Capitolul XVI religiile din china antică
Yüklə 3,84 Mb.
|
|
Despre Euharistie, vezi Oscar Cullman, Le culte dans l'Eglise primitive (Paris, 1945), pp. 12 sq.; K. G. Kiihn, „Repas cultuel essenien et Cene chretienne", în Leş Manuscrits de la Mer Morte (Colloque de Strasbourg, 1957), pp. 85 sq.; Jean Danielou, The'ologie du Judeo-Christianisme (Tournai, 1958), pp. 387 sq.; M. Simon, op. cit., pp. 184 sq. Pentru un studiu comparativ, vezi A. D. Nock, Early Gentile Christianity and its Hellenistic Background (New York, Torchbook, 1964), pp. 109-146; articolul „Hellenistic Mysteries and Christian Sacraments" a fost publicat în Mnemosyne, Seria IV, 5, 1952. 732 Există o deosebire semnificativă între vindecările spectaculoase, exorcismele şi miracolele înfăptuite de lisus şi faptele similare atestate în tradiţiile elenistice (de exemplu, Apollonius din Tyana) si iudee (cf. câteva exemple din Talmudul din Babilon, citate de N. Perrin, Rediscovering the Teachings ofJesus, p. 135). lisus insistă întotdeauna asupra „credinţei cure mântuieşte" (cf. Marcu, 5 : 34; 10 : 52; Luca, 7 : 50; 17 : 19 etc.). După vindecarea unui copil stăpânit de diavol, ucenicii îl întreabă pe lisus: „De ce noi n-am putut să scoatem demonul? — Pentru că aveţi credinţă puţină, le-a răspuns el. Căci [...] de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici dincolo», şi se va muta, şi nimic nu vă va fi vouă cu neputinţă" (Mutei, 17, 19-20; Luca, 17:6). Or, după cum s-a remarcat, aceasta valorizare a credinţei este cu totul absentă în literatura elenistică şi în tradiţiile adunate în Talmudul din Babilon; cf. N. Perrin, Rediscovering the Teaching ofJesus, pp. 130-142 şi lucrările recente, citate ibid., p. 130, n. l şi 131, n. 1-6 etc. 221. Cu privire la naşterea Bisericii si Faptele Apostolilor ca sursă istorică, ve/i J Dupont, Leş problemes du Livre des Actes d'apres Ies travuuxrecentes (Louvain, 1950); E. Haenchen, Die Apostelgeschichte (Gottingen, 1956); E. Trocme. Le livre des Actes et l'histoire (Paris, 1957). Despre comunitatea din Ierusalim, vezi studiile lui L, Cerfaux, adunate în Recueil Lucien Cerfaux, II (Gcmbloux, 1954), pp. 63-315; P. Gaetcher, Petrus und seine Zeii (Innsbruck, 1957); O. Cullman, Peier: Disciple, Apostle, Mariyr (1962, a doua ediţie, revăzută şi comentată, a traducerii engleze din Petrus, \ 960). Despre raporturile dintre Biserica primitivă şi iudaismul normativ şi sectar, vezi E. Peterson, Fruhkirche, Judentum und Gnosis (Viena, 1959); H. Kosmalas, Hebrăer, Esxener, Christen (Leiden, 1959); M. Simon, Verus Israel (Paris, 1948; ediţia a 2-a, 1964). Faptele Apostolilor abia îl menţionează pe conducătorul primei comunităţi creştine din Ierusalim, lacov, „fratele Domnului" (Epistola către Galateni, l : 19), împotriva căruia se ridică Pavel (Gal., 2: 12). Relaţiile lui cu iudaismul rabinic sunt evidente (el nu bea vin, nu se rădea niciodată, îşi petrecea viaţa în Templu etc.). Cum partida lui lacov a dispărut în cele din urmă după războiul dintre anii 66-70, amintirea sa se şterge. Dar alte documente (Evanghelia evreilor, Evanghelia după T orna, Pseudoclementinele etc.) îl prezintă pe lacov drept cel mai important personaj al Bisericii; cf. S. G. F. Brandon, The Făli ofJerusalem and the Christian Church (Londra, 1951), pp. 126-154; J. D Despre iudeo-creştinism, vezi H. J. Schoeps, Theologie und Geschichte des Judenchristentiun (Tubingen, 1949); Jean Danielou, Theologie du Judeo-Chriastianisme (Tournai, 1957), în special pp. 17-101; M. Simon şi col., Aspects du Judeo-Christianisme: Coloque de Strasbourg (Paris, 1965). Bună perspectivă de ansamblu în M. Simon şi A. Benoit, Le Judal'sme et le Christianisme anîique, pp. 258—274. De adăugat: M. Simon, „Reflexions sur le judeo-christianisme", Studies for Morton Smith, II, Leiden, 1975, pp. 53-76 (examinare critică a câtorva lucrări recente). ludeo-creştinismul se caracterizează prin ataşamentul său exclusiv faţă de pă/Jrea Legii evreieşti, fidelitate care, mai târziu, se transformă „într-un fel de fosilizare. Unii iudeo-creştini au devenit eretici prin simplul fapt că rămân izolaţi de evoluţia doctrinală a Bisericii celei Mari şi nu acceptă, sau pur şi simplu ignoră, adăugirile şi îmbogăţirile pe care Ic-a cunoscut dogma creştină în comparaţie cu simpla kerygma primitivă, în special începând din clipa când gândirea grecească i-a împrumutat cadrele si conceptele sale... Aversiunea lor faţă de Pavel, atât de caracteristică pentru poziţia care le e proprie, este motivată, fără îndoială, de atitudinea acestuia faţă de Lege. Dar ea i-a ţinut în acelaşi timp Ia o parte de dezvoltările hristologice, cărora gândirea pauliniană le este punct de plecare. Ei rămân în materie de doctrină, ca şi pe planul păstrării rânduielilor, moştenitorii imobili ai comunităţii primitive. Ei sunt eretici într-un mod, ca să spunem aşa, negativ, prin deficienţă" (Marcel Simon, Le Judal'sme et le Christianisme antique, p. 270). Motivele invocate de evrei pentru respingerea creştinismului sunt examinate de D. R. A. Hare, The Tlieme of Jewish Persecution of Christianity in the Gospel according to St. Matthew (Cambridge, 1967).
222. Vreme de două generaţii, interpretările convertirii şi teologiei Sfântului Pavel erau dominate, pe de o parte, de o prea rigidă distincţie între iudaismul palestinian şi iudaismul elenistic şi, pe de alta, de evaluările prea personale ale acestor două forme de iudaism. Aşa, de pildă, Albert Schweitzer îl opunea pe Sfântul Pavel, pe care îl socotea ca împărtăşind structura religioasă palestiniană, Sfântului loan, complet integrat în tradiţia iudaismului elenistic (cf. Die Mystic des Apostels Paulus, Tubingen, 1930); în timp ce un exeget evreu, C. J. G. Montefiore, îl considera pe Pavel printre dezrădăcinaţii diasporei; dacă ar fi cunoscut iudaismul, pur şi superior, al Palestinei, conchidea C. J. G. Montefiore, Pavel n-ar fi îmbrăţişat niciodată Evanghelia (cf. Judaism and St. Paul, Londra, 1914). Poziţii analoage sunt susţinute de Joseph Klausner, F rom Jesus to Paul (\r- Dar cercetările recente au arătat, pe de o parte, profunda influenţă elenistică asupra ideologiei şi vocabularului rabinic şi, pe de alta, prezenţa conceptelor semitice în scrierile elenistice. Vechea dihotomie dintre iudaismul palestinian şi iudaismul elenistic nu mai este de susţinut (cf. bibliografiile de la §§ 200, 204). Şi în acelaşi timp se şterge şi opoziţia dintre cele două forme de religiozitate creştină — pauliniană şi ioanică —.opoziţie strălucit dezvoltată de A. Schweitzer. A se vedea W. A. Davies, Paul and rabbinic Judaism. Some elements in Pauline theology (Londra, 1948; reeditare, Harper Torchbook, New York, 1967, cu o nouă introducere: „Paul and Judaism since Schweitzer", pp. V1I-XV). Ascultând apelul lui Hristos înviat, Pavel nu se socotea deloc un apostat. El redefinea însă adevărata natură a lui Israel şi a Legii, din perspectiva unui evreu care îl descoperea pe Mesia în lisus Hristos. După Pavel, ceea ce caracteriza de aci înainte „poporul lui Dumnezeu" nu mai era supunerea întru Lege, ci credinţa în lisus Hristos. Aceasta era, întrucâtva, desăvârşirea universalismului religios
733
evreu; căci, datorita lui Hristos-Mesia, „poporul Jui Dumnezeu" putea să împlinească împăcarea universală („nici grec, nici iudeu, nici bărbat, nici femeie" etc.) şi să pregătească înnoirea Lumii, „Noua Creaţie". Din vasta literatură recentă semnalăm: M. Dibelius şi W. G. Kiimmel, Paulus (ediţia a 2-a, Berlin, 1956); J. Dupont, Gnosis. La connaisxance religieuse dans Ies Epitres de Saint Paul (Louvain, 1949); A, D. Nock, St. Paul (ediţia a 3-a, Londra, 1948); L. Ceri-M*,Latheologiede l'fcglise suivant Saint Paul (ediţia a 2-a, Paris, 1948); W. C. Van Unnik, 7or.sM.v orjeruxalem (Londra, 1952); E. Earle Ellis, Paul and hix recent interpreters (Grand Rapids, Michigan, 1961); id., „Paul andhisopponents.Trends in the Research", Studiesfor Morton Smith, \ (Leiden, 1975),pp. 264-298 (în special pp. 284 sq.); J. W. Drane, Paul, Libertine or Ilegalist: A Study in the Theology of the Major Pauline Epistles (Londra, 1975); K, Stendhal, Paul among Jews and Gentiles (Philadelphia, 1976); E. P. Sanders, Paul and Palestinian Judaism (Philadelphia, 1977). Vezi, de asemenea, discutarea câtorva te/.e recente în studiul lui W. D. Davies, „Paul and the People of Israel", New Testament Studies, 24, 1977, pp. 4-39.
223. Să semnalăm câteva traduceri ale manuscriselor de la Marea Moartă: T. H. Gaster, The Dead Şea Scripttires in English translation (New York, 1956); G. Vermes, The Dead Şea Scrolls in Englixh (Harmondsworth, Pcnguin Books, 1962); J. Carmignac şi col., Leş textes de Qumran traduits et annotes, I-II (Paris, 1961, 1963). A se vedea, de asemenea, A. S. van der Ploeg, Le rouleau de la guerre. Traduit et annote avec une Introduction (Leiden, 1969); Y. Yadin şi C. Rabin, The Serali of the war of the Sons of Ligi it against the Sons oj Darkness (Londra—New York, 1962). In plus, numeroase texte traduse si comentate se pot găsi în lucrările lui J. M. Allegro, F. M. Cross, A. Dupcmt-Sommer etc. între prezentările de ansamblu, cele mai utile sunt: J. M. Allegro, The Dead Şea Scrolls (Harmondsworth, 1956); Y. Yadin, The Message of the Scrolls (Londra, 1957); H. Bardtke.D/VSe/tte von Qumran (Berlin, 1958,ediţia a 2-a, 1961); F. M. Cross h.,TheAncient Library of Qumran and Modern Biblicul Studies (New York, 1958; ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, 1961); O. Cullman, J. Danielou şi col., Leş Manuscrits de la Mer Morte. Colloque de Sirasbourg (Paris, 1958); R. K. Harrison, The Dead Seu Scrolls: An Introduction (New York, 1961); A. Dupont-Sommer, Leş ecrits esseniens decouverts preş de la Mer Morte (Paris, 1959; ediţia a 2-a, 1965); E. F. Sutcliffe, The Monks of Qumran as depicted in the Dead Şea Scrolls (Londra, 1960); H. Ringgren, The Faith of Qumran. Theology of the Dead Şea Scrolls (Philadelphia, 1963).
Bibliografia apariţiilor de lucrări referitoare la manuscrisele de la Qumran până la începutul anului 1957 a fost publicată de Ch. Burchard, Bibliographie zu den Handschriften von Toten Meer (Berlin, 1957). Autorul a continuat aducerea ci la zi în Revite de Qumran. O listă selectivă a apariţiilor (l 951-1964), în A. Dupont-Sommer, Leş ecrits esseniens... (ediţia a 2-a, 1965), pp. 442-444; cf., de asemenea, R. K. Harrison, The Dead Şea Scrolls, pp. 151-158. Despre raporturile cu creştinismul, vezi J. Danielou, Leş manuscrits de la Mer Morte et Ies origines du christianisme (Paris, 1956); K. Stendhal, ed., The Scrolls and the New Testament (New York, 1957); H. Kosmala, Hebrcier, Essener, Christen (Leiden, 1959); L. Mowry, The Dead Şea Scrolls and the EarlyChurch (Chicago, 1962); J. van der Ploeg şi col.), La secte de Qumran et Ies originex du christianisme (Bruges-Paris, 1959); M. Black, The Scrolls and Christian Origins (Edinburgh-New York, 1961); id., The Scrolls and Christianity (Londra, 1969); J. H. Charlesworth,ed.,7o/z« and Qumran (Londra, 1972). Vezi, de asemenea, F. Notscher, Zur theologischen Terminologie der Qumran Texte (Bonn, 1956); W. A. Davies, „«Knowledge» in the Dead Şea Scrolls and Matthew II: 25-30", în Christian Origins and Juduism (Philadelphia, 1962), pp. 31-66; J. Jeremias, Die Abendmahlsworte Jesu (ediţia a 2-a, Gottingen, 1949), pp. 58 sq.
Despre raporturile cu Iranul, vezi K. G. Kuhn, „Die Sektenschrift und die iranische Rc\ig\on",Zeitschriftfur Theologie undKirche, 49, 1952, pp. 296-316; H. Michaud, „Un mythe zervanite dans un des manuscrits de Qumran", VT, 5, 1955, pp. 137-147; David Winston, „The Iranian Component in the Bible, Apocrypha and Qumran: A Review of the Evidence", HR, 5, 1966, pp. 183-216; S. Shaked, „Qumran and Iran: Further Considerations", Israel Oriental Studies, 2, 1972, pp. 433-446; Richard N. Frye, „Qumran and Iran: the State of Studies", Studies for Morton Smith, III (Leiden, 1975), pp. 167-173 (destul de sceptic în ce priveşte argumentarea lui David Winston şi a altor cercetători, R. Frye acceptă totuşi teza lui S. Shaked; cf. pp. 172-173). Despre metoda de interpretare pesher, vezi bibliografia la F. M. Cross, The Ancient Library of Qumran, p. 218, n. 38; de adăugat Lawrence H. Schiffman, The Halakha at Qumran (Leiden, 1975). Despre războiul dintre cele două Spirite, vezi Y. Yadin şi C. Rabin, The. Scrolls of the War, pp. 29 sq. şi passim.; H. S. van der Ploeg, l_£ rouleau de la guerre; F. M. Cross. op, cit., pp. 210 sq. (n. 25, bibliografie); S. Shaked, „Qumran et Iran", pp. 437 sq.
Despre figura lui Paraclet, vezi excelentul studiu comparativ al lui O. Betz, Der Paraklel. Fiirsprecher im huretischen Spatjudentum, im Johannes-Evangelium und in neu gefundenen gnostischen Schrifîen (Leiden—Koln, 1963). 224. Despre R. Jochanan ben Zăceai, vezi monografiile lui Jaeob Neusner, Life ofRabban Yohanan hen Zakkai (Leiden, 1962); Development of a Legend: Studies in the traditions concerning Yohanan ben Zakkai (Leiden, 1970). De adăugat: N. Şed, „Leş traditions secrets et Ies disciples de Rabban Yohannan ben Zakkai", RHR, 184, 1973, pp. 49-66.
Despre consecinţele dărâmării Templului, vezi G. F. Moore, Judaism in the First Centuries of the Christian Era, I-II (Cambridge Mass., 1927, 1930), I, pp. 93 sq.,U,pp. 3 sq., 116sq.,cf. JudahGoldin,„Of change and adaptation in Judaism", HR,4,1965, pp. 269-294; Jacob Neusner, From Politics to Piety: The Emergence ofPharisaic Judaism (Englewood Cliffs, 1973); Sheldon R. Isenberg, „Power through Temple and Torah in Greco-Roman Period", Studies for Morlon Smith, III, pp. 24-52. 734
Despre consecinţele catastrofei din anul 70 asupra creştinismului, vezi L. Gaston,No stone an another. Studies in the Signiftcance of the Făli of Jerusalem in the Synoptic Gospels (Leiden, 1970); N. Perrin, The New Testament, pp. 40 sq., 136 sq. Despre întârziereaparousiei, vezi Morman Perrin, The New Testament: An Introduction, pp. 40-51, 197-198; A. L. Moore, The Parousia in the New Testament (Leiden, 1966). Despre începuturile hristologiei, vezi R. H. Fuller, The Foundation of New Testament Christology (Londra, 1965); Martin Hengel, De r Sohn Gottes. Die Enstehung der Christologie und diejudisch-hellenistische Religionsgeschichte (ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Tiibingen, 1977); C. F. D. Moule, The Origin of Christology (New York, 1977).
Există o literatura considerabilă despre teologia Noului Testament. Vom putea să ne raportăm la introducerea lui N. Perrin, The New Testament (pp. 353-359, bibliografie) şi la Rudolf Bultmann, Theology of the New Testament, I-II (trad. engleză, New York, 1951,1955; lucrare penetrantă şi personală, dar comportând bibliografii critice, I, pp. 357-368; II, pp. 253-260). Indispensabilă pentru problemele discutate în acest capitol: Gerhard Delling si col., Bibliographie zur judisch-hellenistischen und intertestamentarischen Literatur: 1900-1970 (ediţia a 2-a, Berlin, 1975).
225. Despre pătrunderea cultelor orientale la Roma şi în Imperiul roman, vezi F. Cumont, Leş religions orientales dans le paganisme romain, ediţia a 4-a (Paris, 1929); A. D. Nock, Conversion. The Old and the New in Religion from Alexander the Creat to Augustine ofHippo (Oxford, 1933; reeditare, 1961). pp. 66 sq., 99 sq., 122 sq.; cf., de asemenea, bibliografiile înregistrate la §§ 205-208. Despre Oracolele Sibiline, vezi bibliografia citata la § 165 şi A. Peretti, La Sibilla babilonese nellapropaganda ellenistica (Florenţa, 1942); A. Kurfess, Die Sibyllinische Weissagungen (Miinich, 1951); V. Nikiprowetzki, La Troisieme Sihylle (Paris-La Haye, 1970) în special cap. VI (Doctrina), pp. 71 sq.; John J. Colllins, The Sibylline Oracles of'Egyptian Judaism (Missoula, Montana, 1974; doctrina Anului cel Mare în lumea elenistică, pp. 10] sq.). Despre apocaliptică şi raporturile sale cu şcolile de înţelepciune, vezi bibliografia înregistrată la §§ 202-204; de adăugat J. Z. Smith, „Wisdom and Apocalyptik", în Religious Syncretism in Antiquity: Essays in Conversation with Geo Widengren (Missoula, 1975), pp. 131-156; John J. Collins, „Cosmos and Salvation; Jewish Wisdom and Apocalyptic in the Hellenistic Age", HR 17, 1977, pp. 121-142.
Despre Egloga IV, vezi Ed. Norden, Die Geburt des Kindes (Berlin, 1924); J. Carcopino, Virgile et le Mystere de la IV-e Eglogue (Paris, 1930; ediţie nouă, adăugită, 1943); Henri Jeanmaire,Z^3 Sihylle et le relour de l'âge d'or (Paris, 1939). Cele două mituri despre destinul Romei sunt examinate de Jean Hubaux, l^es grands mythes de Rome (Paris, 1945) şi M. Eliade, Le mythe de l'eternel retour (ediţie nouă, 1969), pp. 157 sq.
Despre Pax Augusta, vezi Charles Norris Cochrane, Christianity and Classical Culture (Oxford-New York, 1940; ediţie nouă, revăzută şi adăugită, 1944), pp. 1-26. Despre reformele religioase ale lui Augustus, vezi Franz Altheim, A History oj Roman Religion (Londra, 1938), pp. 321-410; id., IM religion romaine antique (trad. franceză, 1955), pp. 223 sq.
226. O excelentă sinteză despre epoca imperială a dat Robert M. Grant, Augustus to Constantine. The thrust of the Christian movement into the Roman World (New York, 1970). Despre cultul Suveranilor, vezi bibliografia la § 205.
Privitor la relaţiile dintre Biserică şi Imperiu, vezi E. Peterson, Der Monotheismus als politisches Problem (Leipzig, 1935); G. Kittel, Chrisîus undlmperator (Stuttgart-Berlin, 1939); E. Stauffer, Christus unddie Căsaren, ediţia a 2-a (Hamburg, 1925); J. M. Hornus, Evangile el Labarum. Etude sur l'attitude du christianisme primitif devant Ies probleme s de 1'Etut, de la guerre et de la violence (Geneva, 1960). Bune lucrări de sinteză privind confruntarea dintre creştinism şi tradiţia clasică, în C. N. Cochrane, Christianity and Classical Culture (ediţia a 2-a, 1944), şi H. Chadwick,FMrly Christian Thought and the Classical Tradition (Oxford, 1966). Vezi, de asemenea, W. Jaeger, Early Christianity and Greek Paideia (Cambridge, Mass., 1962); J. Carcopino, De Pythagore aux Apotres (Paris, 1956). Lucrarea lui Pierre de Labriolle, La reactionpa'ienne (ediţia a 5-a, Paris, 1942) rămâne mereu foarte utilă.
Despre convertirea Ia creştinism, vezi A. D. Nock, Conversion, pp. 187 sq., 297 sq. (surse şi bibliografie); Gustave Bardy, La Conversion au christianisme durant Ies premiers siecles (Paris, 1949); A. Tuck, fcvangelisation et catechese aux deux premiers siecles (Paris, 1962); Paul Aubin, Le probleme de la „conversion". Etude sur un theme commun â l'hellenisme et au christianisme des trois premiers siecles (Paris, 1963). Despre expansiunea creştină, lucrarea lui A. von Harnack, Mission und Ausbreitung in der ersten drei Jahrhunderten, ediţia a 4-a (Leipzig, 1924), rămâne de neînlocuit; vezi, de asemenea, R. Liechtenhan, Die urchristliche Mission (Ziirich, 1946); Jean Danielou şi Henri Marrou,Nouvelle histoire de l'Eglise, I: Des originesă Gregoire le Grand(\9f>3),pp. 112-140.
Despre persecuţii, vezi P. Allard, Histoire despersecutions, 5 voi. (ediţia a 3-a, Paris, 1903-1908), învechită, dar foarte utilă; H. C. Babut, L'adoration des empereurs et Ies origines de la persecution de Diocletien (Paris, 1916); H. Gregoire, Leş persecutions dans l'Empire romain (Bruxelles, 1951, ediţia a 2-a, adăugită, 1964). J. Moreau, Leş persecutions du christianisme dans l'Empire romain (1956; excelentă sinteză); W. H. C. Frend, Martyrdom and Persecution in the Early 735
Tabloul problemelor Cei mai importanţi apologeţi sunt Theophil din Antiohia (către 180), autorul unei scrieri Lui Autolycos, Tatian Sirianul (către 165),Tertullian (Apologeticum a fost redactat în 197),Minucius Felix (autor al lui Octavius) şi mai ales Iustin Martirul. Despre apologeţi, vezi M. Pellegrino, Gli Apologetici del H-o secolo, ediţia a 2-a (Brescia, 1943); id., Studi sull'antica Apologetica (Roma, 1947); E. R. Goodenough, The TheologyofJustin Martyr (lena, 1923); W. H. Shotwell, The Exegesis o/Justin (Chicago, 1955); P. Prigent, Justin et l'Ancien Testament (1964). Din enorma literatură despre tradiţia apostolică cităm: R. P. C. Manşon, Tradition in the Early Church (Londra, 1963); M. Pellegrino, IM tradizione nel Cristianesimo antica (Torino, 1963). Punctul de vedere catolic este reprezentat, inter alia, de A. Deneppe, De r Traditionsbegriff(Munster, 1947) şi Yves Congar, La tradition et Ies traditions (Paris, 1960); privitor la poziţia teologiei protestante, ve/.i O. Cullmann, La tradition (Neuchâtel-Paris, 1953). E. Flessemann-Van Leer, Tradition and Scripture in the Early Church (Assen, 1954) si G. G. Blum, Tradition und Sukzession. Studien zum Normbegriff des apostolischen von Paulus bis Irenăus (Berlin, 1963); cf., de asemenea, A. Ehrhardt, The Apostolic Succession in thefirst two centuries of the Church (Londra, 1953; poziţie anglicană). Georg Kiimmel a retrasat recent istoria cercetărilor neotestamentare în cartea sa Das Neue Testament: Geschichte der Erforschung seiner Probleme (1970; trad. engleză, The New Testament, The Hisîory of Investigation of its Problems, Nashville-New York, 1972; bogată bibliografie, pp. 407-465). Pentru o expunere succintă a problemei, vezi R. M. Grant, The Formation of the New Testament (Londra, 1965); acelaşi autor a publicat o lucrare mai amplă, Historical Introduction io the New Testament (New York-Evanston, 1963). Vezi, de asemenea, A. Riesenfeld, The Gospel Tradition and his Beginnings (Londra, 1957) şi bibliografiile citate la §§ 221 sq. 227. Izvoarele privind ezoterismul (= învăţătură şi rituri secrete) în iudaismul normativ şi în sectele iudaice, la esenieni, samariteni şi farisei sunt citate de Morton Smith, Clement of Alexandria and a Secret Gospel of Mark (Cambridge, Mass., 1973), pp. 197-199 (lucrarea este preţioasă pentru considerabila sa documentaţie; dar teza autorului — botezul iniţiatic efectuat de lisus şi practicile libertine care se revendicau de la această tradiţie secretă — a fost respinsă, în general, de către exegeţi). Vezi ibid., pp. 199 sq., analiza izvoarelor privind învăţătura secretă a lui lisus. Despre ezoterismul evreu, vezi G. Scholem, Jewish Gnosticism, Merkabah Mysticismus and Talmudic Tradition (New York, 1966); id., „Jaldabaoth reconsidered", Melanges H. Ch. Puech, pp. 405-421; Jean Danic'lou, Theologie du Judeo-christianisme (Paris, 1957), pp. 121 sq. A se vedea, de asemenea, Morton Smith, „Observations on Hekhalot Rabbati", în Biblicul and other Studies, ed. A. Altmann (Cambridge, Mass., 1963), pp. 142-160; James M. Robinson, ed., Jewish Gnostic Nag Hammadi Texts (Berkeley, 1975). Jean Danielou a examinat izvoarele ezoterismului creştin în studiul său „Leş traditions secretes des Apotres", Eranos-Jahrbuch, 31,1962, pp. 199-215. Pentru acest autor „tradiţiile ezoterice ale Apostolilor sunt continuarea în creştinism a unui ezoterism evreu care exista în vremea Apostolilor şi care priveşte domeniul foarte definit al secretelor lumii cereşti" (op. cit., p. 211). Vezi, de asemenea, G. Quispel, „Gnosis and the new Sayings of Jesus", Eranos-Jahrbuch, 38, 1969, pp. 261-295. Despre gnosa creştină, vezi J. Dupont, Gnosis. La connaissance religieuse dans Ies Epîtres de Saint Paul (Louvain, 1949); Stanislas Lyonnet, „Saint Paul et le gnosticisme. L'Epître aux Colossiens", în Origini dello Gnosticismo, pp. 528-531; H. J. Schoeps, Aus fruhchristlicher Zeit (Tiibingen, 1950); id., Urgemeinde, Judenchristentum, Gnosis (Tiibingen, 1956); H. B. Bartch, Gnostiches Gut und Gemeindetradition bei Ignatius von Antiochen (Gutersloh, 1940). A se vedea, de asemenea, M. Simonetti, Testi gnostici cristiani (Bari, 1970) şi bibliografia § 221. Yüklə 3,84 Mb. Dostları ilə paylaş:
|