Capitolul XVI religiile din china antică

Operă a teologilor târzii, exaltarea lui Gayomart a sfârşit prin a aduce răscumpărarea condiţiei umane. Moartea a fost introdusă în lumea materială de către Ahriman, ca urmare a păcatului primilor strămoşi, Dar, după cum remarcă R. C. Zaehner37, păcatul originar, pentru zoroastrieni, este mai puţin un act de nesupunere şi mai mult o eroare de judecată. Strămoşii s-au înşelat socotindu-1 pe Ahriman drept Creatorul. Totuşi, Ahriman n-a reuşit să ucidă sufletul lui Gayomart şi, prin urmare, nici sufletul oamenilor. Or, acesta este cel mai puternic aliat al lui Ohrmazd; căci în lumea materială numai omul dispune de liber-arbitru. Dar sufletul nu poate acţiona decât prin corpul în care sălăşluieşte; trupul este instrumentul sau „haina" sufletului, în plus, corpul nu este creat din tenebre (aşa cum afirmă gnosticii), ci din aceeaşi substanţă ca şi sufletul; la început trupul era strălucitor şi înmiresmat, dar concupiscenţa 1-a făcut urât mirositor. Totuşi, după Judecata eshatologică, sufletul va regăsi un trup înviat şi luminos38.

Pe scurt, graţie libertăţii sale de alegere între Bine şi Rău, omul nu numai că îşi asigură mântuirea, ci poate chiar să participe la opera răscumpărătoare a lui Ohrmazd. După cum am văzut (§ 104), orice sacrifiant contribuie la „transfigurarea" lumii, restabilind, în propria sa persoană, condiţia de puritate care preceda „amestecul" (gumecisn) produs de agresiunea lui Ahriman. Căci, pentru mazdeism, Creaţia materială — adică materia şi viaţa — este bună în ea însăşi şi merită să fie purificată şi restaurată. Doctrina învierii corpurilor proclamă, în fond, valoarea inestimabilă a Creaţiei. Este cea mai riguroasă şi mai îndrăzneaţă valorizare religioasă a Materiei ce se cunoaşte, înainte de „filosofiile-chimiste" occidentale din secolul al XVH-lea (cf. partea a ITI-a).

34 Greater Bundahisn, XIV, § 14, traducere de R. C. Zaehner, Teachings, p. 73; o altă tradiţie la A. Christensen, Le premier homme et le premier roi, I, pp. 19-20,

35 Denkart, 7: 1,4, traducere de M. Mole, Culte, mythe et cosmologie dans Viran ancien, p, 504.

36 Vezi textele citate de M. Mole, precum şi comentariul său, op. cit., pp. 485 sq.; 521.

37 The Dawn and Twilight of'Zoroastrianism, p. 267.

38 Vezi pasajele din Denkart traduse şi comentate de R. C. Zaehner, op. cit., pp. 273 sq.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

418

în timpul celor 3 000 de ani care despart omorul lui Gayomart şi emergenţa cuplului primordial de apariţia lui Zarathustra au fost o serie de domnii legendare, între care cele mai însemnate au fost acelea ale lui Yim (Yima), Azdahăk şi Freton. Zarathustra apare în mijlocul istoriei, la distanţă egală de Gayomart şi de viitorul Mântuitor, Saosyant. (Potrivit unei tradiţii din secolul al IV-lea d.Hr., Saosyant se va naşte dintr-o fecioară care se va scălda în lacul Kasaoya; undele sale conservă în chip miraculos sămânţa lui Zarathustra.) După cum am văzut (§§ 104,112), Reînnoirea finală (frasokereti) va avea loc în urma unui sacrificiu înfăptuit de Saosyant. Cărţile pehlevi descriu şi mai amănunţit episoadele acestui scenario eshatologic. Mai întâi, timp de 3 000 de ani oamenii se vor abţine treptat să mai mănânce carne, lapte si vegetale, ajungând să se hrănească numai cu apă. După Bundahisn este exact ceea ce li se întâmplă bătrânilor la apropierea sfârşitului. ^

în fond, eshatologia reia, cu scopul de a le anula, actele şi gesturile Strămoşilor. Demonul Âz (Pofta), nemaiavând putere asupra oamenilor, va fi silit să-şi devoreze propriii săi demoni. Uciderii Taurului primordial de către Ahriman îi corespunde jertfirea eshatologică a boului Hathayos, săvârşită de Saosyant şi Ohrmazd, Băutura făcută din grăsimea şi măduva lui, amestecată cu haoma alb, îi va face nemuritori pe cei înviaţi, în calitate de Om Primordial, Gayomart va fi înviat primul. Luptele care au avut loc la începutul vremilor vor fi reiterate: dragonul Azdahăk apare din nou şi cere reînvierea lui Freton, care 1-a înfrânt in illo tempore. în bătălia finală, cele două armate se înfruntă şi fiecare luptător se va bate cu duşmanul său hotărât dinainte. Ahriman şi Ăz vor fi ultimii care vor cădea sub loviturile lui Ohrmazd şi Sroz39.

După unele izvoare, Ahriman va fi redus pentru totdeauna la neputinţă; după altele, el va fi împins spre gaura prin care a pătruns în lume, sau va fi nimicit40. Un incendiu uriaş va face să curgă metalele din munţi şi în acest fluviu de foc — arzător pentru cei răi, bun ca laptele cald pentru cei drepţi — trupurile înviate se vor purifica timp de trei zile. Pârjolul va face să dispară munţii, văile se vor umple şi găurile care dau în infera vor fi astupate. (Pământul neted este, după cum se ştie, o imagine a lumii paradisiace, primordiale şi, în acelaşi timp, a celei eshatologice.) După Renovatio, oamenii, scăpaţi de primejdia păcatului, vor trăi veşnic, bucurându-se de beatitudini atât carnale (de exemplu, familiile se vor reuni), cât şi spirituale.

217. Misterele lui Mithra

După Plutarh (Pomp., 24, 5), piraţii din Cilicia „celebrau în secret Misterele" lui Mithra; învinşi şi capturaţi de Pompei, ei au răspândit acest cult în Occident. Este prima referinţă explicită la Misterele lui Mithra41. Nu cunoaştem procesul care a dus la transformarea zeului iranian exaltat de Mihr-yast (cf. § 109) în Mithra al Misterelor. Cultul său s-a dezvoltat probabil în mediile de magoi care se stabiliseră în Mesopotamia şi Asia Mică. Zeu-luptător, prin excelenţă, Mithra devenise sprijinitorul suveranilor părţi. Monumentul funerar al lui Antioh I din Commagene (69-34 î.Hr.) îl arată pe zeu strângând mâna regelui. Dar cultul regal al lui

39 Vezi Bundahisn, 34; 23; J. Duchesne-Guillemin, op. cit., pp. 350 sq.; R. C. Zaehner, Dawn and Twilight, pp. 309 sq. E vorba, desigur, de un mit eshatologic indo-european, păstrat încă în India brahmanică şi la germani; cf. § § 177,192.

40 Menok i Xrat, 8: 11-15; Denkart, XII, 13: § 297; cf. celelalte izvoare citate de J. Duchesne-Guillemin, p. 351; R. C. Zaehner, op. cit., pp. 314 sq. şi 351; G. Widengren, Rel. de Viran, pp. 230 sq.

41 Toate celelalte izvoare, literare, epigrafice şi arheologice privind cultul şi pătrunderea sa în Occident datează doar din primele secole ale erei creştine.

419

Noi sinteze iraniene

Mithra nu comporta, se pare, nici un rituaJ secret; începând cu sfârşitul epocii ahemenide, marile ceremonii Mithrakana erau celebrate în mod public.

Mitologia şi teologia Misterelor mithriace ne sunt accesibile mai ales graţie monumentelor figurate. Documentele literare sunt puţin numeroase şi se referă în principal la cultul şi ierarhia gradelor iniţiatice. Unul din mituri povestea naşterea lui Mithra dintr-o stâncă (de petra natus), ca si antropomorful Ullikummi (§ 46), frigianul Agditis (§ 207) şi un erou cunoscut al mitologiei osetine42. Aceasta este şi explicaţia pentru care peştera juca un rol capital în Misterele lui Mithra. Pe de altă parte, după o tradiţie transmisă de Al-Bîruni, în ajunul întronării sale, regele part se retrăgea într-o peşteră, iar supuşii se apropiau şi îl venerau ca pe un nou-născut, mai precis cape un copil de origine supranaturală43. Tradiţiile armeneşti vorbesc despre o peşteră în care se închidea Meher (i.e. Mihr, Mithra) şi din care el ieşea o dată pe an. într-adevăr, noul rege era Mithra, reîntrupat, născut din nou44. Regăsim această temă iraniană în legendele creştine ale Naşterii în peştera din Bethleem inundată de lumină45. Pe scurt, naşterea miraculoasă a lui Mithra făcea parte integrantă dintr-un mit iraniano-sincretist despre Mântuitorul-Cosmocrator.

Episodul mitologic principal prezintă furtul taurului de către Mithra şi jertfirea sa, săvârşită, judecând după unele monumente, la porunca Soarelui (Sol). Sacrificarea taurului este înfăţişată pe aproape toate basoreliefurile şi picturile mithriace. Mithra îndeplineşte îrrîpotriva voinţei sale această sarcină; întorcând capul, el prinde cu o mână taurul de nări, iar cu alta îi împlântă cuţitul între coaste. „Din corpul victimei muribunde răsar toate ierburile şi plantele cele bune [...]. Din măduva spinării sale a răsărit grâul care ne dă pâinea, şi din sângele lui viţa de vie, care ne dă sacra băutură a misterelor"46, în context zoroastrian, sacrificarea taurului de către Mithra pare enigmatică. Aşa cum am văzut (§ 215), uciderea laurului primordial este opera lui Ahriman. Un text târziu (Bundahisn, VI, E, 1-4) descrie totuşi urmările binefăcătoare ale acestei jertfiri: din sămânţa Taurului primordial, purificată de lumina Lunii, se nasc speciile animale şi din trupul său cresc plantele. Din punct de vedere morfologic, acest „omor creator" se explică mai bine într-o religie de tip agrar decât într-un cult ini ţi atic47. Pe de altă parte, după cum am văzut (§ 216), la sfârşitul veacurilor, boul Hathayos va fi sacrificat de către Saosyant şi Ohrmazd, iar băutura ieşită din măduva şi din grăsimea sa îi va face pe oameni nemuritori. Am putea deci apropia actul lui Mithra de acest sacrificiu eshatologic; în acest caz, s-ar putea spune că iniţierea în Mistere anticipă Regenerarea finală, altfel spus salvarea mystuJui48.

Jertfirea taurului are loc în peşteră în prezenţa Soarelui şi a Lunii. Structura cosmică a sacrificiului este indicată prin cele douăsprezece semne ale zodiacului sau prin cele şapte planete, prin simbolurile vânturilor şi ale celor patru anotimpuri. Două personaje, Cautes şi Cautopates, înveşmântaţi ca şi Mithra, fiecare purtând o torţă aprinsă în mâini, privesc cu atenţie la ceea

42 Cf. G. Dumezil, Legendes sur Ies Nartes, pp. 192 sq.

43 Al-Bîruni, India (traducere de Sachau), II, p. 10.

44 G. Widcngren, Iranisch-semitische Kulturbegegnung, p. 65; id., Leş religions de l'Iran, p. 269. Vezi alte exemple în S. Hartman, Gayomart, p. 60, n. 2, p. 180 şi n. 6. Cf., de asemenea, I. Gershevitch, în Mithraic Studies, pp. 85 sq., p. 356.

45 Cf. M. Eliade, Mephistopheles et l'androgyne, pp. 61 sq.; id. De Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 37 sq. [trad. românească, pp. 43 sq. — nota trad.j.

46F. Cumont, Leş Mysteres de Mithra (ediţia a 2-a), p. 113. Cf. id., Textes etmonumentsfiguresrelatifs aux Mysteres de Mithra, I, pp. 179 sq., 186 sq.

47 G. Widengren aminteşte de un ritual babilonian târziu, Kalu, comportând sacrificarea unui taur cu scopul de a asigura fecunditatea cosmică; cf. Iranisch — semitische Kulturbegegnung, pp. 51 sq.

48 în ce priveşte o interpretare asemănătoare a tauroctoniei, vezi J. R. Hinnels, în Mithraic Studies, pp. 305 sq. în plus, după H. Windischmann (1859), mai mulţi iranologi au remarcat similitudini izbitoare între Mithra şi Saosyant. Vezi, mai recent, J. R. Hinnels, op. cit., p. 311 (n. 132, cu referinţe).

De /# Gauîama Buddha până la triumful creştinismului

420

ce săvârşeşte zeul; ei reprezintă alte două epifanii ale lui Mithra ca zeu solar (într-adevăr, Pseudo-Dionisie vorbeşte despre „întreitul Mithra", Epist., 7).

Raporturile dintre Sol şi Mithra pun o problemă încă nerezolvată; pe de o parte, deşi este inferior lui Mithra, Sol îi porunceşte să sacrifice taurul; pe de altă parte, Mithra este numit în inscripţii Sol invictus. Anumite scene îl înfăţişează pe Sol îngenuncheat în faţa lui Mithra, altele îi arată pe cei doi zei strângându-şi mâna. Oricum ar fi, Mithra şi Sol îşi pecetluiesc prietenia printr-un ospăţ la care îşi împart carnea taurului. Festinul are loc în peştera cosmică. Cei doi zei sunt serviţi de slujitori purtând măşti de animale. Acest banchet constituie modelul prânzurilor rituale, în care mysti, împodobiţi cu măşti care indică gradele lor iniţiatice, îl slujesc pe capul (Pater) asociaţiei sacre. Se presupune că la puţin timp după aceasta are loc înălţarea lui Sol la Cer, scenă care este reprezentată pe mai multe basoreliefuri. La rândul său, Mithra se înalţă la Cer şi el; unele imagini îl înfăţişează alergând înapoia carului Soarelui.

Mithra este singurul zeu care nu împărtăşeşte destinul tragic al „divinităţilor de Mistere". Se poate deci conchide că scenariul de iniţiere mithriacă nu comporta încercări evocând moartea şi învierea, înaintea iniţierii, postulanţii se legau prin jurământ (sacramentum) să păzească secretul misterelor. Un text al Sfântului Ieronim (Ep., 107, ad Laetam), precum şi numeroase inscripţii ne-au transmis nomenclatura celor şapte grade de iniţiere. Corb (corax), Soţie (nymphus), Soldat (miles), Leu (leo), Persan (Perses), Sol al Soarelui (heliodromus) şi Tată (pater). Admiterea în primele grade putea fi acordată chiar copiilor începând de la vârsta de şapte ani; ei primeau probabil o anumită educaţie religioasă şi învăţau imnuri şi cântece. Comunitatea mysîilor era împărţită în două grupuri: „slujitorii" şi „participanţii"; din rândul ultimilor făceau parte iniţiaţii de la gradul leo în sus49.

Nu cunoaştem detaliile iniţierilor în diferitele trepte, în polemica lor împotriva „tainelor" mithriace (inspirate de Satan!), apologeţii creştini fac aluzie la „botez" care, probabil, avea rolul de a-1 introduce pe neofit în noua viaţă50. Probabil că acest rit era rezervat neofitului care se pregătea pentru gradul de miles51. Se ştie că i se înmâna o coroană, dar mystul trebuia să o refuze, spunând că „Mithra este singura sa cunună"52. El era apoi însemnat pe frunte cu fierul roşu (Tertullian, De praescr-haeret., 40) sau purificat cu o făclie aprinsă (Lucian, Menippm, 7). în iniţierea de gradul leo, se turna miere în palmele candidatului şi i se ungea cu miere limba. Or, mierea era hrana sfinţilor şi a nou-născuţilor53.

Potrivit unui autor creştin din secolul al IV-lea, candidaţilor li se legau ochii, în vreme ce o ceată frenetică îi înconjura, unii imitând ţipătul corbului şi agitându-şi braţele-aripi, alţii răgând aidoma leilor. Unii candidaţi, cu mâinile legate cu intestine de găină, trebuiau să sară peste un şanţ plin cu apă. Apoi, venea cineva cu o spadă, tăia intestinele şi se declara eliberator54.

49 Cf. F. Cumont, Textes el monumenls Jîgures, I, p. 317 şi II, p. 42 în care se citează un fragment din Porphyr, De abstinentia, IV, 16.

50 Tertullian, De praescr.-haeret., 40 (cf. Textes et monutnents, II, p. 51).

51 A. Loisy, Mysteres pdiens etmystere chretien.p. 175. Nu cunoaştem încercarea iniţiatică specifică lui corov; după Porphyr (De obst., IV, 16), „Corbii" sunt auxiliari. (Amintim că, corbul este solul care îi transmite lui Mithra porunca lui Sol de a jertfi taurul.) Emblemele specifice gradului de nymphus erau o făclie (torţa căsătoriilor), o diademă (aluzie la Venus) şi o lampă, simbol al „luminii celei noi" care devine accesibilă de acum încolo mystului.

52 Tertullian, De corona, 15 (= Textes et monuments, II, p. 50).

53 Porphyr, De antro nymph., 15 (= Textes et monuments, II, p. 40). Se picura miere pe limba noilor născuţi, în tradiţia iraniană mierea venise din lună. Cf. F. Cumont, op. cit., l, p. 320.

54 Pseudo-Augustin, Quaest vet. et novi Test, 114, 12 (= Textes et monuments, II, 8). Unii autori se îndoiesc de autenticitatea acestei informaţii, dar, după cum spune A. Loisy, „caracterul ei grosolan îi atestă autenticitatea; ceea ce ne spune autorul nostru ne face să presupunem că se dădea scenei o interpretare simbolică căreia el nu-i cunoştea sensul, sau nu se îngrijea să îl mai repete" (op. cit., p. 183).

421

Noi sinteze iraniene

Scenele de iniţiere pictate în mithreum-ul din Capua redau probabil unele din aceste confruntări iniţiatice. Una din scenele cele mai bine păstrate este descrisă de F. Cumont astfel: „Mystul, gol, stă aşezat, legat la ochi, cu mâinile probabil ferecate la spate. Mystagogul se apropie de el pe la spate, ca şi cum ar vrea să-1 îmbrâncească înainte, în faţa lui, un preot, în veşmânt oriental, purtând pe cap o înaltă bonetă frigiană, înaintează, cu o spada întinsă în direcţia mystului. In alte scene, îl vedem pe mystul gol îngenuncheat şi chiar întins la pământ"55. Se ştie, de asemenea, că mystul trebuia să asiste la un omor simulat şi i se arăta o spadă mânjită cu sângele victimei56. Foarte probabil că anumite ritualuri iniţiatice comportau lupte împotriva unor sperietori, într-adevăr, istoricul Lampride scrie că împăratul Commodus a mânjit Misterele lui Mithra printr-un omicid real (Commodus, 9 = Texte s et monuments, II, 21). Se presupune că, efectuând iniţierea unui Miles în calitate de „Tată", Commodus ar fi ucis candidatul, deşi trebuia doar să simuleze uciderea lui.

Fiecare dintre cele şapte grade de iniţiere era ocrotit de câte o planetă: corax de Mercur, nymphus de Venus, mii e s de Marte, le o de lupite?, Per şes de Lună, heliodromus de Soare şi Pater de Saturn. Relaţiile astrale sunt clar ilustrate în mithrea de la Santa Prisca şi Ostia57. Pe de altă parte, Ori gen (Contra Celsum, VI, 22) vorbeşte despre o scară cu şapte trepte, din metale diferite (plumb, cositor, bronz, fier, aliaj, argint şi aur) şi legate de anumite divinităţi (plumbul de Cronos, cositorul de Afrodita etc.). Foarte probabil o asemenea scară juca un rol ritual — rol pe care nu îl cunoaştem — slujind în acelaşi timp drept simbol al asociaţiei mithriace.

218. „Dacă creştinismul ar fi fost oprit..."

Când vorbeşti despre Misterele lui Mithra pare inevitabil să citezi celebra frază a lui Ernest Renan: „Dacă creştinismul ar fi fost oprit în creşterea sa de vreo boală mortală, lumea ar fi fost mithraistă" (Marc Aureliu, p. 579). După toate aparenţele, E. Renan era impresionat de prestigiul şi popularitatea de care se bucurau Misterele lui Mithra în secolele III şi IV; el era desigur izbit de răspândirea lor în toate provinciile Imperiului roman, într-adevăr, această nouă „religie de mistere" impunea prin forţa şi originalitatea de care da dovadă. Cultul secret al lui Mithra reuşise să unească moştenirea iraniană cu sincretismul greco-roman. în panteonul său, principalii zei ai lumii clasice se învecinau îndeaproape cu Zurvan şi cu alte divinităţi orientale, în plus, Misterele lui Mithra asimilaseră şi integraseră curentele spirituale specifice epocii imperiale: astrologia, speculaţiile eshatologice. religia solară (interpretată, de către filosofi, ca un monoteism solar), în pofida moştenirii iraniene, limba liturgică era latina. Spre deosebire de alte religii orientale ale salvării, conduse de un corp sacerdotal exotic (egiptean, sirian, fenician), căpeteniile Misterelor,patres, se recrutau dintre italici şi dintre populaţiile provinciilor romane, în plus, mithraismul se deosebea de alte mistere prin absenţa riturilor orgiastice sau monstruoase. Religie a soldaţilor, prin excelenţă, acest cult îi impresiona pe profani prin disciplina, temperanţa şi morala membrilor săi, virtuţi care reaminteau de vechea tradiţie romană.

5:1 F. Cumont, Leş religions orientaies, p. 142, pi. XII!. Alte desene clin milhreumui de la Capua au fost reproduse de M. J. Vermaseren, Miihras, fig. 51-53, pp. 132-133.

50 F. Cumont, Leş Mysteres de Mithra, p. 135.

57 Ferrua, // mitreo sotto la chiesa di Santa Prisca, pp. 72 sq.; G. Becatti. Scavi di Ostia, II: / Mitrei (Roma, 1954), pp. 108 sq.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

422

Cât priveşte difuziunea mithraismului, ea a fost prodigioasă: din Scoţia până în Mesopotamia, din Africa de Nord şi Spania până în Europa Centrală şi în Balcani. Majoritatea sanctuarelor au fost descoperite în vechile provincii romane din Dacia, Pannonia, Germania. (Cultul nu pare să fi pătruns în Grecia, nici în Asia Mică.) Totuşi, trebuie ţinut cont de faptul că o asociaţie accepta cel mult 100 de membri. Prin urmare, chiar la Roma, unde, la un moment dat, existau o sută de sanctuare, numărul adepţilor nu depăşea cifra de 10 OOO58. Mithraismul era aproape exclusiv un cult secret, rezervat militarilor; răspândirea sa urma mişcările legiunilor. Puţinul care se ştie despre ritualurile iniţiatice aminteşte mai degrabă de iniţierile „societăţilor de bărbaţi" indo-europene (§ 175), decât de acelea ale Misterelor egiptene sau frigiene. Căci, după cum am remarcat, Mithra era singurul „zeu de Mistere" care nu cunoscuse moartea. Totodată, spre deosebire de celelalte culte secrete, mithraismul nu admitea femeile. Or, într-o epocă în care participarea femeilor la cultele mântuirii atinsese un nivel niciodată cunoscut mai înainte, o atare interdicţie făcea dificilă, dacă nu net improbabilă, convertirea lumii la mithraism.

Şi totuşi, apologeţii creştini se temeau de eventuala „concurenţă" a mithraismului, deoarece ei vedeau în mistere o imitaţie diabolică a „euharistiei". Iustin (Apoi., 66) învinovăţea pe „demonii răi" care instituiseră folosirea sacramentală a pâinii şi apei. Tertullian (De praescr., 40) vorbea despre „oblaţia pâinii", într-adevăr, prânzul ritual al iniţiaţilor comemora banchetul lui Mithra şi Sol după sacrificarea Taurului. Este dificil de precizat dacă asemenea ospeţe constituiau, pentru iniţiaţii mithriaci, o masă sacramentală sau dacă ele semănau mai degrabă cu banchetele rituale destul de comune în epoca imperială59. Oricum ar fi, nu se poate nega semnificaţia rituală a banchetelor mithraice (după cum nici aceea a altor „culte de Mistere") pentru că ele imitau un model divin, însuşi faptul că apologeţii le denunţau viguros drept nişte imitaţii diavoleşti ale euharistiei denotă caracterul lor sacru, în ceea ce priveşte botezul iniţiatic, el era practicat şi de alte culte. Dar asemănarea cu mithraismul se relevă a fi, pentru teologii creştini din secolele II şi III, şi mai tulburătoare; marcarea cu fierul roşu pe frunte le reamintea de signatio, rit care completa sacramentul baptismal; în plus, începând din secolul al II-lea, cele două religii sărbătoreau naşterea zeului lor în aceeaşi zi (25 decembrie) şi împărtăşeau credinţe asemănătoare cu privire la sfârşitul Lumii, Judecata de Apoi şi învierea trupurilor.

Dar aceste credinţe şi aceste scenarii mitico-rituale aparţineau Zeitgeist-u\ui epocii elenistice şi romane. Probabil că teologii diverselor religii sincretiste ale mântuirii nu şovăiau sa împrumute anumite idei şi formule cărora le recunoscuseră valoarea şi eficacitatea (am citat deja cazul misterelor frigiene, § 207). La urma urmei, importante erau experienţa personală şi interpretarea teologică a scenariului mitico-ritual revelat prin convertire şi prin confruntările iniţiatice (e de ajuns să amintim numeroasele valorizări ale sacramentelor atât la necreştini, cât şi în istoria creştinismului)60.

Mai mulţi împăraţi au susţinut mithraismul, mai ales din motive politice. La Carnutum, în 307 sau 308, Diocleţian şi ceilalţi Augusti îi consacră un altar lui Mithra, „binefăcătorul Imperiului". Dar victoria lui Constantin la Podul Milvius, în 312, pecetluieşte soarta mithraismului. Cultul şi-a regăsit prestigiul sub foarte scurta domnie a lui Iulian; acest împărat-filosof se declara mithraist. După moartea sa, în 363, a urmat o perioadă de toleranţă dar edictul lui Gratian, în 382, pune capăt sprijinului oficial al mithraismului. Ca toate religiile salvării, precum şi toate asociaţiile ezoterice, cultul secret al lui Mithra, interzis şi persecutat,

58 Cf. G. Widengrcn, „The Mithraic Mysteries", p. 453.

^ Cf. I. P. Kaiie, ,,The Mithraic cult rneal in its Greek and Roman environment", pp. 343 sq.

60 Cf. John R. Hinnels, „Christianity and the Mystery Cults", p. 20.

423

Noi sinteze iraniene

dispare ca realitate istorică. Dar alte creaţii ale geniului religios iranian îşi continuă penetraţia în lumea pe cale de a fi creştinată, începând din secolul al III-Iea, succesul maniheismului zguduie temeliile bisericii şi influenţa dualismului maniheist se prelungeşte în tot cursul Evului Mediu. Pe de altă parte, numeroase idei religioase iraniene — în special unele motive ale Naşterii miraculoase, angelologia, tema lui magus, teologia Luminii, anumite elemente ale mitologiei gnostice — vor sfârşi prin a fi asimilate de către creştinism şi Islam; în anumite cazuri, putem recunoaşte urmele lor din Evul Mediu timpuriu până în Renaştere şi în Epoca Luminilor61.

Vezi partea a IlI-a lucrării de faţă.

Capitolul XXVIII

NAŞTEREA CREŞTINISMULUI

219. „Un evreu obscur...": lisus din Nazaret

în anul 32 sau 33 al erei noastre, un tânăr fariseu, pe nume Saul, care se distinsese prin zelul cu care îi persecuta pe creştini, călătorea de la Ierusalim la Damasc. „O lumină din cer, ca de fulger, 1-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt lisus pe care tu îl prigoneşti... Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci. Iar bărbaţii care erau cu el pe cale stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni. Şi s-a ridicat Saul de la pământ, dar, deşi avea ochii deschişi, nu vedea nimic. Şi, luându-1 de mână, 1-au dus la Damasc. Şi trei zile a fost fără vedere şi n-a mâncat, nici n-a băut", în cele din urmă, un discipol, Anania, sfătuit de Domnul printr-o viziune, a pus mâinile peste el şi Saul şi-a recăpătat vederea. „Şi îndată s-a botezat; apoi a luat de mâncare şi s-a întărit"1.