Capitolul opt Predica de pe Munte

Cum să recunoaştem liderii religioşi falşi

În continuarea remărcilor concluzive, Isus a avertizat audienţa de prorocii mincinoşi care îi duc la pierzare pe cei ce nu au discernământ. Ei nu sunt cu adevărat copiii lui Dumnezeu, dar totuşi sunt deghizaţi ca aceştia. Toţi liderii şi învăţătorii mincinoşi intră în această categorie. Cum pot fi identificaţi?

„Păziţi-vă de prorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadle lor îi veţi cunoaşte. Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelegea»“ (Mat. 7:15-23).

Clar, Isus arăta că învăţătorii mincinoşi sunt foarte vicleni. În exterior par foarte autentici. Îl pot numi pe Isus Domnul lor, pot profeţi, pot scoate demoni şi pot face minuni. Însă „haina de oaie“ maschează „lupul răpitor“. Nu fac parte dintre oi. Cum putem afla dacă sunt sinceri sau mincinoşi? Veridicitatea caracterului lor poate fi examinată în funcţie de „roadele lor“.

Care sunt roadele despre care vorbea Isus? Evident nu cele ale minunilor. Ci mai degrabă sunt roadele ascultării de tot ce a învăţat Isus. Cei care sunt autentici fac voia Tatălui. Cei care sunt mincinoşi „lucrează fărădelegea“ (7:23). Responsabilitatea noastră este aceea de a compara vieţile lor cu ceea ce a învăţat şi poruncit Isus.

În biserică abundă învăţători mincinoşi şi nu ar trebui să fim surprinşi, deoarece atât Isus, cât şi Pavel, ne-a prevenit că, întrucât se apropie sfârşitul veacului, ar trebui să ne aşteptăm la astfel de lucruri (vezi Mat. 24:11; 2 Tim. 4:3-4). Cei mai răspândiţi proroci falşi ai zilelor noastre sunt cei care propovăduiesc că Raiul îi aşteaptă şi pe cei ce nu sunt sfinţi. Aceştia sunt responsabili de condamnarea eternă a milioane de oameni. Despre ei John Wesley a scris:

Cât de îngrozitor este acest lucru! – când ambasadorii lui Dumnezeu se transformă în agenţi ai diavolului! – când ei, cei care sunt învestiţi să îi înveţe pe oameni calea spre Rai îi învaţă de fapt calea spre Iad... Dacă se va pune întrebarea: „Oare, cine a făcut...asta?“... eu voi răspunde: „zece mii de bărbaţi înţelepţi şi onorabili“; chiar şi toţi acei care, indiferent de denominaţie, îi încurajează să creadă că merg în Rai pe cei mândri, pe cei zemflemitori, pe cei imorali, pe iubitorii lumii, pe cei care aleargă după plăceri, pe cei nedrepţi sau nemiloşi, pe creaturile liniştite, indiferente, inofensive şi nevaloroase, pe cei care nu suferă nici un reproş de dragul neprihănirii. Aceştia sunt proroci falşi în cel mai propriu înţeles al cuvântului. Aceştia sun trădători atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni... Ei populează în mod continuu împărăţia întunericului; şi când vor urma bietele suflete pe care le-au distrus, „din adâncuri, Iadul le va veni în întâmpinare!“[13]

Interesant, Wesley comenta specific despre învăţătorii falşi asupra cărora ne atrage Isus atenţia în Matei 7:15-23.

Observă că Isus a afirmat din nou în mod direct, contrar a ceea ce ne spun astăzi învăţătorii falşi, că cei care nu aduc roade bune vor fi aruncaţi în Iad (vezi 7:19). Mai mult, această afirmaţie se aplică nu numai învăţătorilor şi prorocilor, ci tuturor. Isus a spus: „Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 7:21). Ceea ce este adevărat pentru proroci, este adevărat pentru toată lumea. Aceasta este tema principală abordată de Isus –Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Oamenii care nu ascultă de Isus sunt destinaţi Iadului.

Observă, de asemenea, conexiunea pe care a făcut-o Isus între interiorul şi exteriorul unei persoane. Copacii „buni“ produc roade bune. Copacii „răi“ nu pot produce roade bune. Sursa roadelor bune care ies la suprafaţă reprezintă natura acelei persoane. Prin harul Său, Dumnezeu a schimbat natura celor care au crezut cu adevărat în Isus.[14]

Un ultim avertisment şi rezumat

Isus Şi-a încheiat predica cu un ultim avertisment şi cu un exemplu rezumtiv. După cum bănuieşti, este o ilustraţie a mesajului Său – Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

„De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în acasa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare“ (Mat. 7:24- 27).

Ultima ilustraţie a lui Isus nu este o formulă pentru a avea „succes în viaţă“, aşa cum o folosesc unii. Contextul ne arată că nu dădea sfaturi despre cum să prosperi financiar în vremuri grele prin încrederea în promisiunile Lui. Acesta este rezumatul a tot ceea ce a spus Isus în Predica Sa de pe Munte. Cei care vor face ceea ce spune El sunt înţelepţi şi vor rezista până la capăt; nu trebuie să se teamă de mânia lui Dumnezeu atunci când se va dezlănţui. Cei care nu ascultă de El sunt nebuni care vor suferi mult, plătind „pedeapsa pierzării veşnice“ (2 Tes. 1:9).

Răspunsul la o întrebare

Nu este posibil ca Predica lui Isus de pe Munte să fi fost aplicabilă doar celor care Îl urmau şi care au trăit înainte de moartea şi învierea Lui? Nu este invalidată tema expusă în această predică de faptul că atunci se aflau sub Lege ca mijloc temporar de mântuire, în timp ce după moartea lui Isus pentru păcatele lor urmau să fie mântuiţi prin credinţă?

Această teorie este greşită. Nimeni nu a fost vreodată mântuit prin faptele sale. Mântuirea a fost întotdeauna prin credinţă, înainte şi pe parcursul Vechiului Legământ. Pavel argumentează în Romani 4 că atât Avraam (înainte de Vechiul Legământ), cât şi David (sub Vechiului Legământ) au fost mântuiţi prin credinţă, nu prin fapte.

Mai mult, era imposibil ca vreunul dintre ascultătorii lui Isus să fi putut fi mântuit prin fapte, deoarece cu toţii păcătuiseră şi erau lipsiţi de slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3:23). Numai harul lui Dumnezeu îi putea mântui şi numai prin credinţă se putea primi harul Lui.

Din nefericire, foarte mulţi oameni din biserica actuală privesc poruncile lui Isus ca neavând alt scop decât acela de a ne face să ne simţim vinovaţi pentru a vedea că este imposibil să primim mântuirea prin fapte. Acum că am „priceput mesajul“ şi că am fost mântuiţi prin credinţă, putem ignora majoritatea poruncilor Sale. Asta, bineînţeles, dacă nu vrem să îi „mântuim“ şi pe alţii. Atunci putem scoate din nou la înaintare poruncile pentru a le arăta şi altora cât de păcătoşi sunt, astfel încât să poată fi mântuiţi printr-o „credinţă“ fără fapte.

Totuşi, Isus nu le-a spus ucenicilor Săi: „Mergeţi în lume, faceţi ucenici şi asiguraţi-vă că sunt conştienţi că, odată ce s-au simţit vinovaţi şi au fost apoi mântuiţi prin credinţă, poruncile Mele şi-au atins scopul în viaţa lor.“ Din contră, El le-a zis: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile ...Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit“ (Mat. 28:19-20; subliniere personală). Ucenicizatorul autentic acţionează ca atare.

conţinut | capitolul anterior | capitolul următor | pagina sus
[1] Interesant este faptul că versetul imediat următor din cartea lui Iacov este: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte?“ (Iacov 2:14).

[2] Acest lucru este valabil pentru ceea ce numim „aspectele ceremoniale ale Legii“, ca de altfel şi pentru „aspectele morale ale Legii“, deşi multe din explicaţiile Sale referitoare la Legea ceremonială aveau să fie înţelese pe deplin după învierea Sa, cu ajutorul Duhului Sfânt dat apostolilor. Astfel înţelegem de ce, conform Noului Legământ, nu mai este nevoie de sacrificarea animalelor – deoarece Isus era Mielul lui Dumnezeu. Nici nu mai împlinim legământul vechi referitor la ce fusese numit curat sau nu, întrucât Isus a declarat toate alimentele curate (vezi Marcu 7:19). Nu mai avem nevoie de mijlocirea unui mare preot uman, deoarece Isus este acum Marele Preot, ş.a.m.d. Totuşi, spre deoasebire de Legea ceremonială, nimic din ceea ce a spus sau a făcut Isus nu a alterat în vreun fel Legea morală, înainte sau după moartea şi învierea Lui. Din contră, Isus a explicat şi a validat legea morală a lui Dumnezeu, şi la fel au făcut şi apostolii după învierea Lui, inspiraţi de Duhul Sfânt. Aspectele morale ale Legii Mozaice sunt toate incluse în legea lui Hristos, legea Noului Legământ. De asemenea, nu uita că Isus le vorbea în acele zile iudeilor care erau sub Legea Mozaică. Astfel, cuvintele din Mat. 5:17-20 trebuie interpretate în lumina întregii revelaţii din Noul Testament.

[3] Mai mult, dacă Isus vorbea doar despre neprihănirea legală pe care o primim ca un dar în urma credinţei în El, de ce nu a făcut cel puţin o aluzie în acest sens? De ce să fi spus ceva ce putea fi atât de uşor interpretat greşit de oamenii neinstruiţi cărora li se adresa şi care nu ar fi ghicit niciodată că vorbea despre neprihănirea atribuită?

[4]Acest lucru se aplică relaţiilor cu fraţii şi surorile noastre în Hristos. Isus i-a numit nebuni pe anumiţi conducători religioşi (vezi Mat. 23:17) şi la fel ne spune şi Scriptura (vezi Prov. 1:7; 13:20).

[5] Desigur, dacă se recăsătoreşte, Dumnezeu nu o consideră vinovată de adulter; ea este doar victima păcatului soţului său. Altfel, nu există nici un motiv pentru care să poată fi considerată femeie adulteră.

[6] Dumnezeu nu îl va considera vinovat de adulter nici pe noul soţ al femeii. El face un lucru virtuos pentru că se căsătoreşte şi are grijă de o femeie divorţată. Totuşi, dacă un bărbat a încurajat o femeie să divorţeze de soţul său pentru a se putea căsători el cu ea, atunci va fi vinovat de adulter, şi probabil că acesta este păcatul pe care îl viza Isus în acest caz.

[7] Există însă şi alte situaţii care pot fi luate în calcul. De exemplu, femeia creştină al cărui soţ nemântuit divorţează de ea nu este deloc considerată vinovată de adulter dacă se căsătoreşte cu un bărbat creştin.

[8] Mai târziu, într-un alt capitol, vorbesc mai detaliat despre divorţ şi recăsătorire.

[9] Pentru a se putea dezvinovăţi, un învăţător al legii evreu I-a pus lui Isus întrebarea: „Cine este aproapele meu?“ Poţi fi sigur că se gândea deja că el deţinea răspunsul corect. Isus i-a răspuns prin povestea samariteanului, membrul unei rase pe care evreii o urau şi care s-a dovedit a fi aproapele unui evreu maltratat (vezi Luca 10:25-37).

[10] În continuare în această carte este inclus un întreg capitol despre post.

[11] Din nefericire, unii susţin că acesta nu este genul de rugăciune care trebuie practicat de creştini, deoarece nu este făcută „în Numele lui Isus“. Totuşi, aplicând această logică, ar trebui să concluzionăm că multe dintre rugăciunile apostolilor consemnate în cartea Fapte şi în Epistole nu au fost „rugăciuni creştine“.

[12] Cu altă ocazie, Isus a făcut aceaşi afirmaţie despre imposibilitatea de a sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona şi Luca ne spune: „Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau şi ei toate lucrurile acestea, şi îşi băteau joc de El“ (Luca 16:14). Deci, iată că încă o dată în Predica de pe Munte, Isus demaschează practicile şi învăţătura fariseilor.

[13] Lucrările lui John Wesley (The Works of John Wesley), (Baker: Grand Rapids, 1996), de John Wesley, retipărită în 1872, ediţia Wesleyan Methodist Book Room, London, pp. 441, 416.

[14] Nu mă pot abţine să nu profit de posibilitatea de a comenta, de asemenea, o expresie răspândită pe care o folosesc oamenii când încearcă să găsească scuze pentru păcatele altora: „Nu ştim ce este în inima lor.“ În contradicţie cu această afirmaţie, Isus a menţionat aici că ceea ce iese în exterior relevă ceea ce este în interior. Într-un alt loc spune: „Din prisosul inimii vorbeşte gura“ (Mat. 12:34). Când o persoană vorbeşte cuvinte de ură, aceasta dovedeşte că inima ei este plină de ură. Isus ne-a spus, de asemenea: „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia“ (Marcu 7:21-22). Când o persoană comite adulter, ştim ce este în inima ei: adulter.