Capitolul XVI religiile din china antică

H. E. Stapleton consideră că originea alchimiei alexandrine trebuie căutată nu în Egiptul elenistic, ci în Mesopotamia, la Harran, acolo o situează autorul Tratatului lui Agathodaimon, text scris probabil în 200 Î.Hr , deci, după Stapleton, înainte de Physika kai Mystika; cf. „The Antiquity of Alchemy", Ambix, V, 1953, pp. 1-43. Această ipoteză care explică, între altele, avântul alchimiei arabe, e controversată încă. într-o serie de studii recente, H. J. Shepard a identificat în gnosticism principala sursă a misticii alchimice; cf. „Gnosticism and Alchemy" (Ambix, IV, 1957, pp. 86-101) şi bibliografia înregistrată în Forgerons e t alchimistes, pp. 174-175.

C. G. Jung a comentat viziunea lui Zosima în studiul său „Die Visionen des Zosimos", republicat în Von den Wurzeln des Bewiisstseins (Zu'rich, 1954), pp. 137-216. Textul „Viziunii" se găseşte în M. Berthe.'ot, Collection des Alchimistes grecs (Textes), pp. 107-112, 115-118; cf. noua traducere engleză a lui F. Sherwood Taylor, Ambix, I, pp. 88-92. Stadiul de separaţia este exprimat în operele alchimice ca rupere în bucăţi a trupului; cf. C. G. Jung, op. cit., p. 154, n. 27. Despre „tortura" elementelor, vezi ibid., p. 211.

212. Bune expuneri asupra istoriei politice şi culturale a părţilor în Franz Altheim, Alexandre et l'Asie (trad. franceză, Paris, 1954),pp. 275 sq.; R.Ghirshm'dn,Parthes etSassanides (Paris, 1962); J. WoIski,„Les Achemenides et Ies Arsacides", Syria, 43, 1966, pp. 65-89; id., „Arsakiden und Sasaniden", Festschrift fur Franz Altheim (Berlin, 1969), I, pp. 315-322.

Toate prezentările generale privind istoria religioasă iraniană, citate în primul volum din această Istorie a credinţelor, pp. 466-467, § 100 [trad. românească, pp. 469-470 — nota trad.], comportă capitole despre epoca paria. Vezi mai ales: J. Duchesne-Guillemin, Lureligion de l'Iran ancien (Paris, 1962),pp. 224sq,; G. Widengren,Leş religions de l'Iran (trad. franceză, Paris, 1968), pp. 201 sq.; id., Iranisch-semitische Kulturbegegnung in parthischer Zeit (Koln şi Opladen, 1960); id., „Juifs et Iraniens â I'epoque des Parthes", Vetus Testamenturn, Supplement, IV, 1957, pp. 197-240; id., „Iran and Israel in Parthian Times", Temenos, II, 1966, pp. 139-177; Stig Wikander, Feuerpriester in Kleinasien u. Iran (Lund, 1946).

Despre Oracolul lui Hystaspe, ve/i G. Widengren, Leş religions de l'lran, pp. 228 sq.; J. Bidez-F. Cumont, Leş Mages hellenises (Paris, 1934), I, pp. 228 sq. John R. Hinnels consideră acest Oracol în acord cu teologia zoroastriană; cf. „The Zoroastrian doctrine ol Salvation in the Roman World" (Mân and his Salvat ion. Studie s in inemory of S. C. F. Brandom, Manchester, 1973, pp. 125-148), pp. 146 sq. Cf. F. Cumont, „La fin du monde selon Ies mages occidcntaux", RHR, ianuarie-ium'e, 1931, pp. 64-96.

Despre regalitatea în epoca arsacidă şi simbolismul iniţiatic în biografia fabuloasă a iui Mithradatc Eupator, ve/i G. Widengren, „La legende royale de l'lran antique", Hommages ă Georges Dumezil (Bruxelles, 1960), pp. 225-237 şi I^es religions de l'lran, pp. 266 sq.

213. Despre structura arhaică a lui Zurvan, vezi G. Widengren, Hochgottglaube im alten Iran (Uppsala, 1938), pp. 300 sq.; cf.,de asemenea, Religions de l'lran, pp. 244 sq. 314 sq. Textele despre Zurvan au fost traduse şi comentate de R. C. Zaehner, Zurvan, A zoroastrian dilemma (Oxford, 1955); cf., de asemenea, de acelaşi autor, The Teachings of the Magi (Londra, 1956).

Din vasta literatură despre zurvanism, în afară de lucrările lui R. C. Zaehner, G. Widengren şi J. Duchesne-Guillemin, semnalăm: M. Mole, „Le probleme zurvanite", JA, voi. 247, 1959,pp. 431-470; Ugo Bi unchi, Za mă n i Ohrmazd (Ţarina, 1958), pp. 130-189; Gherardo Gnoli, „Problems and Prospects of the Studies on Persian Religion" (în Problems and Methods of the History of Religions, Leiden, 1971, pp. 67-101), pp. 85 sq.

Despre miturile cosmogonice, răspândite din Europa Orientală până în Siberia, mituri în care adversarul lui Dumnezeu are un rol determinant, vezi M. Eliade, De Zalmoxis ă Gengis-Khan (1970), pp. 81-130 |trad. românească, pp. 87-135 — nota trad.] (legendele iraniene sunt analizate la pp. 109-114) [respectiv pp., 114-119 — nota trad.J.

în continuarea mitului povestit de Eznik, împotriva sectelor (traducere de R. C. Zaehner, Zurvan, pp. 438^139), Ohrmazd după ce a creat Lumea nu ştia cum să facă Soarele şi Luna. Ahriman ştia însă şi a spus-o Demonilor: Ohrmazd trebuia să se culce cu mama sa, ca să zămislească Soarele şi cu sora sa ca să zămislească Luna. Un demon s-a grăbit să dezvăluie soluţia lui Ohrmazd; cf. M. Eliade, De Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 109-110 [trad. românească, pp. 114—115 — nota trad.J şi n. 80-81. Or, după cum a arătat G. Widengren, Religions de l'lran, p. 321, Magii erau cunoscuţi pentru practicile lor incestuoase. Urmarea mitului, conservată de Eznik, comportă o contradicţie, căci Ohrmazd, care se dovedise „făuritorul norocos" („tot ceea ce făcea Ohrmazd era bun şi drept"), se arată dintr-o dată incapabil să-şi desăvârşească creaţia; „oboseala mentală" care caracterizează anumite tipuri de dii oţioşi (cf. De Zalmoxis... pp. 110 sq. [trad. românească, 114 sq. — nota trad.] şi passim). Acest episod a fost introdus, probabil, ca mit etiologic, spre a justifica comportamentul Magilor părţi.

214. Vom studia religiile din epoca sasanidă în partea a III-a (vezi, mai jos, § 216). O bună expunere e de găsit în G. Widengren, Leş religions de l'lran, pp. 273 sq. şi la J. Duchesne-Guillemin, op. cit., pp. 276 sq. Nu trebuie totuşi uitat că numeroase concepţii atestate în textele târzii nu depăşesc în vechime epoca ahemenidă; cf., inter alia, G. Widengren,

729

Tabloul problemelor

„The Problem of the Sassanid Avesla",în Holy Book an d Holy Tradilion (editedby F. F. Bruceand E. G. Rupp, Manchester University Press, 1968), pp. 36-53.

Despre doctrina mileniilor şi formula celor trei epoci (arsokara,frasokara si marsokara), ve/.i H. S. Nyberg, ,.Questions de cosmogonie et de cosmologie ma/deenne" (JA, 214, 1929, pp. 193-310; 219, 1931, pp. 1-134), pp. 89 sq.; id., Die Religionen des alten Iran (Leipzig, 1938), pp. 380 sq. Despre timpul limitat şi rolul luminariilor, ve/i M. Mole, Culie, mythe et cosmologie dans l'Iran ancien (Paris, 1963), pp. 395 sq.

215. Despre cele două creaţii, vezi, în afară de cărţile lui H. S. Nyberg, J. Duchesne-Guillemin, R. C. Zaehner şi G. Widengren, s.v. menok şi getik, G. Gnoli, „Osservazioni sulla dottrina ma/daica della crca/ione" (Annali dell'Istituto Orientate di Napoli, N.S., 13, 1963, pp. 163—193), pp. 180 sq.; S. Shaked, „Some Notes on Ahreman, the Evil Spirit, and his Creation" (Studies in Mysticism and Religion prexented to Gershom G. Scholem, Jerusalem, 1967, pp. 227-234); id., „The notions menog and getig in the Pahlavi texts and their relation to eschatology", Acta Orientalia, 32,1971, pp. 59-107; Mary Boyce,/l History ofZoroastrianism, I (Lciden, 1975), pp. 229 sq. Vezi, de asemenea, Henry Corbin, „Le Temps cyclique dans le mazdeisme et dans l'ismaelisme" (Eranos-Jahrbuch, 20, 1955, pp. 150-217).

216. Izvoarele despre mitul lui Gayomart sunt parţial traduse şi comentate în A. Christensen, Ae'.v lypex du premier homme et du premier roi dans l'histoire legendaire des Iraniens (Leiden—Uppsala, 1917-1934), I,pp. 19 sq.,S. S. Hartmann, Gayomart, e'tude sur le syncrelisme dans l'ancien Iran (Uppsala, 1953; puţin convingător) şi M. Mole, Culte, mythe et cosmologie, pp. 280 sq., 409 sq., 447 sq.

Bune expuneri de J. Duchesne-Guillemin, op. cit., pp. 208 sq. 324 sq.; R. C. Zaehner, Dawn and Twilight, pp. 180, 232,262 sq.; M. Mole, op. cit., pp. 484 sq. (critica tezei lui S. S. Hartmann). K. Hoffmann a scos în evidenţă asemănările cu un personaj vedic semidivin, Mărtănda („sămânţă muritoare"); cf, „Mărtânda et Gayomart", Miinchener Studieri zur Sprachwissenxchafi, II, 1957, pp. 85-103.

Despre tema macrocosmos—microcosmos si raporturile sale cu cosmogonia şi cu Gayomart, vezi Anders Olerud, L'idee de macrocosrnos et de microcosmos dans le TIMEE de Platan (Uppsala, 1951), pp. 144 sq. şi Ugo Bianchi, Zamăn i Ohnnazd, Lo zoroastrismo nelle sue origini e nella sua essenzu (Torino, 1958), pp. 190-221 (pp. 194 sq., critica lui Olerud).

în mediul ebraic se întâlnesc speculaţii analoage cu privire la Adam. Un text din Oracolele Sibiline (111, 24-26), datat din secolul II sau I î.Hr., explică numele de Adam ca un simbol al Cosmosului: A = anatole, Orient; D = dusis, Occident; A = arklos, nord; M = mesembreia, sud. Cf., de asemenea, Cartea slavă despre Henoch (Charles, The Apocrypha, Oxford, 1913, II, p. 449); alchimistul 2Msima,Commentaires authenliques, § 11, traducere de A. J. Pesiug\er&,lM reve/ation d'Hennes Trismegiste, I (Paris, 1944), p. 269.

Despre mitul oamenilor-plante care se nasc din sămânţa unui Nevinovat sacrificat ori spânzurat, vezi M. Eliade, „Gayomart et la Mandragore", în Ex Orbe religionum. Studia Geo Widengren Oblata II (Leiden, 1972), pp. 65-74.

După o tradiţie mai veche conservată în Bundahisn, Gayomart a rezistat cu îndârjire celor care 1-au atacat şi, înainte de a sucomba, el le-a provocat pierderi considerabile, în mitologia maniheană, Omul Primordial, Gehmurd (Gayomart), era capul rezistenţei împotriva Celui Rău; cf. G. Widengren, „The Death of Gayomart" (Mytlis and Syinbols. Sludies in Honor ofMircea Eliade, Chicago, 1969, pp. 179-193), p. 181. Vezi, de asemenea, de acelaşi autor, „Primordial Mân and Prostitute: a zervanite motif in the Sassanid Avesta", Studies in Mysticism and Religion, presented to Gershom G. Scholem, pp. 337-352.

Despre Gayomart ca Om Perfect, ve/i M. Mole, Culte, mythe et cosmologie, pp. 469 sq. După M. Mole, „Macrantropui mazdeean nu este Gayomart; el apare mai degrabă ca o manifestare a iui Ohrmazd" (ibid., p. 140).

Expresiile diferite ale elementului imperisabil din om (ahu, „viaţă", urvan, „suflet", baodhah, „cunoaştere", daenâ şi fravasi) sunt analizate de J. Duchesne-Guillemin, op. cit., pp. 327 sq., care aminteşte, totodată, esenţialul bibliografiei critice.

Despre Salvatorii viitori si reînnoirea finală, vezi J. Duchesne-Guillemin,pp. 343-354 (scurtă anali/ă a contradicţiilor decelabile în eshatologie, pp. 352-353); G. Widengren, Leş religions de l'Iran, pp. 127 sq.; M. Mole, op. cit., pp. 412 sq. şi bibliografiile înregistrate în Istoria, I, pp. 475-476 (§§ 111-112).

217. Cele două volume ale lui Franz Cumont, Texles et monumentsfigures relatifs aux Mysteres de Mithra (Bruxelles, 1896,1898), rămân încă indispensabile. Acelaşi autor a publicat o broşură de sinteză, L«.s Mysteres de Miihra (Bruxelles, 1900, ediţia a 3-a, 1913); vezi.de asemenea, Leş religions orientales dans le paganisme romain (ediţia a 4-a, Paris 1929), pp. 131 sq., 270 sq. Ultima scriere a lui F. Cumont despre mithraism, completată, se pare în mai 1947, cu trei luni înainte de moartea sa, a fost publicată abia în 1975: „The Dura Mithraeum", translated and edited by E. D. Francis, în Mithraic Studies (Manchester, 1975), pp. 151-214. O analiză critică a interpretării lui F. Cumont a dat R. L. Gordon. „Franz Cumont and the doctrines of Mithraism", ibid., pp. 215—248, Stig Wikander criticase deja reconstituirea lui F. Cumont, în prima fasciculă (singura apărută) din Etudes sur Ies Mysleres de Mithra (Lund, 1950; dar vezi observaţiile lui G. Widengren, Stand und Aufgaben der iranischen Religionsgeschichte, Leiden 1955, pp. 114 sq.).

Corpusul de inscripţii şi monumente au fost scoase Ia lumină de M. J. Vermaseren, Corpus Inscriptionum et Monumentorum Religionis Mithriacae, I-II (La Haye, 1956, 1960). Vezi, de acelaşi autor, Mithras, the Secret God (Londra-New York, 1963, tradus din olandeză).

Expozeuri succinte de A. Loisy, Leş mysteres pa'iens et le mystere chretien (ediţia a 2-a, 1930, pp. 157-198), R. Pettazzoni, /Misteri (Bologna, 1924), pp, 220-281, J. Duchesne-Guillemin, La religion de l'Iran ancien, pp. 248-256; G. Widengren, „The Mithraic Mysteries in the Grcco-Roman world with special regard to their Iranian background" (în La Persia e ii

Tabloul problemelor

730

mondo greco-romano, Accademia Na/ionale dei Lincei, 1966, pp. 433^55, cu referiri la publicaţiile anterioare ale autorului), R. C. Zaehner, The Dawn and Twilight ofZoroastrianism, pp. 128 sq. Vezi.de asemenea, K. Priimm,Religiomgeschtliches Handbuchfur den Raum der altchristlichen Umwelt (Freiburg im Breisgau, 1943), pp. 281 sq.

Actele primului Congres Internaţional de Studii Mithriace, care a avut loc la Manchester în 1971, au fost publicate sub conducerea lui John R. Hinnells: Mithraic Studies (Manchester University Press, 1971). Al doilea congres s-a ţinut la Teheran în 1975. Vezi, de asemenea, The Journal of Mithraic Studies, 1975 sq.

în multe din lucrările sale, G. Widengren a scos în relief elementele iraniene prezente în Misterele lui Mithra; vezi, în vremea din urmă, „The Mithraic Mysleries",/7ay.«'m. R. Merkelbach a identificat alte trăsături de origine iraniană; cf. „Zwei VermuntungenzurMithrasreIigion",A^Mmf/3, 6,1959,pp. 154—156. Despre ceremonia de întronare a regelui part şi tradiţiile armene cu privire la Meher, vezi G. Widengren, Iranisch-semitische Kulturbegegnung in parthischer Zeit (Koln şi Opladen), pp. 65 sq.; S. Hartman, Gayomart (Uppsala, 1953), p. 60, n. 2, p. 180 şi n. 6. Cf. M. Eliade, De Zalmoxis ă Gengis-Khan (1970), pp. 37 sq. [trad. romanească, pp. 44 sq. — nota trad.J.

în studiul său „Mithra-Verehrung, Mithras-Kult und die Existenz iranischer Mysterien", Mithraic Studies, pp. 378-405, Carsten Colpe circumscrie originea Misterelor în regiunea Pontului şi Commagene; după acest autor este vorba de un cult sincretist de orientare politică, de dată mai degrabă recentă (secolul II d.Hr.).

Despre episoadele care aduc în scenă pe Mithra şi taurul înainte de jertfire, vezi J. Duchesne-Guillemin, op. cit., p. 250 şi M. J. Vermaseren, Mithras, the Secret God, pp. 79 sq.; aceste aventuri sunt figurate aproape exclusiv pe monumentele din Europa Centrală, între Rin şi Dunăre.

Despre Cautes şi Cautopates, vezi, în vremea din urmă, Leroy A. Campbell, Af/;/ira/c Iconography andldeology (Leiden, 1968), pp. 29 sq. şi Martin Schwartz, „Cautes and Cautopates, the Mithraic Torch bearers", în Mithraic Studies, pp. 406-423; aceste două studii citează esenţialul literaturii anterioare.

în reprezentările sacrificiului taurului, Mithra apare cu capul întors, „ca şi cum ar privi în urmă, şi adeseori cu o singulară expresie de tristeţe; de obicei, un corb, la stânga, se înclină în partea sa; adesea, în unghiul din stânga se află Soarele, în dreapta Luna; jos, aruncându-se asupra sângelui care ţâşneşte din rană, sunt un câine şi un şarpe; un scorpion agaţă testiculele animalului care îşi dă sufletul si le înţeapă cu coada sa veninoasă; o furnică, uneori, participă şi ea la festin; sau, dedesubtul taurului, e reprezentată o crateră, un leu pare că o păzeşte sau că bea din ea, în timp ce, de cealaltă parte, şarpele pare să-1 imite |... J. Coada taurului, ridicată, se termină în snop de spice: se semnalează chiar monumente în care din rana taurului ţâşnesc spice în loc de sânge" (A. Loisy, Leş mysteres paiens, pp. 185-86, rezumându-1 pe F. Cumont).

Din bibliografia considerabilă despre Mithra taurocton, amintim: M. J. Vermaseren, op. cit., pp. 67 sq.; id., „A unique representation of Mithras", Vigiliae Christianae, 4,1950, pp. 142-256; L. A. Campbell, Mithraic Iconography, pp. 247 sq.; John R. Hinnels, „Reflections on the Bull-slaying scene", Mithraic Studies, pp. 290—312 (autorul respinge interpretarea lui F. Cumont după care animalele prezente la sacrificiul taurului — câinele, şarpele, scorpionul — ar reprezenta conflictul dintre Bine şi Rău).

Cu privire la jertfirea de animale, cu ocazia lui Mihragan la zoroastrienii din Iran, vezi Mary Boyce, „ Mihrugan among the Irani Zoroastriens", în Mithraic Studies, pp. 106-118.

Despre cele şapte grade de iniţiere mithraică, vezi F. Cumont, Textes el monumentsfigures, I, pp. 314 sq.; G. Widengren, „The Mithraic Mysteries", pp. 448 sq.; L. A. Campbell, op. cit., pp. 303 sq. Multă vreme, gradul al doilea a fost citit cryphius în loc de nymphus, deşi nici un manuscris al lui Ieronim (Ep. ad. Laetam, 107, 10) nu conţine cuvântul cryphius; acest termen este totuşi atestat în inscripţiile mithriace de la Sân Silvestro; cf. Bruce M. Metzger, „The Second Grade of Mithraic Initiation",în HistoricalandLiterary Studies (1968),pp. 25-33. Vezi, de asemenea, W. Vollgraff, „Leş cryfii des inscriptions mithraiques", Hommage ă Waldemar Deonna (Bruxelles 1957), pp. 517-530.

în ceea ce priveşte iniţierea descrisă de un autor din secolul IV (Pseudo-Augustin, Quaest. vet. et. novi Test., 114, 12), anumiţi savanţi ezită să o considere autentică; cf. F. Saxl, Mithras. Typengeschichte Untersuchungen (Berlin, 1931), p. 67, n. 2. Dimpotrivă,după A. Loisy ( op. cit., p. \83),K.Prumm(Handbuch, p. 290) şi S. Leipold (în Leipold-W.Grundmann, Die Umwelt des Christentums, voi. III, Berlin, 1967, p. 35) recunosc în acest text descrieri de încercări şi probe iniţiatice reale.

Frescele mithreumului de la Capua au fost reproduse recent în culori de M. J. Vermaseren, Mithriaca I: The Mithraeum at Sa. Măria Capua Vetere (Leiden, 1971). A se vedea, de acelaşi autor, Mithriaca II: The Mithraeum ai Ponza (1974).

218. Există o bogată bibliografie privind răspândirea Misterelor lui Mithra în Imperiul roman. A se vedea F. Cumont, Textes et monuments şi M. J. Vermaseren, Corpus Inscriptionum, I—II. Cf., de asemenea, M. J. Vermaseren, Mithriaca, I-II; W. Blawatsky şi G. Kochelenko, Le culte de Mithra sur la cote septentrionale de la mer Noire (Leiden, 1966); V. J. Walters, The cult of Mithras in the Roman provinces ofGaul (Leiden, 1974); G. Ristow, Mithras in romischen Koln (Leiden, 1974); C. M. Daniels, „The role of the Roman army in the spread of practice of Mithraism", Mithraic Studies, pp. 249-274; Nicolae Mitru, „Mithraismul în Dacia",Studii Teologice (Bucureşti), seria a Il-a, voi. 23,1971, pp. 261-273.

R. Merkelbach consideră că cosmogonia mithriacă a fost inspirată de Timeu al lui Platou. Cf. „Die Kosmogonie der Mithramysterien" (Eranos-Jahrbuch, 34, Ziirich, 1966, pp. 219-258), pp. 249 sq. Vezi, de asemenea, R. Turcan, Mithras Platonicus. Recherches sur l' hellenisation philosophique de Mithra (Leiden, 1975).

O analiză comparativă a ospeţelor cultuale în Antichitate a dat J. P. Kane, „The Mithraic cult meal in its Greek and Roman environment", Mithraic Studies, pp. 313-351 (vezi în special pp. 341 sq.). Vezi, de asemenea, A. D. Nock, „Hellenistic

731

Tabloul problemelor

Mysteries and Christian Sacraments", Mnemosyne, Ser. 4, 5, 1952, pp. 177-213 (studiu reprodus în Essays on Religion and the Andent World, Oxford, 1972, pp. 791-820), şi bibliografia citată mai jos, § 220.

Despre mărturia apologeţilor creştini, vezi Carsten Colpe, „Die Mithramysterien und die Kirchenva'ter", în Romanitas etChristianitax, Studia 1. H. Waszink (Amsterdam-Londra), pp. 29-43.

219, Majoritatea cărţilor despre lisus din Nazaret, care se înmulţesc într-un ritm tot mai rapid de la începutul secolului al XlX-lea, interesează mai ales pentru ideologia şi metodologia autorilor. O istorie critică şi detaliată a lucrărilor apărute delaHermann E. Reimarus (1779) până la Wilhelm Wrede(1901) se găseşte în cartea lui Albert Schweitzer, Von Reimarus zu Wrede: Eine Geschichte de r Leben-Jesu-Forschung (Tiibingen, 1906; ediţia a 6-a, 1951); noi am utilizat traducerea engleză, The Quest of the Historical Jesus (1910), reeditată în 1968, cu o introducere de James M. Robinson, preţioasă pentru analiza câtorva lucrări posterioare (Maurice Goguel, R. Bultmann, Karl Barth, F. Buri etc.).

Să semnalăm câteva lucrări recente: G. Bornkam, Jesus von Nazareth (Stuttgart, 1956); Ethelbert Stauffer, Jesus: Gestalt und Geschichte (Berna, 1957); J. Jeremias, Dus Problem des historischen Jesus (Stuttgart, 1960); H. Conzelmann, E. Eberling, E. Fuchs, Die Frage nach dem historischen Jesus (Tiibingen, 1959), V. Taylor, The Life and Ministry ofJesus (Londra, 1954); C. H. Dodd,77îf Founder of Christianity (Londra, New York, 1970). A se vedea, de asemenea, J. Moreau, Leş plus anciens temoignages profanex sur Jesus (Bruxelles, 1944); E. Trocme, Jesus de Nazareth vu par Ies temoins de sa vie (Paris, 1971); Jesus and the Historians (Colwell Festschrift), ed. F. Trotter (Philadelphia, 1968); W. Kiimmel, „Jesusforschung seit 1950", Theologische Rundschau, 31, 1966, pp. 15 sq., 289 sq.

Cele mai vechi „Vieţi ale lui lisus", de la Evanghelii la Origen, sunt analizate de Robert M. Grant, The Earliest Lives ofJesus (New York, 1961). Pentru informaţiile transmise prin alte izvoare decât Evangheliile, vezi Roderic Dunkerley, Beyondthe Gospelx (Harmondsworth, 1957). Joseph Klausner a abordat problema în perspectiva iudaismului; vezi Jesus of Nazareth (trad. din ebraică, Londra, 1925) şi From Jesus to Paul (trad. din ebraică, New York, 1943). O bună prezentare de ansamblu despre lisus şi naşterea creştinismului, cu bibliografie şi starea problemelor, de Marcel Simon, în M. Simon şi A. Benoit, Le Judaisme et le Chrislianisme antique (Paris, 1968), pp. 33 sq., 81 sq., 199 sq. Vezi, de asemenea, Robert M. Grant, Augustus to Constantine (New York, 1970). pp. 40 sq.; Normau Perrin, The New Testament: An Introduction (New York, 1974), pp. 277 sq.

Ucenicii lui loan Botezătorul au continuat să formeze o sectă deosebită, rivală comunităţii creştine. Vezi M. Goguel, Jean-Baptiste (Paris, 1928); J. Steinmann, St. Jean-Baptixte et la spiritualite du desert (Paris, 1955); J. Danielou, Jean-Baptiste, temoin de l'Agneau (Paris, 1964); J. A. Sint, „Die Eschatologie des Tăulers, die Taufergruppen und die Polemik der Evangelien", în K. Schubert, ed., Von Messias zum Christos (Viena, 1964), pp. 55-163.

Despre miracolele lui lisus şi raporturile cu magia si theurgia elenistică, vezi L. Bieler, Theios aner, I—II (Viena, 1935, 1936); H. van der Loos, The Mirades ofJesus (Leiden, 1965); O. Bocher, Christus Exorcista (Stuttgart, 1972); G. Petzke, Die Traditionen iiber Apollonius von Tyana und das Nene Testament (Leiden, 1970); Morton Smith, „Prolegomena to a Discussion of Aretalogies, Divine Men, the Gospels and Jesus", Journal of Biblical Literature, 40, 1971, pp. 174-199; J. Huli, Hellenistic Magic and the Synoptic Tradition (Naperville, 1974); Jonathan Z. Smith, „Good News js no News: Aretalogy and Gospel",în Christianity, Juduism andother Greco-Roman Cults. Studiesfor Morton Smith, I (Leiden, 1974), pp. 21-38.

Izvoarele greceşti şi semitice privitoare la relaţiile lui lisus cu fariseii au fost traduse şi comentate de John Bowker, Jesus and the Pharisees (1973).

Despre domnia lui Irod Antipa, vezi H. Hoehner, Herod Antipas (Cambridge, 1972). Despre zeloţi şi relaţiile lor cu lisus şi cu iudeo-creştinismul, vezi cartea plină de sugestii, dar controversată, a lui S. C. F. Brandon, Jesus and the Zealots (Manchester, 1967). Idealul zeloţilor este „acela al unei teocraţii, a cărei instaurare trebuie fără îndoială să coincidă cu timpul mesianic, sau să îl preceadă [... |. Puterea convingerilor lor religioase este incontestabilă. Ea este aceea care le aprinde naţionalismul" (M. Simon, Le Judaisme et le Christianisme anticjue, p. 214).

Despre procesul lui lisus, vezi The Trial ofJesus (Moule Festschrift) ed. E. Bammel (Londra, 1970). C f., de asemenea, A. Jaubert, „Leş seances du sanhedrin et Ies recits de la passion", RHR, 166, 1964, pp. 143-163; 167, 1965, pp. 1-33. O analiză penetrantă şi originală asupra învierii a dat A. Ammassari, La Ressurezione, nell'insegnamento, nelle profezie, nelle aparizioni di Gesu (Roma, I, ediţia a 2-a, 1967; II, 1976).

220. Pentru propovăduirea lui lisus privind iminenţa împărăţiei lui Dumnezeu, vezi T. W. Manşon, The Teaching of Jesus (Cambridge, 1931; ediţia a 2-a, 1937); N. Perrin, The Kingdom ofGodin the Teaching ofJesus (Londra, 1963); id., Rediscovering the Teaching of Jesus (New York, 1967), pp. 54-108 (vezi şi bibliografia adnotată, ibid., pp. 249 sq.).

împărăţia este de pe acum prezentă; cf. E. Kăsemann, „The Problem of the Historical Jesus", în Essays on New Testament Themes (Londra, 1964), pp. 15-47; N. Perrin, Rediscovering the Teaching ofJesus, pp. 76 sq. (analiză comentată a exegezelor recente) şi M. Simon, op. cit., pp. 85 sq.