe tatăl tău vorbind cu Esau, fratele tău, şi spunîndu-i aşa:

"Adu-mi vînat şi pregăteşte-mi o mîncare gustoasă ca să mănînc şi să te binecuvîntez, în faţa domnului, mai nainte de a muri!"

Ci acum, copilul meu, ascultă de glasul meu şi fă aşa cum îţi voi porunci!

Du-te la turmă şi ia-mi de acolo doi iezi frumoşi din care să gătesc mîncare gustoasă tatălui tău, aşa cum îi place.

Iar tu vei duce-o tatălui tău să mănînce, ca el să te binecuvînteze mai-nainte de a muri!»

Dar Iacob a răspuns maicii sale Rebeca: «Vezi că Esau, fratele meu, este păros, pe cînd eu sînt neted.

Tatăl meu poate că mă va pipăi şi voi trece în ochii lui drept un înşelător şi voi aduce peste capul meu bles­tem şi nu binecuvîntare».

Dar maica lui i-a răspuns: «Blestemul tău să vină peste mine, fiule, tu numai ascultă de cuvântul meu şi du-te şi adu-mi!»

Şi el s-a dus şi a luat iezii şi i-a adus maică-si. Iar maică-sa a gătit o mîncare gustoasă, aşa cum îi plăcea lui Isaac.

Apoi Rebeca a luat veşmintele cele mai bune ale fiului său mai mare, Esau, pe care le avea la ea în casă, şi a îmbrăcat cu ele pe Iacob, feciorul ei mai mic.

Iar pieile iezilor le-a înfăşurat pe mîinile lui şi pe partea netedă a gîtului.

Apoi a dat în mîna fiului ei Iacob mîncarea cea gus­toasă şi pîinea pe care o făcuse.

Şi el s-a dus la tată-său şi i-a zis: «Tată!». Iar el i-a răspuns: «Iată-mă; cine eşti tu, fiul meu?»

Răspuns-a Iacob tatălui său: «Eu sînt Esau, întîiul tău născut. Am făcut precum mi-ai zis; scoală-te, acum, şi mănîncă din vînatul meu, ca să mă binecuvînteze sufletul tău!»

Atunci Isaac a zis fiului său: «Cum de ai găsit aşa degrabă vînat, fiul meu?». Zis-a el: «Fiindcă domnul dumnezeul tău mi-a scos vînatul înainte!»

Şi Isaac a zis lui Iacob: «Apropie-te să te pipăi, fiul meu. Oare tu, acesta, eşti fiul meu Esau sau nu?»

Şi s-a apropiat Iacob de Isaac, tatăl său, iar el l-a pipăit şi a zis: «Glasul este glasul lui Iacob, dar mîi­nile sînt mîinile lui Esau!»

Astfel el nu l-a cunoscut, fiindcă mîinile lui erau pă­roase ca mîinile fratelui său Esau. Atunci l-a bine­cuvântat.

Şi i-a zis: «Tu eşti cu adevărat fiul meu Esau?» Şi el i-a răspuns: «Eu sînt!».

Apoi a zis: «Vino aproape de mine ca să mănînc din vînatul fiului meu şi ca să te binecuvînteze sufletul meu!» Şi s-a apropiat de el şi a mîncat. Şi i-a turnat lui vin şi a băut.

După aceea i-a zis Isaac, tatăl său: «Apropie-te şi mă sărută, fiul meu!».

Şi el s-a apropiat şi l-a sărutat. Şi Isaac a mirosit mirosul veşmintelor lui şi l-a binecuvîntat şi a zis: «Iată, mirosul fiului meu este ca mirosul unei ţarine pe care a binecuvîntat-o dumnezeu.

Dumnezeu să-ţi dea ţie din rouă cerului şi din gră­simea pămîntului şi belşug de grîu şi de vin.

...Să fii stăpîn peste fraţii tăi şi să se închine ţie fe­ciorii mamei tale»" (Facerea, XXVII, 1―29).

Cele spuse mai sus merită cîteva observaţii. Dar să vedem mai întîi sfîrşitul acestei povestiri instructive.

"Cînd Isaac isprăvise cu binecuvîntarea lui Iacob şi Iacob de-abia ieşise din faţa tatălui său Isaac, a sosit şi Esau, fratele său, de la vînătoare.

Şi a făcut şi el o mâncare gustoasă şi a adus-o tată­lui său şi i-a spus: «Să se scoale părintele meu şi să mănînce din vînatul fiului său, ca să mă binecuvînteze inima ta».

Dar Isaac, tatăl său, l-a întrebat: «Cine eşti tu?». Iar el i-a răspuns: «Eu sînt feciorul tău, întîiul tău născut, Esau! »

Atunci Isaac fu cuprins de spaimă şi de cutremur mare şi grăi: «Cine a fost atunci acela care a vînat vî­natul şi mi l-a adus şi am mîncat din toate mai înainte ca să vii tu şi eu l-am binecuvîntat? Şi binecuvîntat va rămînea!».

Auzind Esau cuvintele tatălui său, a strigat cu stri­găt mare şi amărît peste măsură şi a zis părintelui său: «Binecuvîntează-mă, tată, şi pe mine!».

Ci el a răspuns: «Fratele tău a venit cu vicleşug şi a luat binecuvîntarea ta!»

Şi a zis Esau: «Cu drept cuvînt se numeşte el Iacob, căci m-a înşelat de două ori cu asta: mi-a luat dreptul de întîi-născut şi iată, acum, mi-a luat binecuvîntarea mea ». Apoi a întrebat: «N-ai păstrat şi pentru mine o binecuvîntare?»

Isaac i-a răspuns şi a zis lui Esau: «Iată. l-am pus stăpîn peste tine şi pe toţi fraţii lui i-am făcut robii lui şi l-am dăruit cu grîu şi cu vin. Ţie acum ce pot să-ţi mai fac, fiul meu?»

Dar Esau i-a răspuns tatălui său: «Oare numai această singură binecuvîntare ai tu, tată? Binecuvîn-tează-mă şi pe mine, părintele meu!>>. Şi Esau şi-a ridi­cat glasul şi a plîns.

Atunci Isaac, tatăl său, i-a răspuns şi a grăit: «Iată, departe de ţarinile grase fi-va paloşul tău şi departe de roua cerului de sus;

Cu sabia ta îţi vei agonisi traiul şi vei fi rob fratelui tău; şi va veni o vreme cînd, adunîndu-ţi puterile, vei scutura jugul lui de pe grumazul tău»" (Facerea, XXVII, 30―40).

Şi cu asta, basta! Esau n-a mai primit binecuvîntarea.

Fac apel la papa de la Roma şi la toţi patriarhii creş­tini: ori povestea cu Isaac, Rebeca, Esau şi Iacob este o minciună ridicolă şi "sfîntul duh", inspiratorul Bibliei, caută să-i inducă în eroare pe credincioşi, dîndu-le un exemplu de glume proaste şi arătîndu-le că în materie de religie unor oameni naivi poţi să le spui tot ce pof­teşti; ori toată această istorisire este adevărată, şi atunci dumnezeu nu este decît un găgăuţă, pentru că nimic nu-l silea să lege binecuvîntările sale de binecuvîntările acestui ramolit de Isaac, pe care Iacob l-a tras pe sfoară. În ambele cazuri, liber-cugetătorii n-au de ce se sfii: ei pot să-şi bată joc cît poftesc de teologi, de episcopi, de papa, de patriarhi, de sfinţi, de proroci şi chiar de dumnezeu-tatăl, care este cel mai zaharisit dintre toţi.

Într-adevăr, după cum reiese din textul "sfînt", bi­necuvîntarea dată de Isaac nu a fost o binecuvîntare părintească obişnuită, adică o urare de fericire pe care un tată o face fiului său; dimpotrivă, ea a fost un act solemn şi formal, cu consecinţe cît se poate de pre­cise, asemenea oricărui act religios şi juridic, avînd va­loarea unui act de notariat. Deşi binecuvîntarea a fost numai verbală, ea avea valoarea unui document scris în favoarea aceluia căruia îi fusese adresată. Şi asta in­diferent cine era această persoană, căci o binecuvîntare religioasă nu poate fi nici anulată, nici luată înapoi. "Sfînta scriptură" ne spune că Isaac a fost profund mîhnit cînd a aflat că este victima unei înşelăciuni. El a fost foarte întristat de fapta ticăloasă a lui Iacob, dar nu putea îndrepta ceea ce fusese săvîrşit. Iacob a furat şi a luat cu el binecuvîntarea destinată lui Esau; cu atît mai rău pentru Esau.

Avem de-a face aici cu un evident delict de drept comun. Orice tribunal l-ar declara pe Iacob vinovat de înşelăciune. El ar fi condamnat, după cum ar fi condam­nată şi mama sa, Rebeca, care a fost nu numai com­plice, ci şi instigatoare la un delict săvîrşit cu preme­ditare.

Pe de altă parte, oricît de condamnabilă şi pasibilă de pedeapsă penală ar fi înşelăciunea care a avut drept scop şi consecinţă privarea lui Esau de un bun atît de însemnat ca o binecuvîntare bogată în bunuri pămînteşti, să vedem în ce mod şi de ce a căzut Isaac atît de uşor în capcană. Cum s-a putut întîmpla asta? Biblia spune că bătrînul recunoscuse glasul lui Iacob: el şovăie, se îndoieşte, ciuleşte urechile şi, cu toate acestea, se lasă înşelat, ca cel din urmă nătărău, printr-un truc, printr-un artificiu cît se poate de simplu. El aşteaptă să i se aducă vînat, îi place vînatul, vînatul este mâncarea lui preferată, şi aceasta este una dintre pricinile pentru care el îl iubeşte mai mult pe vînătorul Esau; dar cînd i se serveşte carne de ied, limba lui, atît de sensibilă la gustul vînatului, nu e în stare să deose­bească o ciozvîrtă de oaie de o aripioară de fazan. Măi drăcie! Grozavă bucătăreasă trebuie să fi fost Rebeca asta! Pe cît se pare însă, nu numai gustul bătrînului Isaac s-a alterat brusc; i s-au tocit şi simţul mirosului şi simţul pipăitului. Rebeca acoperise mîinile şi gîtul lui Iacob cu o blană de ied, dar, oricît de păros ar fi fost Esau, nu putea să fie la fel de păros ca un animal. Lui Isaac nu-i dă prin gînd să pipăie restul trupului: el simte mirosul îmbrăcămintei lui Esau şi nimic mai mult. Totuşi, ar fi trebuit să simtă numai mirosul blănii unui animal proaspăt ucis.

Atît despre ramolitul Isaac.

Dar cum se face că dumnezeu a legat binecuvîntările sale sacre şi inviolabile de binecuvîntările întâm­plătoare, greşite ale lui Isaac, extorcate printr-o înşelă­ciune pe care numai cel din urmă papă-lapte n-ar fi putut s-o descopere şi s-o înţeleagă? Dumnezeu ni se înfăţişează aici ca sclav al unei simple formalităţi, lip­sită de orice însemnătate, şi această împrejurare face din "atotputernicul cîrmuitor al întregii lumi" un vred­nic tovarăş al ramolitului papă-lapte Isaac.