Capitolul XVI religiile din china antică

recunoaşterea originii sale celeste. „Trezeşte-te, suflet al luminii, din somnul beţiei în care ai căzut [...], stă scris într-un text manihean. Urmează-mă în locul luminat în care locuiai la început", în tradiţia mandeană, Mesagerul ceresc se adresează lui Adam, după ce 1-a trezit din somnul său adânc, cu cuvintele: „Nu mai dormi, trezeşte-te, nu uita însărcinarea pe care ţi-a^dat-o Domnul"38.

în cele din urmă, majoritatea acestor imagini — ignoranţă, amnezie, captivitate, somn, beţie — devin, în propovăduirea gnostică, metafore pentru a semnala moartea spirituală. Gnosa acordă viaţă adevărată, adică răscumpărare şi nemurire.

231. Paracletul martirizat

Mani s-a născut la 14 aprilie 216, în Babilonia, la Seleucia-Ctesiphon. Potrivit tradiţiei, tatăl său, Patek, a auzit vreme de trei zile la rând o voce care îi poruncea să nu mănânce carne, să nu bea vin şi să se ţină departe de orice femeie. Tulburat, Patek s-a afiliat unei secte gnostice a botezului, elkasaiţii39. Copilul lui Patek s-a născut infirm (el era probabil şchiop). Când a atins vârsta de patru ani, tatăl său 1-a luat alături de el pentru ca să-1 crească în comunitatea elkasaită. Vreme de mai mult de douăzeci de ani (din 219-220 până la 240), Mani a crescut şi a fost educat într-un mediu de mare fervoare iudeo-creştină. Prin urmare, nu se poate subestima importanţa elementelor creştine în sinteza maniheistă. Şi totuşi vocaţia religioasă a lui Mani s-o manifestat în opoziţie cu teologia, eshatologia şi ritualurile creştine. Două revelaţii, primite la 12 şi 24 de ani, descoperindu-i propria sa misiune, 1-au silit să o rupă cu secta elkasaiţilor. Mani însuşi ne-a transmis conţinutul acestor revelaţii. Un înger i-a comunicat mesajele „Regelui Paradisului Luminilor" (Dumnezeul suprem şi bun al maniheismului), în primul mesaj i se cerea să părăsească comunitatea tatălui său. Cu doisprezece ani mai târziu, în 240, un al doilea mesaj îl zorea să treacă la acţiune: „A sosit vremea pentru tine să te manifeşti public şi să-ţi proclami cu glas tare doctrina"40.

Nu cunoaştem mai deloc lucrarea spirituală care 1-a transformat pe tânărul plăpând într-un apostol neobosit al unei noi religii a mântuirii. Ignorăm de asemenea motivele care 1-au decis să întreprindă prima sa călătorie apostolică în India, din 240-241 până la începutul lui 242 sau 24341. în orice caz, contactul cu unii reprezentanţi ai spiritualităţii indiene a avut consecinţe atât pentru Mani, cât şi pentru India. Chemat de noul rege Shâpur I, Mani s-a dus la Belapat (Gundcshăhpur), capitala Sasanizilor. Shâpur a fost adânc impresionat de profet şi i-a acordat libertatea de a predica, lui şi misionarilor lui, în tot Imperiul. Era recunoaşterea oficială a noii religii şi data a fost cu evlavie reţinută: 21 martie 242 (sau, după un alt calcul, 9 aprilie 243).

Suntem slab informaţi în legătură cu biografia lui Mani în vremea domniei lui Shăpur I, de la 242 la 273, ceea ce înseamnă că nu se cunoaşte aproape nimic din viaţa profetului, cu excepţia începutului (cele două revelaţii, „convertirea" lui Shăpur) şi sfârşitul (dizgraţia, moartea). Ceea ce pare sigur este faptul că a menţinut relaţii bune cu regele şi că a întreprins călătorii de propovăduire în tot Imperiul iranian, până la graniţa sa orientală, în plus, el a trimis numeroase misiuni în interiorul Imperiului şi în străinătate (în Egipt, în Bactriana etc.).

38 Cf. H. Jonas, op. cit., pp. 83-84; H. Ch. Puech, op. cit., II, pp. 210-211; vezi, de asemenea, M. Eliade, Aspects du mylhe, pp. 159 sq. [trad. românească, pp. 123 sq. — nota trad.j.

39 Sectă iudeo-creştină heterodoxă, întemeiată în anul 100, în ţara părţilor, de Elxal.

40 Fihrist, p. 50., traducere H, Ch. Puech, Iz tnanicheisme, p. 43. După tradiţia maniheană. profetul a părăsii secta de botezători de bunăvoie. Totuşi, se pare că a fost mai degrabă exclus de ierarhii sectei.

41 „Oare spre a se sustrage vreunei măsuri a guvernului, pe care începuturile propovăduirii rnamheene 1-ar fi neliniştit? Oare pentru a se instrui în doctrinele buddhiste sau, dimpotrivă, ca să meargă pe urmele apostolului Toma şi să câştige comunităţile creştine deja întemeiate aici?" (H. Ch. Puech, p. 44).

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

454

în aprilie 272, Shăpur moare şi fiul lui, Hormizd, îi urmează la tron. Mani se grăbeşte să-1 întâlnească. El dobândeşte de la noul suveran înnoirea scrisorilor de ocrotire şi autorizaţia de a merge în Babilonia. Dar abia un an mai târziu, Hormizd moare şi tronul îi revine fratelui său, Bahram I. Somat să se înfăţişeze regelui, Mani soseşte la Gundeshăpur după o călătorie care poate fi considerată drept „supremul său turneu pastoral", „vizita de adio a apostolului în locurile tinereţii sale şi în bisericile cărora le dăduse naştere"42.

într-adevăr, încă de la sosire, el este pus sub acuzaţie de căpetenia Magilor, inflexibilul mobedKarter. propovăduirea lui Mani, susţine întemeietorul intolerantismului mazdean, abate supuşii de la religia oficială, întrevederea cu regele se desfăşoară într-o atmosferă furtunoasă. Când Mani îşi proclamă caracterul divin al misiunii, Bahram izbucneşte: „De ce ţi-a fost făcută ţie această revelaţie şi nu Nouă, care suntem stăpânitorii ţării?". Mani nu poate răspunde decât: „Aşa e voinţa lui Dumnezeu"43. Condamnat, el e înlănţuit şi aruncat în închisoare. Lanţurile (trei la mâini, trei la picioare, unul la grumaz) îi împiedică orice mişcare şi greutatea lor (în jur de douăzeci de kilograme) îi provoacă atroce suferinţe. Patima — pe care maniheenii au desemnat-o prin termenul creştin „crucificare" se prelungeşte timp de 26 de zile44. Totuşi, profetul a putut să primească vizita coreligionarilor săi, şi tradiţia a conservat, transformându-le, numeroase episoade edificatoare: Mani sucombă, la 26 februarie 277, la vârsta de 60 de ani. Trupul lui a fost rupt în bucăţi, capul expus la poarta oraşului şi resturile azvârlite la câini.

Imediat după moartea profetului, Bahram a ordonat o represiune necruţătoare a mişcării maniheene. Biserica maniheană părea că se năruie definitiv. Totuşi, ea nu a încetat să se dezvolte în decursul secolelor, propagându-se în vest până în Peninsula Iberică şi în est până în China,

232. Gnosa maniheană

Maniheismul este înainte de toate o gnosă, şi ca atare face parte din marele curent gnostic pe care 1-am prezentat. Dar, spre deosebire de alţi întemeietori de secte, Mani s-a străduit să creeze o religie universală, accesibilă tuturor, şi nu limitată la un învăţământ ezoteric rezervat iniţiaţilor. El recunoaşte valoarea anumitor religii anterioare, dar le consideră incomplete. Pe de altă parte, el proclamă că a integrat în Biserica sa esenţialul tuturor Scripturilor şi tuturor înţelepciunii or: „Aşa cum un fluviu se uneşte cu altul ca să formeze un curent puternic, la fel s-au adăugat vechile cărţi Scripturilor mele; şi ele au format o mare înţelepciune, aşa cum nu a existat în timpul generaţiilor precedente" (Kephalia, CLIV, traducere de H. Ch. Puech, op. cit., p. 69). într-adevăr, Mani acordă un rol eminent lui lisus şi îşi apropie ideea Paracletului; el împrumută din India teoria transmigraţiei sufletelor; şi, mai ales, reia ideile centrale iraniene, în primul rând dualismul Lumină-întuneric, şi mitul eshatologic. Sincretismul era un sindrom caracteristic epocii, în cazul lui Mani, era şi o necesitate tactică. El voia să-şi întindă Biserica spre cele două extremităţi ale Imperiului persan. El a fost deci obligat să utilizeze limbajele religioase familiare atât regiunilor din răsărit, cât şi celor din apus. Totuşi, în pofida elementelor aparent eterogene, maniheismul prezintă unitatea interioară a unei creaţii puternice şi originale.

42 H. Ch. Puech, Le manicheisme, p. 50. Potrivit tradiţiei, Mani s-a adresat însoţitorilor săi: „Priviţi-mă şi săturafi-vă de mine, Copiii mei, căci, cât priveşte trupul, mă voi depărta de voi" (cf. Francois Decret, Mani et la tradition maniche'enne, p. 67).

43 H. Ch. Puech, op. cit., p. 51; cf. F. Decret, p. 68.

44 într-o emoţionantă rugăciune, Mani îl imploră pe Dumnezeul sau: „Am arătat calea pentru fiii înălţimii. Am îndeplinit poruncile tale, pentru care am fost trimis în lumea aceasta. Acum, lasă-mă să ating pacea eliberării ca să nu mai văd chipurile vrăjmaşilor şi să nu mai aud vocea lor răsunătoare. Dă-mi, acum, marea coroană a victoriei" (F. C. Andreas, Mitteliranische Manichaica aus Chinesisch-Turkestan, III, p. 863).

455

Păgânism, creştinism si gnosă în epoca imperială

Religie universală, ca buddhismul şi creştinismul, maniheismul era obligat să fie, la fel ca şi aceste două Biserici, misionar. După Mani, predicatorul trebuie „să rătăcească perpetuu în lume,propovăduind doctrina şi călăuzindu-i pe oameni întru Adevăr"45, în sfârşit, punându-se, şi aici, în acord cu Zeitgeist-u\, maniheismul este o „religie a cărţii". Ca să evite controversele şi ereziile care au zguduit zoroastrismul, buddhismul şi creştinismul, Mani a redactat el însuşi şapte tratate care constituie Canonul. Cu excepţia primului, Shăbuhragăn, pe care 1-a compus în persana medie, celelalte au fost scrise în limba siriacă sau în aramaica orientală. Din această masivă operă s-a păstrat foarte puţin, şi doar în traduceri; dar numărul şi varietatea limbilor în care aceste fragmente au ajuns până la noi (sogdiană, coptă, turcă, chineză etc.) proclamă succesul fără precedent al propovăduirii maniheene.

Ca în toate gnosele, cum este şi în cazul Sămkhyei-Yoga şi buddhismului, înaintarea către eliberare se deschide cu o riguroasă analiză a condiţiei umane. Prin simplul fapt că trăieşte pe acest pământ, adică posedă o existenţă întrupată, omul suferă, adică este pradă Răului. Eliberarea nu poate fi dobândită decât prin gnosă, singura ştiinţă adevărată, cea care mântuieste. în conformitate cu doctrina gnostică, un Cosmos dominat de Rău nu poate fi opera lui Dumnezeu transcendent şi bun, ci a duşmanului său. Existenţa lumii presupune deci o stare anterioară, precosmică, la fel cum condiţia patetică, decăzută, a omului presupune o situaţie primordială beatifică. Esenţialul doctrinei maniheene se poate rezuma în două formule: cele două principii şi cele trei momente^. Or, aceste două formule constituie, totodată, temeiul religiozităţii iraniene postgathice. S-ar putea deci spune că maniheismul este expresia iraniană, în epoca sincretistă, agnosei. Pe de o parte, Mani a reinterpretat anumite concepţii tradiţionale iraniene; pe de altă parte, el a integrat în sistemul său numeroase elemente de origini diverse (indiană, iudeo-creştină, gnostică).

Pentru credincioşi, maniheismul nu furniza doar o morală şi o metodă soteriologică, ci şi, mai ales, o ştiinţă totală, absolută. Salvarea este efectul inevitabil al gnosei. Cunoaşterea echivalează cu o anamneză: adeptul se recunoaşte ca o părticică de lumină, deci de natură divină, căci există cosubstanţialitate între Dumnezeu şi suflete. Ignoranţa este rezultatul amestecului spiritului cu trupul, a spiritului cu materia (concepţie dominantă în India şi în alte părţi începând din secolul al V-lea î.Hr.). Dar pentru Mani, ca şi pentru toţi maeştrii gnostici, gnosă răscumpărătoare comporta în acelaşi timp cunoaşterea istoriei secrete (sau uitate) a Cosmosului. Adeptul dobândea salvarea pentru că cunoştea originea Universului, cauza creării omului, metodele folosite de Prinţul întunericului şi contrametodele Tatălui Luminii. „Explicaţia ştiinţifică" a anumitor fenomene cosmice, în primul rând a fazelor lunii, îi impresiona pe contemporani, într-adevăr, în marele mit cosmogonic şi eshatologic elaborat de Mani, Natura şi Viaţa jucau un rol important: drama sufletului se oglindeşte în morfologia şi destinul vieţii universale.

233. Marele Mit: căderea şi răscumpărarea sufletului divin

La începuturi, în „Timpul anterior", cele două „Naturi" sau „Substanţe", Lumina şi întunericul, Binele şi Răul, Dumnezeu şi Materia, coexistau despărţite de o graniţă. La nord domnea „Părintele Măreţiei" (asimilat cu Dumnezeu-Tatăl al creştinilor şi, în Iran, cu Zurvan),

45 Al-Bîrunî, Chronology, p. 190; H. Ch. Puech, p. 64.

46 Conform unui text din Turfan, traducere de P. Pelliot (JA, 1913, pp. 110 sq.), cel care „voia să intre în religie" trebuia să ştie că există două principii, de naturi absolut deosebite, Lumina şi întunericul, şi trei momente: momentul anterior, când lumea nu venise încă întru fiinţă şi când Lumina era despărţită de întuneric; momentul median, intermediar, după ce întunericul a asaltat tărâmurile Luminii; şi, în fine, momentul posterior, când cele două principii se vor despărţi din nou.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

456

iar la sud „Prinţul întunericului" (Ahriman, sau, pentru creştini, Diavolul). Dar „mişcarea dezordonată" a Materiei îl împinge pe Prinţul întunericului către graniţa de sus a regatului său. Zărind splendoarea Luminii el se aprinde de dorinţa de a o cuceri. Atunci Tatăl se hotărăşte să respingă el însuşi pe duşman. El o „evocă", adică o proiectează în afară de Sine pe „Mama Vieţii", care la rândul ei proiectează o nouă ipostază, „Omul primordial" (Ohrmazd, în traducerile iraniene). Cu cei cinci fii ai lui, care sunt, de fapt, „sufletul" său, o „armură" alcătuită din cinci straturi de lumină, Omul primordial coboară la graniţă. El înfruntă întunericul, dar este învins şi fiii săi sunt devoraţi de Demoni (Arhonţii). Această înfrângere marchează începutul „amestecului" cosmic, dar asigură, în acelaşi timp, triumful final al lui Dumnezeu. Căci întunericul (Materia) posedă acum o părticică de Lumină, adică o parte din sufletul divin, şi Tatăl, pregătindu-i eliberarea, înlesneşte, în acelaşi timp, victoria sa definitivă împotriva întunericului.

într-o a doua Creaţie, Tatăl „evocă" Spiritul Viu, care, coborând în întuneric, îl prinde de mână pe Omul primordial47 şi îl înalţă către Patria sa cerească, Paradisul Luminilor. Doborându-i pe arhonţii demonici, Spiritul cel Viu făureşte din pieile lor bolţile cerurilor, din oasele lor munţii, din carnea şi excrementele lor pământul. (Se poate recunoaşte aici vechiul mit al creaţiei prin sacrificarea unui Uriaş sau Monstru primordial, de tip Tîamat, Ymir, Puruşa.) în plus, el înfăptuieşte o primă eliberare a Luminii, făcând Soarele, Luna şi stelele, nuclee care nu fuseseră afectate de tot de amestecul cu întunericul.

în sfârşit, Tatăl procedează la o ultimă evocare şi proiectează prin emanaţie un al „Treilea Trimis". Acesta organizează Cosmosul ca un fel de fântână de captat şi în cele din urmă de eliberat particulele de Lumină închise încă. în primele cincisprezece zile ale unei luni, particulele urcă până în lună, care ajunge lună plină; în următoarele cincisprezece, Lumina se mută din lună în soare, şi, în cele din urmă, în patria sa cerească. Dar mai rămân particulele care fuseseră înghiţite de Demoni. Atunci Trimisul se arată demonilor masculi sub forma unei fecioare goale, strălucitoare, în timp ce demonii femele îl văd ca un frumos tânăr gol (interpretare sordidă, „demonică", a naturii androgine a Solului ceresc), înflăcăraţi de dorinţă, arhonţii masculi îşi răspândesc sămânţa şi, o dată cu ea, lumina pe care o înghiţiseră. Căzând pe pământ, sămânţa lor dă naştere la toate soiurile de vegetale, în ce priveşte diavolii-femela care rămăseseră însărcinate, ele nasc înainte de vreme, la vederea frumosului tânăr gol, şi avortonii lor, aruncaţi pe pământ, mănâncă muguri de arbori, asimilându-şi, astfel, lumina conţinută de aceştia.

Tulburată de tactica celui de al Treilea Trimis, Materia, personificată în „Concupiscenţă", hotărăşte să facă o închisoare mai sigură în jurul particulelor de lumină captive încă. Doi demoni, unul mascul, altul femelă, îi devorează pe toţi avortonii, ca să reînghită toată lumina, şi apoi se împerechează. Astfel au fost zămisliţi Adam şi Eva. După cum scrie Henri Charles Puech, „seminţia noastră se zămisleşte ca urmare a unei serii de respingătoare fapte de canibalism şi sexualitate. Ea păstrează stigmatele acestei origini demonice: trupul, care aminteşte forma animală a arhonţilor; libido-ul, dorinţa, care îl îmboldeşte pe om să se împerecheze şi să se reproducă la rândul său, adică să menţină, un timp nesfârşit, în captivitate, sufletul luminos pe care zămislirea repetată îl transmite, îl „transvazează" din corp în corp" (op. cit., p. 81).

Dar, întrucât cea mai mare cantitate de lumină se află acum în Adam, el cu toţi urmaşii lui devin obiectul principal al răscumpărării. Scenariul eshatologic se repetă: aşa cum Omul primordial a fost mântuit de Spiritul Viu, Adam, urâţit, lipsit de ştiinţă, este trezit de Mântuitorul, „Fiul lui Dumnezeu", identificat cu Ohrmazd sau cu „lisus Lumina". Este întruparea înţelegerii Salvatoare („dumnezeul lui Nous", „Nous-ul") care vine să-şi salveze în Adam propriul său

47 Strângerea mâinii va deveni prin excelenţă un ritual manihean.

457

Păgânism, creştinism şi gnosă în epoca imperială

suflet, rătăcit şi înlănţuit de întuneric (H. Ch. Puech, 82). Ca şi în alte sisteme gnostice, eliberarea comportă trei stadii: trezirea, revelarea ştiinţei salvatoare şi anamnesis-ul. „Adam s-a privit pe el însuşi şi a ştiut cine este...". „Sufletul fericitului, recăpătând înţelegerea, a înviat"48.

Acest scenariu soteriologic a devenit modelul oricărei răscumpărări prin gnosa prezentă şi viitoare. Până la sfârşitul lumii, o parte din Lumină, adică sufletul divin, se va strădui să se „trezească" şi, în cele din urmă, să elibereze cealaltă parte, întemniţată în lume, în trupul oamenilor şi al animalelor şi în toate speciile vegetale. Mai ales copacii conţin o mare cantitate de suflet divin şi au slujit de cruce lui Hristos pătimind, Jesus Patibilis. După cum spunea maniheanul Faustus, „lisus, Viaţa şi Mântuirea oamenilor, se află în orice lemn"49. Continuarea lumii prelungeşte crucificarea şi agonia lui lisus cel din istorie. E adevărat că particulele de Lumină, adică sufletele fericiţilor morţi sunt continuu transportate spre Paradisul celest de „corăbiile" Lunii şi Soarelui. Dar pe de altă parte, răscumpărarea finală este întârziată de toţi aceia care nu urmează calea arătată de Mani, adică nu evită procreaţia. Căci, întrucât Lumina este concentrată în spermă, fiecare copil care vine pe lume nu face decât să prelungească captivitatea unei particule divine.

Descriind „Timpul al Treilea", acel finale eshatologic, Mani împrumută imageria apoca­liptică familiară în toată Asia Occidentală şi în lumea elenistică. Drama începe cu un şir de teribile încercări (numite de maniheeni „Războiul cel Mare"), care preced triumful Bisericii Dreptăţii şi Judecata din Urmă, când sufletele vor fi judecate înaintea unui tribunal (berna) al lui Hristos. După o scurtă domnie, Hristos, Aleşii şi toate personificările Binelui se vor ridica la Cer. Lumea aprinsă şi purificată de un incendiu de 1468 de ani va fi nimicită. Ultimele particule de Lumină se vor aduna laolaltă într-o „Statuie" care se va înălţa la Cer50. Materia, cu toate personificările, demonii şi victimele sale, cei damnaţi, va fi întemniţată într-o „sferă" (bolos) şi azvârlită în adâncul unei gropi uriaşe, pecetluită de o stâncă. De data aceasta, separarea celor două Substanţe va fi definitivă, căci întunericul nu va mai putea niciodată să invadeze Regatul Luminii.

l

234. Dualismul absolut ca mysterium tremendum

Se recunosc în această grandioasă mitologie temele esenţiale ale spiritualităţii iraniene şi ale gnosei elenistice. Laborios, cu multe amănunte, Mani „explică" pricinile decăderii umane, retrasând diferitele episoade ale căderii şi captivităţii sufletului divin în materie. Comparate, de exemplu, cu laconismul, ba chiar cu muţenia gnoselor indiene (Sămkhya-Yoga şi buddhis-mul), teologia, cosmogonia şi antropologia maniheană par să satisfacă toate întrebările referitoare la „origini". Se înţelege de ce maniheenii îşi considerau doctrina lor mai „adevărată", adică mai „ştiinţifică" decât celelalte religii: pentru că ea explica totalitatea realului printr-un lanţ de cauze şi efecte. La drept vorbind, există o anumită similaritate între maniheism şi materialismul ştiinţific, vechi şi modern: şi pentru unul, şi pentru celălalt, lumea, viaţa şi omul sunt rezultatul unui hazard. Chiar conflictul între cele două Principii izbucnise ca urmare a unui accident: Prinţul întunericului se aflase foarte aproape de Lumină, datorită a ceea ce Alexandru din Lycophron numea „mişcarea dezordonată" a Materiei. Şi, am văzut, toate „creaţiile", începând cu formarea lumii până la apariţia omului, nu sunt decât gesturi de apărare ale unuia sau altuia dintre protagonişti.

48 Theodor bar Konai, în Fr, Cumont, Recherches sur le Manicheisme, l, p. 47; fragment din Turtan S 9, publicat de W. B. Henning şi tradus de H. Ch. Puech, p. 82.

49 Expresie citată de Sfântul Augustin, Contra Faustum, XX, 2.

50 Totuşi, după unele şcoli maniheene, nu toate particulele Luminii vor fi mântuite; altfel spus, un anumit număr de suflete vor rămâne veşnic prizonierele Materiei.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

458

Rareori o filosofic sau o gnosă acosmică a atins pesimismul ce caracterizează sistemul lui Mani. Lumea a fost creată pornind de la o substanţă demonică, trupurile arhonţilor (deşi actul cosmogonic a fost săvârşit de o Fiinţă divină). Omul este lucrarea puterilor demonice în cea mai repugnantă întrupare a lor. E puţin probabil să mai existe un alt mit antropogonic mai tragic şi mai umilitor. (Şi cu această ocazie, se observă o analogie cu ştiinţa contemporană; pentru Freud, de pildă, canibalismul şi incestul au contribuit considerabil la facerea omului aşa cum e el astăzi.)

Existenţa umană, ca şi viaţa universală, nu este decât stigmatul unei înfrângeri divine, într-adevăr, dacă Omul primordial ar fi învins de la început, nici Cosmosul, nici viaţa, nici omul nu ar fi existat. Cosmogonia este un gest disperat al lui Dumnezeu de a salva o parte din Sine-însuşi, după cum crearea omului este un gest disperat al Materiei de a menţine captive particulele de lumină, în pofida originii sale ignobile, omul devine centrul şi miza dramei, căci poartă în el o părticică din sufletul divin51. Totuşi, este vorba de un malentendu, căci Dumnezeu nu se interesează de omul ca atare, ci de suflet, care este de origine divină şi precede apariţia seminţiei umane, în fond, este vorba tot de efortul lui Dumnezeu de a se salva pe sine însuşi; şi în acest caz se poate vorbi de un „Salvator salvat". Este, de altfel, unicul moment în care divinitatea se arată activă, căci, în general, iniţiativa şi acţiunea aparţin Prinţului întunericului. Tocmai aceasta face să fie atât de patetică literatura mamheană, în special imnurile care descriu căderea şi tribulaţiile sufletului. Anumiţi Psalmi maniheeni sunt de o mare frumuseţe, şi imaginea lui lesus Patibilis se numără printre cele mai emoţionante creaţii ale pietăţii umane.

întrucât trupul este de natură demonică, Mani prescrie, cel puţin pentru „Aleşi"52, ascetismul cel mai riguros, interzicând totodată sinuciderea. O dată acceptate premisele — cele două Principii şi agresiunea primordială a Răului —, întregul sistem pare solid constituit. Nu poate fi, nu trebuie valorizat religios ceea ce aparţine duşmanului lui Dumnezeu: Natura, Viaţa, existenţa umană. „Adevărata religie" constă în a scăpa din închisoarea ridicată de forţele diabolice şi a contribui la distrugerea definitivă a lumii, a vieţii şi a omului. „Iluminarea" dobândită prin gnosă e suficientă pentru a da mântuirea, pentru că ea provoacă un anumit comportament care îl separă pe om de lume. Riturile sunt de prisos, în afara câtorva gesturi simbolice (sărutul păcii, salutarea frăţească, strângerea mâinii), rugăciuni şi cântece. Principala sărbătoare, berna, deşi comemorează pătimirile lui Mani, exaltă „amvonul" apostolului, adică propovăduirea gnosei răscumpărătoare.

într-adevăr, predicaţia, „învăţătura", constituie adevărata activitate religioasă a maniheenilor. în secolul al III-Jea, dar mai ales, în secolul al IV-lea, misiunile se înmulţesc în toată Europa, în Africa de Nord, în Asia Mică. Secolul al V-lea marchează un oarecare recul, iar în secolul al Vl-lea maniheismul pare ameninţat cu dispariţia în Europa, dar el continuă să supravieţuiască în unele centre (de exemplu, în Africa în secolul al VlII-lea). în plus, în Imperiul Sasanid, el inspiră, în secolul al V-lea, mişcarea lui Mazdak, şi probabil că paulicienii din Armenia, în secolul al VH-lea, bogomilismul din Bulgaria, în secolul al X-lea, au reluat unele teme maniheiste (cf. partea a IlI-a). Pe de altă parte, începând de la sfârşitul secolului al VII-lea, un nou şi puternic impuls împinge misiunea de propovăduire în Asia Centrală şi în China, unde maniheismul supravieţuieşte până în secolul al XIV-lea53. Adăugăm că, direct sau indirect, ideile cosmologice