Capitolul treizeci Mituri moderne despre războiul spiritual, Partea I

Ce să facem în acest caz?

Trăim într-o lume blestemată de Dumnezeu, o lume asupra căreia Dumnezeu Îşi manifestă tot timpul mânia. Pavel a scris: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor“ (Rom. 1:18). Deoarece trăim printre cei răi, în lumea blestemată de Dumnezeu, nu putem scăpa total de efectele mâniei lui Dumnezeu asupra ei, chiar dacă această mânie nu ne vizează pe noi.

Ştiind acest lucru, ce ar trebui să facem? În primul rând ar trebui să ne încredem în Dumnezeu. Ieremia a scris:

„Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă“ (Ier. 17:7-8).

Observă că Ieremia nu a spus că omul care se încrede în Domnul nu se va confrunta cu seceta. Nu, ci când va veni căldura sau foametea, omul care se încrede în Domnul va fi ca un copac ce îşi întinde rădăcinile spre râu. El are o altă sursă de alimentare, chiar şi când lumea din jurul lui se ofileşte. Un exemplu care imi vine în minte este povestea lui Ilie care a fost hrănit de un corb în vremea foametei din Israel (vezi 1 Împăraţi 17:1-6). David a scris despre cei neprihăniţi că „au de ajuns în zilele de foamete“ (Ps. 37:19).

Dar nu sunt foametele provocate de diavol? Conform Scripturii, nu. Dumnezeu Îşi asumă întotdeauna responsabilitatea pentru ele, iar despre foamete se vorbeşte adeseori ca fiind o consecinţă a mâniei lui Dumnezeu asupra celor ce o merită. De exemplu:

„De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete»“ (Ier. 11:22; subliniere personală).

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, voi trimite între ei sabie, foamete şi ciumă, şi-i voi face ca nişte smochine grozave care, de rele ce sunt, nu se pot mânca»“ (Ier. 29:17; subliniere personală).

„Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele...” (Ezec. 14:13; subliniere personală).

„Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua, şi pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni şi peste vite, şi peste tot lucrul mâinilor voastre“ (Hagai 1:9-11; subliniere personală).

În cel de-al patrulea exemplu citim că israeliţilor li s-a imputat vina secetei datorită păcatului lor, însă Dumnezeu Şi-a asumat responsabilitatea de a o fi trimis-o.[7]

Când Dumnezeu trimite foamete peste oamenii răi, iar noi se întâmplă să trăim printre aceşti oameni răi, ar trebui să ne încredem în El că ne va împlini nevoile. Pavel a afirmat că foametea nu ne poate separa de dragostea lui Hristos!: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?“ (Rom. 8:35; subliniere personală). Observă că Pavel nu a spus că cei ce sunt creştini nu se vor confrunta niciodată cu foametea, ci, din contră, a implicat posibilitatea acesteia, chiar dacă el, în calitatea de student al Scripturii, ştia că foametea poate fi trimisă de Dumnezeu pentru a-i judeca pe cei răi.

Ascultarea şi înţelepciunea

În al doilea rând, ar trebui să fim ascultători şi să folosim înţelepciunea divină de a evita să fim prinşi în oricare din momentele în care Dumnezeu Îşi revarsă mânia peste lume. Noe a trebuit să îşi construiască o barcă, Lot a trebuit să fugă spre dealuri, creştinii din Ierusalim au trebuit să fugă din cetatea lor; toţi aceştia au trebuit să asculte de Dumnezeu pentru a evita să suporte manifestarea mâniei lui Dumnezeu faţă de cei răi.

Dacă aş trăi într-o zonă în care apar frecvent tornade, mi-aş construi o casă solidă care să nu poată fi spulberată sau o casă ieftină pe care să o pot înlocui uşor! Şi m-aş ruga. Fiecare creştin ar trebui să se roage şi să rămână sensibil la glasul Celui despre care Isus a promis că „va descoperi lucruri ascunse“ (Ioan 16:13) astfel încât să poată evita mânia lui Dumnezeu faţă de lume.

În Fapte 11 citim că profetul Agab a avertizat despre o foamete iminentă care ar fi putut fi un dezastru pentru creştinii din Iudea. În consecinţă, Pavel şi Barnaba au adus daruri strânse de ucenici pentru ajutorarea lor (Fapte 11:28-30).

Se poate întâmpla acest lucru şi astăzi? Desigur, pentru că Duhul Sfânt nu S-a schimbat şi nici dragostea lui Dumnezeu nu s-a micşorat. Totuşi, din nefericire, unii membrii ai trupului lui Hristos nu sunt deschişi spre astfel de daruri şi manifestări ale Duhului Sfânt şi, astfel, datorită faptului că „sting Duhul“ (1 Tes. 5:19), pierd cele mai bune lucruri date de Dumnezeu.

În autobiografia sa, regretatul preşedinte şi fondator al Full Gospel Businessmen, Demos Shakarian, povesteşte cum Dumnezeu a vorbit creştinilor din Armenia anilor 1800 printr-un băiat-profet iliterat. Acesta i-a avertizat că va avea loc un holocaust iminent şi, drept rezultat, mii de creştini penticostali care au crezut în posibilitatea unor asemenea manifestări au fugit din ţară, inclusiv bunicii lui Shakarian. La scurt timp după aceea, o invazie turcă în Armenia s-a soldat cu masacrarea a milioane de armeni, inclusiv a creştinilor care au refuzat să ţină seama de avertismentul Domnului.

Ar fi înţelept din partea noastră să rămânem deschişi faţă de Duhul Sfânt şi ascultători de Domnul, altfel este destul de posibil să experimentăm o parte din mânia lui Dumnezeu, prin care El nu ar dori să trecem. Elisei a instruit la un moment dat o femeie: „Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o vreme unde vei putea; căci Domnul va trimite o foamete de şapte ani peste ţară, şi foametea a şi început“ (2 Împ. 8:1). Ce s-ar fi întâmplat dacă femeia aceea nu ar fi ascultat de profet?

În cartea Apocalipsa citim un avertisment interesant adresat copiilor lui Dumnezeu de a ieşi din „Babilon“, ca să nu fie acolo când se va manifesta mânia lui Dumnezeu:

Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei [Babilonului], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei...Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare“ (Apoc. 18:4-5, 8; subliniere personală).

Pe scurt, Dumnezeu este suveran asupra vremii şi calamităţilor naturale. El a dovedit în Biblie în mod repetat că este Domn peste natură, începând cu potopul de patruzeci de zile din vremea lui Noe, continuând cu grindina şi plăgile trimise peste inimacii lui Israel, cu provocarea furtunii împotriva bărcii în care era Iona, până la certarea furtunii de pe Marea Galilee. El este, aşa cum a spus Isus, „Domnul cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25). Pentru mai multe dovezi biblice referitoare la domnia lui Dumnezeu peste natură, vezi Iosua 10:11; Iov 38:22-38; Ier. 5:24; 10:13; 31:35; Ps. 78:45-49; 105:16; 107:33-37; 135:6-7; 147:7-8, 15-18; Mat. 5:45; Fapte 14:17.

Răspunsul la câteva întrebări

Dacă Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni prin foamete, inundaţii şi cutremure, atunci este greşit ca noi, reprezentanţii lui Dumnezeu, să îi ajutăm şi să micşorăm suferinţa celor pe care Dumnezeu îi pedepseşte?

Nu, absolut deloc. Ar trebui să conştientizăm că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, chiar şi pe cei pe care îi judecă. Oricât de ciudat ar suna, pedepsirea prin calamităţi naturale este de fapt o dovadă a dragostei Sale. Cum aşa? Dumnezeu, prin dificultăţile şi greutăţile provocate de dezastrele naturale, îi avertizează pe oamenii pe care îi iubeşte că El este sfânt, că judecă şi că păcatul are consecinţe. Dumnezeu permite suferinţa temporară pentru ca oamenii să se trezească la realitate şi să vadă că au nevoie de un Mântuitor – ca să poată scăpa de iazul de foc. Aceasta este dragostea autentică!

Atâta vreme cât oamenii încă mai respiră, Dumnezeu continuă să arată faţă de ei o milă nemeritată, şi încă mai este timp pentru pocăinţă. Prin compasiunea şi ajutorul nostru, putem dovedi dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii care experimentează mânia Lui temporară, dar care pot fi mântuiţi de mânia Lui eternă. Calamităţile naturale sunt oportunităţi de a ajunge la cei pentru care a murit Isus.

Oare nu este evanghelizarea oamenilor cel mai important lucru în viaţa aceasta? Când avem perspectiva eternităţii, suferinţa celor prinşi în dezastre naturale este nimic în comparaţie cu suferinţa celor care vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Este dovedit faptul că oamenii devin în general mult mai receptivi faţă de Evanghelie atunci când trec prin suferinţă. Există numeroase exemple biblice în acest sens, de la pocăinţa lui Israel sub dominaţia popoarelor vecine, până la pilda lui Isus despre Fiul Risipitor. Creştinii ar trebui să privească dezastrele naturale ca posibile vremuri de seceriş.

Să spunem adevărul

Dar ce mesaj le-am putea transmite celor care îşi culeg bucăţile rămase în urma uraganelor sau a cutremurelor de pământ? Ce le-am putea spune dacă ne vor cere un răspuns teologic pentru necazurile lor? Ar trebui să fim sinceri şi să le spunem oamenilor ce ne învaţă Biblia, că Dumnezeu este sfânt şi că păcatul lor are consecinţe. Haide să le spunem că urletul îngrozitor al uraganului nu este decât o imitaţie pală a puterii pe care o are Dumnezeul atotputernic şi că teama pe care au simţit-o când li s-a zguduit casa nu este nimic în comparaţie cu teroarea care îi va apuca atunci când vor fi aruncaţi în Iad. Şi haide să le spunem că, deşi toţi merităm să fim aruncaţi în Iad, Dumnezeu este plin de milă şi ne mai dă timp să ne pocăim şi să credem în Isus, prin care putem fi absolviţi de mânia Lui.

„Dar nu ar trebui să îi speriem pe oameni când le vorbim despre Dumnezeu, nu-i aşa?“ întreabă unii. Răspunsul se găseşte în Scriptură: „Frica Domnului este începutul ştiinţei“ (Prov. 1:7). Până când oamenii nu se vor teme de Dumnezeu, nu vor înţelege mare lucru.

Dar dacă oamenii se supără pe Dumnezeu?

Nu este oare posibil ca oamenii să se supere pe Dumnezeu datorită suferinţei lor? Poate că da, însă trebuie să îi ajutăm cu blândeţe să îşi vadă propria mândrie. Nimeni nu are dreptul de a se plânge împotriva lui Dumnezeu şi a felului în care îl tratează, deoarece toţi am fi meritat să fim aruncaţi în Iad de mult. Decât să Îl blasteme pe Dumnezeu pentru calamităţile suferite, oamenii ar trebui să Îl laude că îi iubeşte atât de mult încât să îi avertizeze. Dumnezeu are tot dreptul de a-i ignora pe toţi, lăsându-i să îşi urmeze drumul plin de egoism care duce în Iad. Însă El îi iubeşte pe oameni şi îi cheamă în fiecare zi. Îi cheamă prin tăcerea pomilor care înfloresc, prin cântecele păsărilor, prin maiestatea munţilor şi prin licărirea miliardelor de stele. Îi cheamă prin conştiinţa lor, prin trupul Lui – Biserica – şi prin Duhul Sfânt. Însă ei ignoră chemarea Sa.

Sigur că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să trebuiască să sufere, dar atunci când aceştia continuă să Îl ignore, El îi iubeşte suficient de mult încât să folosească măsuri mai drastice pentru a le atrage atenţia. Uraganele, cutremurele, inundaţiile şi foametea sunt câteva dintre aceste măsuri drastice. Dumnezeu speră ca astfel de calamităţi să smerească mândria oamenilor şi să îi trezească la realitate.

Este Dumnezeu nedrept când pedepseşte?

Dacă Îl privim pe Dumnezeu şi lumea în care trăim din perspectiva biblică, atunci şi numai atunci putem gândi corect. Perspectiva biblică este aceea că toţi merită mânia lui Dumnezeu, dar că El este plin de îndurare. Când oamenii care suferă spun că merită un tratament mai bun din partea lui Dumnezeu, mai mult ca sigur că Dumnezeu oftează. Toţi primesc mult mai multă îndurare decât ar merita.

Abordând această temă, Isus a comentat la un moment dat două calamităţi din vremea Lui. În Evanghelia după Luca citim:

În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeţi voi“, le-a răspuns Isus, „că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel“ (Luca 13:1-5).

Galileenii care muriseră de mâna lui Pilat nu puteau spune „Dumnezeu nu ne-a tratat corect prin faptul că nu ne-a scăpat din mâna lui Pilat!“ Nu, ei erau păcătoşi care meritau să moară. Şi, conform spuselor lui Isus, aceşti galileeni care supravieţuiseră ar fi greşit dacă s-ar fi grăbit să tragă concluzia că ei erau mai puţin păcătoşi decât semenii lor ucişi. Ei nu câştigaseră o favoare mai mare din partea lui Dumnezeu – lor li se acordase o îndurare mai mare. Mesajul lui Hristos era clar: „Toţi sunteţi păcătoşi. Păcatul are consecinţe. Pentru moment, voi trăiţi datorită milei lui Dumnezeu. Deci, pocăiţi-vă, înainte de a fi şi pentru voi prea târziu.“

Isus Şi-a încheiat comentariul asupra acestor tragedii cu pilda despre mila lui Dumnezeu:

El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani, de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?» «Doamne», i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia»“ (Luca 13:6-9).

Aici sunt ilustrate dreptatea şi mila lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu strigă: „Taie copacul acesta nefolositor!“ Dar mila Lui pledează: „Nu, mai dă-i timp să facă mai multă roadă.“ Fiecare persoană care este fără Hristos este ca acest copac.

Putem certa uraganele şi inundaţiile?

O ultimă întrebare despre calamităţile naturale: „Nu este oare adevărat că, dacă avem suficientă credinţă, putem certa şi opri manifestarea calamităţilor naturale?“

A avea credinţă înseamnă a crede voia revelată a lui Dumnezeu. De aceea, credinţa trebuie fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, altfel nu este credinţă, ci mai degrabă speranţă sau presupunere. Nu există nici un loc în Biblie în care Dumnezeu să ne promită că putem certa şi linişti uraganele şi, deci, nici o persoană nu este în măsură să aibă credinţa că putea face acest lucru (decât dacă Dumnezeu îi acordă această credinţă).

Permite-mi să îţi explic. Singura modalitate prin care o persoană poate avea credinţa de a certa uraganele este cu condiţia ca persoana respectivă să fie convinsă că Dumnezeu nu a vrut ca acel uragan să lovească o anumită zonă geografică. Aşa cum am învăţat din Scriptură, Dumnezeu este cel care controlează vântul şi, deci, cel care este responsabil de uragane. De aceea, ar fi imposibil ca cineva să aibă credinţa neclintită că ar putea opri uraganul în condiţiile în care Dumnezeu Însuşi a decretat manifestarea acestuia! Singura excepţie ar fi în cazul în care Dumnezeu S-a răzgândit cu privire la uragan, fapt care s-ar putea întâmpla ca răspuns la rugăciunea unei persoane care a cerut îndurarea lui Dumnezeu sau ca răspuns la pocăinţa oamenilor pe care era pe cale să îi pedepsească (exemplul care îmi vine în minte este povestea cetăţii Ninive din zilele lui Iona). Totuşi, chiar dacă Dumnezeu S-ar răzgândi, nimeni nu ar putea avea credinţa de a certa şi calma uraganul decât dacă acea persoană ar şti că Dumnezeu S-a răzgândit şi că Dumnezeu doreşte ca ea să certe şi să calmeze furtuna.

Singura persoană care a certat şi a calmat vreodată un vânt puternic a fost Isus. Singura modalitate ca vreunul dintre noi să poată face acest lucru ar fi cazul în care Dumnezeu ne-ar fi dat „darul credinţei“ (sau darul „credinţei speciale“ după cum mai este numită uneori), unul dintre cele nouă daruri ale Duhului listate în 1 Corinteni 12:7-11. Ca şi în cazul celorlalte daruri ale Duhului, darul credinţei acţionează nu după cum am dori noi, ci după cum vrea Duhul (vezi 1 Cor. 12:11).

De aceea, în afara cazului în care Dumnezeu ţi-a dat credinţa specială de a certa un uragan în desfăşurare, ar trebui să nu îi stai în cale, presupunând că acţionezi cu credinţă. Ar trebui să-ţi dai la o parte din calea lui! Aş sugera, de asemenea, să te rogi ca Dumnezeu să te protejeze şi să îi ceri să aibă milă de oamenii pe care îi judecă, rugându-L să le cruţe vieţile, pentru a mai avea timp să se pocăiască.

Observă că, atunci când Pavel era în lanţuri în drum spre Roma într-o corabie care fusese purtată timp de două săptămâni de forţa vânturilor năpraznice, acesta nu le-a certat pentru a le calma (vezi Fapte 27:14-44). Motivul pentru care nu a făcut acest lucru a fost că nu a putut. Observă, de asemenea, că Dumnezeu a avut milă de fiecare persoană de la bord, întrucât toţi cei 276 de oameni au supravieţuit naufragiului (vezi Fapte 27:24, 34, 44). Mi-ar place să cred că Dumnezeu a avut milă de ei datorită mijlocirii lui Pavel.

conţinut | capitolul anterior | capitolul următor | pagina sus

[1] Răspunsul la două obiecţii posibile: (1) Iuda menţionează o dispută între Mihail şi Satan legată de trupul lui Moise, dar nu există nici o referire la o bătălie în sine. De fapt, Iuda ne spune că Mihail „n-a îndrăznit să rostească împotriva lui [Satan] o judecată de ocară, ci doar a zis: «Domnul să te mustre!»“ (Iuda 9). (2) Când Elisei şi slujitorul lui au fost înconjuraţi de armata siriană în oraşul Dotan, Elisei s-a rugat ca Dumnezeu să-i deschidă ochii slujitorului său (2 Împăraţi 6:15-17). În consecinţă, slujitorul său a văzut „cai şi care de foc“ care presupunem că erau conduse de o armată de îngeri pe tărâmul spiritual. Totuşi, acesta nu este un indiciu decisiv că îngerii fuseseră sau erau pe cale de a se implica într-o bătălie cu îngerii demonici. Uneori îngerii sunt folosiţi de Dumnezeu pentru a revărsa mânia Lui asupra celor nelegiuiţi, un exemplu fiind cel din 2 Împăraţi 19:35 în care un singur înger a ucis 185.000 de soldaţi din armata siriană.

[2] Vezi de exemplu Mat. 1:20; 2:13,19; 4:11; Luca 1:11-20, 26-38.

[3] Acest pasaj este, de asemenea, o dovadă a faptului că Iov nu „i-a deschis uşa lui Satan datorită temerilor pe care le avea“, un alt mit crezut de unii. Dumnezeu Însuşi i-a zis lui Satan în Iov 2:3 referitor la Iov: „El [Iov] se ţine tare în neprihănirea lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină“ (subliniere personală). Acest subiect este tratat în detaliu în cartea mea God’s Tests (Testele lui Dumnezeu), pg. 175-181, care este disponibilă în limba engleză şi pe pagina noastră web (www.shepherdserve.org).

[4] Vezi, de asemenea, 1 Corinteni 10:13, care indică faptul că Dumnezeu ne limitează ispitele, ceea ce înseamnă că îl limitează şi pe cel care ne ispiteşte.

[5] Presupune acest lucru că nu ar trebui să ne rugăm pentru liderii guvernului sau că nu ar trebui să mergem la vot, pentru că ştim că Dumnezeu înalţă peste noi pe oricine doreşte? Nu, în democraţie, mânia lui Dumnezeu este practic zidită. Îi avem pe cei pentru care votăm, iar oamenii răi aleg în general oameni răi. Din acest motiv, cei neprihăniţi ar trebui să voteze. Mai mult, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, suntem învăţaţi să ne rugăm pentru liderii guvernului (Ier. 29:7; 1 Tim. 2:1-4), ceea ce indică faptul că putem influenţa decizia lui Dumnezeu referitoare la cine va fi învestit în funcţie. Deoarece judecata lui Dumnezeu îmbracă uneori forma liderilor răi şi deoarece majoritatea naţiunilor merită judecata Lui, putem cere şi obţine mila lui Dumnezeu pentru ca ţara noastră, în mod specific, să nu primească totceea ce merită.

[6]Alte scripturi care dovedesc că Dumnezeu are control asupra vântului sunt: Gen. 8:11; Ex. 10:13,19; 14:21; 15:10; Num. 11:31; Ps. 48:7; 78:76; 135:7; 147:18; 148:8; Is. 11:15; 27:8; Ier. 10:13; 51:16; Ezec. 13:11,13; Amos 4:9,13; Iona 4:8; Hagai 2:17. În multe din aceste exemple Dumnezeu foloseşte vântul ca mijloc de judecată şi pedeapsă.

[7] Pentru alte referinţe cu privire la faptul că Dumnezeu cauzează foametea vezi Deut. 32:23-24; 2 Sam. 21:1; 24:12-13; 2 Împ. 8:1; Ps. 105:16; Is. 14:30; Ier. 14:12, 15-16; 16:3-4; 24:10; 27:8; 34:17; 42:17; 44:12-13; Ezec. 5:12, 16-17; 6:12; 12:16; 14:21; 36:29; Apoc. 6:8; 18:8. Isus Însuşi a afirmat că Dumnezeu „dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mat. 5:45). Dumnezeu controlează ploaia.