Caragiale şi blajul

ILEANA GHEMES, Caragiale si Blajul

CARAGIALE SI BLAJUL

Lector univ. drd. Ileana Ghemes

Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

At the beginning of the 20^th century, the literary work of I. L. Caragiale was one of the most important parts of the program for the Romanian schools from Blaj. The writer had visited this town in 1911, participating to the great festivities of ASTRA, when he promised to be back after the beginning of the school year, to meet the students from the Seminar. But he never came back. In the spring of 1912, a little bit later, - as Alexandru Ciura explained -, the magazines “Unirea” and “Revista politică si literară” from Blaj celebrated I. L. Caragiale on his sixtieth birthday. The unexpected death of the great classical writer, on the night of June 22 of 1912, impressed the staffs of the two journals from Blaj. The “Unirea” journal published two letters from I. L. Caragiale to Al. Ciura, the second one being written on the day before his death. In “Revista politică si literară” there were published only a few paragraphs about the death of the great writer, but, even if they promised that some other materials will be introduced in the pages of this magazine, they would never publish anything else.

În prima decadă a secolului trecut, în Institutele de învătământ românesc din Blaj, planurile de învătământ cultivau formula clasică si acordau locul central studiului limbii latine. Însusirea temeinică a teoriei gramaticale era secondată de frumusetea legendelor Romei regale (în clasele mici) si de o riguroasă selectie din textele lui Caesar, Ovidius, Cicero, Titus Livius, Vergilius, Sallustius, Horatius si Tacitus (începând cu clasa a IV-a). Din clasa a V-a se adăuga studiul elinei, cu traduceri si analize de texte din Xenophon (Anabasis), Homer, Herodot si chiar Platon (Kriton si Apologia lui Socrate). Un mare număr de pasaje din textele latine si grecesti investigate erau distinct indicate, prin programă, ca obligatorii pentru memorizare.

Studiului limbii române îi era rezervat locul al doilea, după studiul religiei. Se acorda o atentie deosebită nu numai gramaticii românesti, dar si lecturii unor „povesti, mituri, traditiuni, legende, parabole si descrieri”¹, „poeme epice: artistice si poporale”². Se studiau calitătile stilului, notiuni de versificatie, teoria genurilor si părtile retoricii. Începând cu clasa a VI-a, îsi afla locul si studiul literaturii române, care debuta cu „Poezia poporală” si ilustra notiunile teoretic însusite, privitoare la genuri si specii, cu texte din Nicolae Filimon, Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale s. a. Pentru genul dramatic, notiunile teoretice erau ilustrate prin lecturi din „Năpasta si Conul Leonida a lui I. L. Caragiali”. În ultimii doi ani de studiu, erau parcurse momentele de seamă din istoria literaturii române, cronologia oprindu-se la George Cosbuc, Alexandru Vlahută, Octavian Goga, Ion Luca Caragiale si Barbu Stefănescu Delavrancea.

Între cei care asigurau orientarea elevilor de la Blaj prin labirintul cunoasterii în acei ani, s-a aflat Alexandru Ciura, „preot, profesor ordinar, diplomat pentru l. Română si filologia clasică, custodele muzeului arheologic, conducător al societătii de lectură a tinerimei gimnaziale. (…) Profesor din 1902.”³. Alexandru Ciura (1876-1936) îsi făcuse studiile secundare la Blaj si Sibiu, iar studiile teologice la Budapesta (1894-1898). Întors la Blaj ca profesor suplinitor la teologie, revenise după scurt timp la Budapesta, pentru a urma studiile clasice (1899-1902). Îndrumarea atentă si extrem de echilibrată a tânărului profesor a fost caracterizată de Radu Brates: Alexandru Ciura îsi forma si instruia elevii „după cele mai sănătoase principii pedagogice, urmând calea mijlocie: nici severitate extremă, nici bunătate exagerată”⁴. Un alt discipol al lui Alexandru Ciura, Grigore Pădureanu îsi amintea: „Cine a putut să uite orele de l. Română si latină, mai ales în cursul superior, când s-a lărgit orizontul vederii noastre, când spiritul pătrunderii în frumusetile operelor literare, dezvoltat cu măiestrie de profesor, putea cât de cât să guste plăcerea estetică? Operele literaturii romane: Odele si Satirele lui Horatiu, Eneida si Bucolicele lui Vergil, Metamorfozele si Tristele lui Ovidiu, discursurile lui Cicero nu cred să le fi analizat si lămurit mai cu mult farmec cineva decât Al. Ciura, sau să te fi făcut să trăiesti mai cu adevărat în lumea basmelor mitologice greco-romane. El stia să învie o lume de mult apusă, să o prezinte cu atâta realism încât să te simti în ea ca în lumea cea aievea. Tot el, rupând cu traditia, ne-a făcut să pătrundem fondul si conceptia poeziei lui Eminescu si să ne delectăm în frumusetea neîntrecutei lui limbi; să ne înveselim la sănătatea robustă si optimismul poeziei lui Cosbuc; să trăim viata satului românesc cu Creangă si să râdem de proaspăta înjghebare a vietii românesti cu Caragiale. Tot prin el am îndrăgit pe Iosif si Anghel, Goga si Cerna, si pe ceilalti poeti si prozatori tineri de atunci. Vorba domoală dar caldă, exprimarea aleasă, caracterizarea minunată a personajelor si situatiilor, la care se adăuga seninătatea sufletului său bun, reflectată într-un zâmbet discret, - retineau încordată atentia si te transportau într-o lume plină de vrajă din care de multe ori nici sunetul clopotului nu te trezea la realitate.”⁵

Formula de cultură generală cultivată la Blaj în acei ani dinaintea Marii Uniri mai cuprindea studiul temeinic al limbii maghiare (locul al doilea, ca număr de ore, după limba latină), apoi al limbii germane, al istoriei, al geografiei, al „istoriei naturale”, al filosofiei, dar si al matematicii, fizicii, geometriei descriptive. Caligrafia (în clasele mici), gimnastica si cântul bisericesc întregeau programul de studiu institutionalizat ca obligatoriu la Blaj. Se adăugau disciplinele optionale si activitătile facultative. „Desemnul liber”, spre exemplificare, se studia în cabinetul special amenajat si recent dotat cu trei albumuri mari, al Romei, al Florentei si al orasului Milano, donate de Ex. Sa Dr. Victor Mihályi, metropolit⁶. Se studia desen ornamental si desen „după modele figurali”, cu tehnica de cerusă si cărbune, pentru ca mai apoi să se treacă la amestecul culorilor, la studiul diferitelor stiluri („chinez, indic, perzic, egiptian, grec, roman, pompeian, arab, mauric, bizantin, medieval si renaissance”) si la stilizare (desenarea unor frunze naturale presate)⁷. În clasa a V-a, puteau fi ascultate prelegeri de istoria artei si, cu ajutorul unor reproduceri de bună calitate, puteau fi cunoscute operele pictorilor si sculptorilor clasici celebri⁸.

Elevii din clasele terminale, a VII-a si a VIII-a, se puteau apropia mai mult de literatură prin intermediul Societătii de lectură a tinerimei gimnaziale. Profesorul si scriitorul Ioan Paul (1857-1926) a consemnat, în amintirile sale, atmosfera care domnea în sânul acestei societăti de scolari entuziasti: „Terenul nostru de luptă literară si câteodată chiar fizică era o societate de lectură, unde aveam o bibliotecă a noastră si o revistă literară, beletristică, cum ziceam noi pe atunci, la care colaborau talentele noastre mari, cu deosebire poetii lirici de nuantă erotică si natională si pe care o scria un artist caligraf, editorul nostru. Aici la sedinte se tineau discursuri parlamentare, în care se distingeau viitorii bărbati politici în materie de alegeri în comitet si de administratie, iar poetii tineau discursuri academice în materie literară, nu arareori se tineau chiar catilinare, în care se dădea vot de blam vicepresedintelui sau comitetului întreg (…). Catilinarele se sfârseau din când în când cu intervenirea natiei, a autoritătilor nationale, care încheiau lupta si evacuau sala cu bratul. Si criticile literare, când se făceau asupra vreunui poet mai în fortă, se sfârseau adesea cu argumente grele la adresa criticului; era grea meseria de critic, ea cerea multă virtute fizică.”⁹ Profesorul Ioan Paul îi atribuia lui Augustin Bunea meritul de a fi adus de la Brasov, unde pătrunseseră mai devreme, ideile directiei noi junimiste si, o dată cu ele, pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Gane si altii.

Biblioteca tinerimii gimnaziale, aflată în custodia Dr. Ioan Ratiu, îsi completa gratuit colectiile revistelor „Cultura crestină”, „Curierul liceului” si „Transilvania”, iar cu abonament pe cele ale revistelor „Convorbiri literare”, „Junimea literară”, „Luceafărul”, „Primăvara” si „Ramuri”. La sfârsitul anului scolar 1911 / 1912, biblioteca dispunea de 2287 de tomuri, multe dintre ele donate de către generosii sustinători ai sfântului locas de cultură de la Blaj¹⁰.

În 1912, Foaia bisericească-politică „Unirea”, avându-l ca proprietar-editor pe A. C. Domsa si ca redactor responsabil pe Augustin Gruitia, îsi continua lupta „fără hodină”, începută încă din 1891, cu „justitia ungurească si cu perfidia bizantină, biciuind păcatele natiei si scuturând din amorteală pe cei buni”. Idealul recunoscut, slujit cu consecventă de-a lungul anilor, era „rectitudinea românească si catolică fără gres”, „românismul integral si credinta catolică nesovăitoare”¹¹. Marile personalităti ale Gimnaziului Superior din Blaj erau si colaboratori statornici la „Unirea”, prin intermediul căreia făceau sustinută propagandă pentru promovarea culturii românesti. Prim articolele le scria, fără semnătură, Alexandru Ciura, iar literatura de calitate sosea din Orlat, de la Ion Agârbiceanu¹², si din Săcădate, de la Octavian Prie¹³. Revista rezerva pentru literatură două rubrici ample: „Foita” si „Partea literară”. În „Foită” s-au publicat nuvelele si povestirile originale ale „Unirii”, semnate, multe numere la rând, de Ion Agârbiceanu. Ocazional, tot la această rubrică s-au publicat si fragmente din scrierile lui Ioan Slavici¹⁴ si I. L. Caragiale¹⁵. „Partea literară” a revistei primea dimensiuni neobisnuite cu prilejul sărbătorilor Crăciunului si ale Sfintelor Pasti, deschizându-si larg coloanele pentru colaborări dintre cele mai diferite. Tinerele talente locale, urmând exemplul dascălilor si al înaintasilor, puteau afla aici întelegere si încurajare pentru timidele lor încercări de afirmare. Sub semnul „Unirii” si cu asistenta binevoitoare a lui Alexandru Ciura au stat începuturile literare ale lui Teodor Murăsanu¹⁶, Aron Cotrus¹⁷ si Ovidiu Hulea¹⁸.

Atmosfera generală din redactia „Unirii” era jalonată, la vremea aceea, de mai multe evenimente cu largi rezonante confesionale si, mai ales, nationale. Problema cea mai importantă, cu care s-au confruntat atunci credinciosii greco-catolici, a fost înfiintarea unei episcopii maghiare greco-catolice. În „Unirea” apăruseră numeroase articole de protest în preîntâmpinarea hotărîrii oficiale de a se înfiinta Episcopia de Hajdudorog¹⁹. În strânsă legătură cu înfiintarea episcopiei maghiare era apoi privită si participarea românească la Congresul euharistic international de la Viena, ce urma să se desfăsoare între 12-15 septembrie 1912, mediatizat însă, în paginile „Unirii”, încă de la începutul lunii iulie²⁰. În această atmosferă incendiară, „Unirea” blăjeană urmărea si se războia cu „minciunile si stupiditătile” strecurate în „fituicele” maghiare, mai ales în publicatiile „Ujság” si „Budapest Hirlap”, prin numeroasele notite, nesemnate, strecurate la rubrica „Spicuiri”, sau la rubrica de „Noutăti”²¹.

Alte si alte evenimente marcau însă profund constiintele românesti din cercul uniristilor, unele, prilej de bucurie si de afirmare a unei neascunse mândrii nationale, iar altele, de tristă amintire. În categoria evenimentelor fericite, aniversarea lui I. L. Caragiale cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, serbările Societătii „Petru Maior” de la Budapesta, înfiintarea Internatului pentru universitarii români de la Budapesta, centenarul nasterii lui Gheorghe Baritiu, deschiderea cursurilor de vară de la Vălenii de Munte, zborurile încărcate de succes ale lui Aurel Vlaicu si multe alte evenimente cu coloratură natională, desfăsurate în Ardeal si în Regat, sau organizate în Blaj, prin activitatea unor comitete si asociatii locale, au tinut cândva cap de afis. Jubileul Societătii „Petru Maior” la Budapesta, între 22–23 aprilie 1912, a retinut atentia viitorilor absolventi ai scolii de la Blaj, care îsi puteau continua studiile la Seminarul Central Catolic budapestan. Înfiintată în 1862 „din îndemnurile protopopului Maior, marele istoric al începuturilor neamului nostru si alcătuitorul celor mai frumoase predici românesti” , societatea aceasta a coalizat energiile creatoare românesti aflate la studiu în capitala maghiară si a întretinut dorinta de a sluji interesele românesti „în mijlocul unui Babilon cu mii de fete si ispite străine de sufletul nostru”²². Corespondentele publicate aduceau si vestea îmbucurătoare că, fruntasii întâlniti cu prilejul serbărilor Societătii Petru Maior au pus temelia unui internat românesc în Budapesta, „în care se vor adăposti odraslele noastre apartinând celor două biserici românesti, oferindu-li-se pentru un pret minimal, cuartir si provederea cu cele necesare”²³. Largi ecouri au avut apoi manifestările organizate la Brasov, între 14 -27 mai, cu prilejul sărbătoririi centenarului nasterii lui Gheorghe Baritiu. „Unirea” a informat despre derularea acestor manifestări si a publicat la loc privilegiat articolul comemorativ Gheorghe Baritiu. La centenarul nasterii²⁴. Seria acestor aniversări a continuat cu sărbătorirea centenarului nasterii lui Costache Negri. 1812-1912, despre care se afirma: „Negri a fost un apostol în adevăratul înteles al cuvântului. Vieata lui e iubire de tară, credintă în viitorul ei, desinteresare până la uitarea de sine”²⁵. Deschiderea cursurilor de vară de la Vălenii de Munte era semnalată ca eveniment de importantă natională deosebită²⁶. Se publica programul cursurilor pentru cele 27 de sectiuni, spre înstiintarea tuturor acelora care ar alerga la „acest altar de cultură natională românească”²⁷. Corespondentul special al „Unirii” relata cu consecventă despre manifestările patronate de Nicolae Iorga, preluând cu satisfactie si punctul de vedere afirmat prin „Neamul românesc” în legătură cu înfiintarea episcopiei maghiare si cu pericolul pierderii identitătii nationale a românilor obligati să spună „Tatăl nostru” în limba maghiară²⁸. În categoria evenimentelor de tristă amintire, centenarul răpirii Basarabiei²⁹, eliminarea teologilor români din seminarul romano-catolic orădan³⁰, ciocnirea Titanicului „cu un munte de gheată”³¹, marile inundatii din primăvara si vara acelui an³², moartea lui I.L. Caragiale, conflagratia din Balcani³³ au constituit tot atâtea prilejuri pentru afirmarea sentimentelor de solidaritate în suferintă.

În primăvara lui 1912, la jumătatea lunii martie, asadar cu o vizibilă întârziere fată de momentul aniversar de la sfârsitul lunii ianuarie, prin condeiul lui Alexandru Ciura, „Unirea” l-a sărbătorit pe I. L. Caragiale cu ocazia împlinirii a 60 de ani. Gazeta de la Blaj a publicat atunci o Scrisoare măestrului Caragiale³⁴, prin care preotul profesor si scriitor l-a omagiat pe cel considerat, fără rezerve, drept „cel mai mare prozator al literaturii noastre”. După cum se poate întelege din partea introductivă a scrisorii, uniristii au plănuit să închine un număr întreg al periodicului lor sărbătoririi Măestrului, dar, din motive mai mult sau mai putin întemeiate, proiectul lor a rămas nefinalizat: „Venim si noi, Măestre, - cei din urmă – să-Ti aducem prinosul recunostintei noastre, ca umili reprezentanti ai . // Ne gândiam, în clipa solemnă când ai trecut pragul anului al saizecilea, să-Ti închinăm un număr, un articol de fond, cu dedicatii, reproduceri din ale autorului – dacă nu Te superi: cel mai mare prozator al literaturii noastre – dar am amânat sărbătorirea de pe o zi pe alta, amăgiti de un vis frumos, ce s-a distrămat, ca pânza Penelopei. // Plănuiam încă din vară această zi de sărbătoare, si am înjurat , - întreabă-l numai pe Tăslăuanu – pentru că ne indica numai anul nasterii Tale. ne-a luat pe dinainte. Ce puteam să spunem noi, Măestre, fată de actiunea unei corporatii atât de înalte? // Să stăm binisor la o parte, si după ce îsi vor fi spus cu totii cuvântul, să ne pronuntăm si noi, la urmă, amestecând glasul nostru modest, în chiotul de bucurie al obstei românesti.”³⁵

Motivele reale ale întârzierii cu care blăjenii îl omagiau pe marele scriitor erau însă, probabil si altele. La începutul lunii martie, Alexandru Ciura a adus omagiu lui I. L. Caragiale si în „Revista politică si literară”, notându-si acolo amărăciunea-i vizibilă legată de faptul că Măiestrul refuzase să vină în tară pentru a participa la serbările organizate pentru aniversarea împlinirii vârstei de 60 de ani: „La 30 Ianuarie v. admiratorii măestrului Caragiale s-au hotărât să serbeze, cu mare solemnitate, aniversarea a 60-a de la nasterea neîntrecutului Scriitor. // S-au scris articole de fond în jurnale si reviste, i s-au dedicat numeri întregi: s-au tinut serate literare, si toate teatrele din tară au predat în decurs de trei zile numai piesele măiestrului. Societatea Scriitorilor Români proiectase serbare în stil mare, cu întâmpinarea maiestrului la gară, retrageri cu torte, banchete, conferente literare. // Si serbarea, cu toate acestea, nu s-a tinut. // Măiestrul a răspuns în stilul telegrafic, pe care îl cunoastem asa de bine din o schită a sa: // Măiestrul e, desigur, nemultumit. Motivele nu încercăm a le scoate la iveală, dar rămâne pentru istoria literară contimporană o constatare destul de tristă: cel mai mare scriitor al nostru în viată, petrece la Schöneberg b. Berlin, în loc să rămână în tară, după atâtea triumfuri literare, bucurându-se de omagiul . // Măiestru stă la Berlin, si nu se înapoiază nici pentru trei zile de sărbătoare măcar, în sânul tării a cărei cea mai strălucită podoabă e singur. // Motivul? // Nu-l scrutăm, dar măiestrul va fi având desigur, unul foarte adânc si foarte adevărat. // Si nu e bine să ne dăm la analize asa de ingrate în clipa aceasta de obstească sărbătoare, când Caragiale, răspunde, cu atâta amabilitate, la toate felicitările, ce i s-au trimis cu miile din toate colturile românismului. // Dacă e secret, secret să fie, si – de astă dat – să-l stie numai Măiestrul singur!…”³⁶

În „Unirea”, Alexandru Ciura îsi nota si regretul că I. L. Caragiale nu îsi onorase promisiunea de a veni si a conferentia la Blaj, în fata seminaristilor: „Mai era un motiv – si aici e visul frumos, ce s-a spulberat – credinta noastră, că vei lua parte la această sărbătoare, blagoslovind cu graiul Tău de patriarh al literelor române, omagiul vrednicilor epigoni, ce adună aschii pe cărarea, unde Tu ai tăiat copacii cei mai vigurosi. Aveam promisiunea, că te abati si pe la noi si ne oferi prilejul atât de rar, de a asculta cuvântul Tău, în o conferintă literară… // E primăvară, măestre; rândunicile ciripesc azi-mâne la stresinile noastre si conferinta literară, ce ne-ai promis-o întârzie. // Noi, cari am avut prilejul fericit de a Te asculta si a-Ti admira comoara de bogătii, pe care o risipiai în tovărăsia unui zimbet fugar – ne-am dat seama cât de binefăcătoare ar fi o conferintă literară, pentru tinerimea noastră de la gimnaz si celelalte institute de aici. Ei cunosc paginile, cu cari ai îmbogătit literatura noastră, dar cultul lor pentru fruntasii literari ar creste îndoit, când ei ar avea prilejul să Te audă si să te cunoască. Cu ce mândrie ar istorisi ei celorlalti colegi, ori rudelor din satele îndepărtate ale Ardealului: .”³⁷

Trecând peste acestea toate, profesorul de Blaj, care analizase, ani la rând, în clasele de seminaristi „Năpasta si Conul Leonida a lui I. L. Caragiali”, găsea de cuviintă să-si depăsească nemultumirile-i subiective pentru a sublinia si a omagia valoarea artistică indiscutabilă a operei măiestrului: „S-ar părea, că nu e numaidecât necesar să cunosti si pe autor, ci să te îndestulesti cu opera lui. // Acest adevăr, sustinut cu atâta tărie din partea criticei, pare a pierde din valoare, când îti dai seama, că scrisul nu e decât un reflex al lumii văzute de autor. Toată lumina si tot întunerecul, toate manifestările vietii, cari vin si trec pentru oamenii de rând, în sufletul scriitorului se adună ca într-un laborator tainic, punându-i în vibrare toate fibrele. Când sunt redate apoi lumii, ele sunt mai strălucitoare, mai clare, căci au trecut prin filtrul cel mai artistic, purtând pecetea măestrului, ce le-a selectionat. În fiecare rând este ceva din sufletul artistului, ce se consumă astfel încetul cu încetul, împrăstiind omenirii comoara sufletească, cu care l-a înzestrat Dumnezeu. // Cuvântul lui este de o însemnătate extraordinară; cum spune Vlahută: // El poate mortii din mormânt să-ti cheme / Sub vraja lui a tot puternic ce esti, / Străbati în ori ce loc, în ori ce vreme / Si mii de feluri de vieti trăesti. // Te-atinge doar, si tu o biată clipă, / Ce tremură-ntre două vesnicii - / Privesti de sus a lumilor risipă, / Si toată-a lor desertăciune-o stii. // Aprinde-n inimi ură sau iubire, - / De moarte, de vieată-i dătător, / Si neamuri poate-mpinge la pieire, / Cum poate-aduce mântuirea lor. // Acesta e cuvântul artistului: opera. // Ne interesează însă, fără îndoială, si artistul. Ne interesează vieata lui, obiceiurile, glasul, zimbetul, scăpărarea inteligentă a ochilor, si mâna aceea de tărână, care a asternut pe luciul filelor rânduri, ce vor trăi si în o vreme, când noi ne vom odihni de mult în adâncul primitor al pământului. // Si, mai ales, ne interesează toate aceste, când e vorba de un autor de talia lui Caragiale. Sunt alti autori mai putin comunicativi, cărora li s-a dat numai darul scrisului, dar nu si acela al elocventei. Caragiale nu e din norocire printre acestia, căci firea l-a dăruit cu amândouă mâinile. Si e un deliciu aproape tot atât de mare, să-l auzi pe Caragiale vorbind, ca si când iei în mână o operă a lui; urmăresti, cu atentia încordată salturile îndrăsnete ale acestei inteligente superioare, scăpărările de spirit, comoara de cunostinte si dibăcia cu care te ia de pe picioare si te duce încotro vrea el.”³⁸

Într-un mod asemănător procedase Alexandru Ciura si în rândurile închinate lui Caragiale în paginile „Revistei politice si literare”, unde subliniase atât dificultatea întreprinderii de a analiza o operă cu semnificatii atât de complexe, cât si faptul că scriitorul exista, deja, dincolo de vreme si de realitatea imediată, prin personajele cărora le dăduse viată în scrierile sale: „Vorbe… încap vorbe? // Să-l analizezi pe Caragiale într-un articol de revistă? // Si-ar putea lua cineva această îndrăsneală, când însusi Gherea-Dobrogeanu îl analisează fragmentar, după o lungă excursiune istorică, în care face pomelnicul evolutiei noastre sociale sub influenta ideilor inovătoare din apus? Cu toată dibăcia, cu tot bagajul de cunostinte al acestui critic savant, eu nu mă pot desbăra de impresia, că el s-a apucat cu o teamă oarecare de analiza literară a acestui spirit urias. // Ar trebui să scrie doar Caragiale însusi! // Trec cu ochii peste scoartele volumelor din biblioteca mea. Mă gândesc la o piesă asupra căreia să mă opresc – si cu cât încerc să mă restrâng mai mult, cu atât simtesc, cum sfortarea mea e tot mai zădarnică. // Iată se ridică dintre rafturi Rică Venturiano, cu înfătisarea lui de tânăr sclivisit si destept. Conul Leonidi cu nemuritoarele teorii republicane. Nea Ipingescu politicianul, Ion ocnasul, apoi oratorul neîntrecut, ce debutează la statua lui Mihaiu Bravul, demonstratiile gălăgioase ale tinerimii universitare, împotriva guvernului, - în vreme ce măiestrul îsi bea în tihnă halba, cu un zimbet imperceptibil, cu o scăpărare de geniu, de după sticla ochilarilor. // El pare a le zice: // - Lăsati-mă în pace băieti! Ce mai aveti cu mine? V-am dat vieată, v-am asigurat că o să-mi supravietuiti eu mă voi duce p-aici încolo, dar voi rămâneti mă, căci cu voi mi-am cheltuit eu duhul de viată… // Băietii nu se linistesc însă, încep să facă zgomot. Măiestrul îsi întoarce fata si-si vede linistit de lectură, aprinzând a nu stiu câta tigaretă. // Iar noi, cari ne-am împrietenit cu aceste tipuri, căci artistul ne-a silit să le vedem, ne tragem seama rând pe rând cu ele, uimiti de complexul acestor tipuri atât de divergente, cari s-au strecurat prin sita severă a aceluiasi creer de urias al gândirii.”³⁹

Ideea era reluată în „Unirea”, unde marele creator de tipuri era voalat mustrat pentru că se îndepărtase de realitătile nationale care i-au inspirat nemuritoarele-i personaje: „Dar când va veni mântuitorul si va azvârli în vânt pleava – atunci se va vedea numai contientiositatea acestui talent urias, care a scris cele mai rezistente pagini a literaturii noastre. // Glasul sărbătoresc al articolelor a răsunat, ducând în toate plaiurile locuite de români, gloria numelui Tău, măestre. Rică Venturiano, Conul Leonida, Ipingescu, coana Veta si Zita; - toate tipurile politicianilor si teoreticianilor eternizati în nemuritoarele , au tresărit de un fior de mândrie si recunostintă: Iată, cel ce le-a dat vieată, cu gestul lui sigur de creator – împlineste saizeci de ani! // Se poate? // Se poate, să îmbătrânească inteligenta vesnic tineră si scăpărătoare ca aceea a lui Caragiale? // Noi nu credem în astfel de basme, maestre! În imaginatia noastră rămâi de-a pururi tinăr si zimbetul satiric, ce întovărăseste nemuritoarea Ta operă, va trezi alte zimbete, când ne vei prezenta al doilea : vrednicii urmasi ai cetătenilor fixati pentru totdeauna. Venturiano va fi ajuns domn mare acum; coana Veta va fi având vr'o fată mare, iar cetăteanul turmentat, va fi săvârsit si el multe isprăvuri, pe cari am dori să le cunoastem si noi. // Noi nu credem în basne, măestre si dacă ai binevoi să-ti iai osteneala să ne convingi, am rămânea foarte îndatorati, dacă te-ai îndura a te scobori din înăltimea olimpică a Schöneberg-ului până jos de tot, în … // Si până atunci Măestre, să nu-ti fie cu bănat aceste rânduri încurcate, cari vor să tălmăcească omagiul nostru pentru cel mai mare autor român în vieată! // A. Ciura.”⁴⁰

În „Revista politică si literară”, era notată ironic si agitatia spiritelor pentru sărbătorirea unui măiestru care putea rămâne complet indiferent în fata multimii dovezilor de apreciere pe care „natia recunoscătoare” i le mai putea trimite din îndepărtata lui tară: „Parcă îl văd pe măiestrul Caragiale, cetind cu un zimbet de suprimată plictiseală sutele de articole si miile de felicitări, ce îi sosesc de pretutindeni în clipa solemnă, când trece pragul anului al sasezecilea. // Se va înduiosa – cine stie! – si va murmura cu un aer de ispăsire: // - Vezi, ce băieti buni românii ăstia! Mă încunună cu lauri, mă ridică în slavă… m-au ales chiar membru corespondent la Academie, si eu ingratul!… O să mă înapoiez la Bucuresti cu proximul expres. Cine stie, dacă mai trăiesc vreo sasezeci de ani (cei multi înainte!) o să mă aleagă membru activ la Academie, si atunci… // Fata măiestrului iea pe o clipă înfătisarea solemnă, un zimbet fugar îi flutură pe buze. // Apoi îsi potriveste plictisit ochelarii si ridicându-si degetul în semn de mustrare, citează sententios: // Wir wollen weniger gehoben / Und fleissiger gelesen sein!”⁴¹

O încercare de a explica indiferenta lui Caragiale fată de manifestările de simpatie si apreciere venite din tară se putea afla în rândurile prin care Alexandru Ciura nota, în „Revista politică si literară”, o întâmplare aparent inofensivă, prin care evoca prezenta sclipitoare a marelui scriitor într-un cerc de prieteni: „Într-un cerc prietinesc. Măiestrul a fost întrebat, care e cea mai de seamă operă a literaturii universale. A răspuns evasiv: // - Opere de seamă nu prea sunt, măi băieti! Corbi albi! Ici-acolo câteva fire de grâu sănătos în atâta puhoiu de pleavă, si două-trei sclipiri de diamant într-un pustiu de nisip. // - Totusi, măiestre? // - Ei, să zicem Robinson. / - Da, Robinson, exclamară cu totii. // - Să-mi spuneti voi acum, care e partea cea mai genială din Robinson. // Încercau cu totii, să spună câte ceva. Ba, că atunci, când a dat peste bulgărul de aur si el i-a dat cu piciorul, căci n-avea nici o trebuintă de el si l-ar fi schimbat bucuros pentru o bucată de fier; ba că una, ba că alta. // Măiestrul a spus atunci: // - Partea cea mai genială e, când Robinson descopere pentru întâia oră, o urmă de om în nisip… Se obisnuise acum cu fiarele, cu greutătile traiului, cu lupta împotriva elementelor… Când a văzut însă urma de om, a rămas îngrozit de moarte. Robinson e o scurtă povestire a civilizatiei umane; si când el s-a speriat asa de mult de urma pasului omenesc pe nisip, a spus prin asta, că cel mai mare dusman al omului, este omul. Nu deslăntuirea elementelor, nici greutătile traiului, nici fiarele sălbatice, ci semenul său: omul. Homo homini lupus…”⁴²

Moartea fulgerătoare a lui I. L. Caragiale, sâmbătă, 22 iunie 1912, noaptea, a cutremurat peste măsură pe cei din redactia „Unirii”. Gazeta anunta nefericitul eveniment la 27 iunie 1912, sub forma unui amplu necrolog⁴³,  Ion L. Caragiale, nesemnat, dar cu sigurantă scris de către Alexandru Ciura. În rândurile emotionante ale profesorului si scriitorului ardelean sunt punctate câteva informatii interesante privind nu numai legăturile lui Caragiale cu Blajul si cu Ardealul, în general, dar si cu privire la receptarea operei lui Caragiale în spatiul transilvan si la talentul oratoric al marelui scriitor clasic: „Pe noi, ardelenii nu ne cunostea mai înainte, decât din goana acceleratului si din cele câteva tipuri – nu chiar simpatice – ale ardelenilor reflemizati în Schite usoare. În schimb putini de ai nostri, cari se ocupau cu literatura, îi cunosteau scrierile si cetiau cu deosebită predilectie excelenta revistă , pe care o redacta în colaborare cu Cosbuc si Slavici. De câtiva ani însă, măestrul s-a scoborît din Olimp si a început să cunoască si lumea de la noi. Era o adevărată plăcere, să cetesti în gazete, cum Caragiale, în drumul spre Berlin, se oprea întotdeauna la Budapesta, si petrecea o seară în cercul tinerimii universitare. Era un prilej de mare bucurie pentru tinerii, cari trăiau în un mediu străin si cari nu-l cunosteau decât din scris. Sufletul vesnic tinăr al lui Caragiale lua un avânt deosebit, în mijlocul lor, si el le da învătăminte si-i călăuzia, cu graiul lui vrăjit, în tainele literaturii. // Era un mare deliciu, să-l asculti vorbind, să asculti bogătia cunostintelor, de care dispunea, fără să fi isprăvit măcar scoalele medii; scânteierile de spirit, în cari îsi turna improvizatiile despre credintă, morală, literatură, artă si stiintă. În scrisul său, a fost pedant si sgârcit; a cizelat cu atâta grijă fiecare cuvânt, încât fraza lui purta, la înfătisarea ei în lume, strălucirea rece a diamantului. Si, în comparatie cu extraordinarul său talent si cu bogătia de cunostinte, nu ne-a lăsat decât doauă volume de proză si doauă de teatru. Dar să-l fi auzit pe Caragiale vorbind! // Urmăreai cu greutate salturile vertiginoase ale mintii sale agere, regretând că nu poti să stenografiezi toată comoara de cunostinte si de frumuseti, pe care măestrul o răspândia, inconstient de rîsipa, ce o săvârseste. Cu prilejul serbărilor din vara trecută, un admirator al lui, care îl ascultase câteva ore fără întrerupere, a spus cu o nuantă de amărăciune: . Din scăpărările de geniu ale acestor discutii, retinem numai una, unde măiestrul vorbia despre talente. Omenirea – spunea fericitul în Domnul – tînteste spre bine; talentele tîntesc spre mai bine; ele stiu bine, că acest e aproape nerealizabil, dar muncesc din greu si sucombă adese în nizuinta lor spre culme. De aceea talentul e un mare bine pentru omenire, dar pentru singuratici e, aproape întotdeauna, o nenorocire…”

Din rândurile lui Alexandru Ciura reiese faptul că Ion Luca Caragiale a vizitat Blajul o singură dată, în vara lui 1911, când la Blaj s-au desfăsurat marile serbări ale Astrei, prilej cu care a făcut promisiunea de a reveni, după începerea anului scolar, pentru a se putea întâlni cu multimea studentilor seminaristi: „Blajul, care a avut fericirea să-l aibă oaspe o singură dată, rămâne nemângăiat, că măiestrul a amutit pentru totdeauna, înainte de a-si îndeplini promisiunea, ce i-o dase. Era vorbă, ca el să ne tină o conferentă, când va putea asista si tinerimea, ce urmează la scoalele noastre, rămânându-le pentru toată vieata amintirea nestearsă, de a fi ascultat graiul fermecat ale celui mai mare prozator al literaturei noastre. // Lucrul s-a amânat de pe o zi pe alta si înscrisoarea din urmă ce ne-o trimite, - cu o zi înainte de moarte – măiestrul ne asigură, că la iarnă o să vină între noi. // El nu va mai veni de acum. // Si în literatura românească multă vreme se va simti golul rămas în urma acestei pierderi ireparabile. // Va trece poate un veac încheiat, până să se ridice – ca o sinteză a vietii noastre ca popor – un spirit atât de ager, o minte asa de aleasă, care să analizeze si să disece cu atâta artă micile si marile păcate ale vietii noastre sociale. // Zimbetul satiric a încremenit pe buzele acestui arbitru al elegantei care a spus, ca nimeni altul, atâtea adevăruri crude, în haina nepieritoare a glumei si a sarcasmului: ridendo dicere verum! // Literatura românească încheie cu el una din cele mai luminoase pagini. // Când scriem aceste rânduri, din Berlin porneste un tren, care duce osămintele marelui defunct la Bucuresti, pentru a fi înmormântate cu pompa, ce se datoreste marilor bărbati ai neamului. // Si noi ne vom descoperi capetele si ne vom pleca în fata vagonului, care duce la drumul de veci, zăvorit între cele patru scânduri, cea mai curată glorie a literaturii române contimporane.”⁴⁴

După aceste emotionante rânduri, erau înserate câteva Date biografice, elocvente pentru ceea ce se putea puncta la repezeală, în 1912, despre viata si opera regretatului scriitor român: „Ion Luca Caragiale, s-a născut în 1852, în comuna Mărgineni, judetul Prahova. Spirit pătrunzător, mai mult autodidact; mare talent de a observa si a reproduce mai ales partea ridiculă a caracterelor si a moravurilor; este cel mai bun autor de comedii românesti. În comediile sale O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, De ale carnavalului, Conul Leonida, ridiculizează defecte nationale ale societătii noastre contemporane, resultate mai ales din o prea grăbită trecere de la o stare de ignorantă la o pretinsă civilizatiune. A mai scris o dramă, Năpasta, câteva novele, foia satirică , si a colaborat la mai multe jurnale în cari e si din Arad. // Toate lucrările lui au apărut în editura din Bucuresti, în 3 volume. În vremea din urmă lucra la o dramă, care probabil, e terminată.”⁴⁵

În acelasi număr, în „Foita Unirii”, era publicat primul fragment din O vizită la castelul „Iulia Hasdeu”⁴⁶, iar sub titlul Caragiale si noi, două scrisori ale lui I. L. Caragiale către Al. Ciura, cea de a doua fiind scrisă de Caragiale în chiar preziua mortii sale. Prezintă interes deosebit relatia marelui clasic cu cercul intelectualilor de la Blaj si rezerva manifestată fată de publicatia acestora.

În prima scrisoare adresată lui Al. Ciura, Caragiale, după ce citise revista „Unirea”, (Ciura ne informează în preambul că si-a exprimat această dorintă si că i-a fost trimisă revista) îsi declina politicos oferta de a publica în „Unirea”, si promitea, în schimbul caldei primiri ce i se făcuse la Blaj cu ocazia Serbărilor Asociatiunii, să tină cândva o conferintă publică în folosul oricărui scop de binefacere vor găsi organizatorii de cuviintă: „În primăvara anului 1911 dl Bocu, fostul redactor al „Tribunei” ne scrie de la Arad, că dl Caragiale ar dori foarte mult să i se trimită , - i-am împlinit dorinta cu cea mai mare plăcere. // Venit si el la serbările jubilare ale Asociatiunei măiestrul la cea dintâi întâlnire multumi cu multă amabilitate de spedarea foii si aminti cu cuvinte elogioase de câtiva articli, cari îi plăcură. // Serbările Asociatiunei îl impresionară nespus, nu le putea uita. Nu putea uita pe tăranul român, asa cum îl vedea pe la noi frumos, bine făcut, destul de destept si îmbrăcat de sărbătoare. În ziua primă l-am invitat să ne suim pe terasa Catedralei, ca să observăm multimea. Nu, , adause măiestrul. Si întâlnindu-se cu dr. Iancu si dr. Velici, Caragiale le atrăgea atentia la frumusetea portului si voinicia tăranului. român, nu al nostru, în celea mai multe locuri slab si pipernicit!> // La despărtirea de Blaj, măiestrul promise că va scrie ceva pentru . Pe la sfârsitul lui Octombrie îi adusesem aminte de promisiune. Mă mândream deja cu gândul că va putea publica în coloanele ei si un articol original de marele scriitor Caragiale. Poetul Cosbuc îmi dăduse deja câteva rânduri din Infernul lui Dante. Nădejdea mea nu s-a realizat. Măiestrul îmi trimite următoarea scrisoare: Frate Aurel, // Am lipsit de acasă si tocmai acum, întorcându-mă, am găsit scrisoarea dumnitale. Îsi trimit un portret în amintirea petrecerei mele la Blaj. Acele strălucite zile, cari au trecut ca un vis luminos, n-am să le uit nici odată, si cu mult mă simt dator vouă pentru frăteasca primire, cu care m-ati întâmpinat; însă datoria deocamdată nu mi-o pot plăti prin scris, fiind tare ocupat cu o lucrare ce nu mai sufere întârziare. Rămâne deci să mi-o plătesc în alt mod, si anume: în cursul iernii sau primăverii, voiu veni, cu ajutorul lui Dumnezeu, să tin o conferentă publică la Blaj în folosul ori cărui scop de binefacere veti găsi voi cu cale. // Până atunci rogu-te, frate Aurel, primeste multe îmbrătisări din partea devotatului dumitale prieten // 5/XI st. N. 1911. // Caragiale.”⁴⁷

Cea de-a doua scrisoare publicată de Alexandru Ciura în „Unirea”, pe care o reproducem mai departe, lasă să se întrevadă distanta existentă între conceptiile care prezidau scrierile celor doi prieteni si delicatetea cu care Caragiale menaja orgoliul de scriitor al „mai tânărului” său „frate”: „Iubite amice Ciura, până la revedere, tocmai înspre iarnă, primeste deocamdată călduroase salutări si multumiri pentru volumul, ce mi-ai trimis. Nu i-am tăiat încă foile: ai răbdare până să ne vedem si nu te teme, prea smerite ucenic, cum nu mă tem nici eu că va trebui să fiu aspru. Te cunosc, că esti o calfă vrednică, de care poate fi mândru orice mester cinstit, chiar în vremuri de cinstire a mestesugului, nemite în vremea noastră – de cârpăcerie – când ciubotarii croiesc nădragi si croitorii tălpuiesc ciubote, spre gloria culturală a rurarilor cis si transcarpatini. // Îti urez petrecere frumoasă în timpul verii. Să ne mai vedem sănătosi si cu voie bună la Blaj! // Dumnezeu cu d-ta si cu ai dumnitale. // Vineri 8 / 21 VI 1912, // devotat frate mai bătrân, // Caragiale.”⁴⁸

O săptămână mai târziu, în numărul din 2 iulie 1912, se revenea cu un alt scurt necrolog⁴⁹, în care se prelungeau ecourile mâhnirii profunde ce a cuprins „toată suflarea românească” la vestea trecerii marelui scriitor „în cumpăna repaosului etern”. În „ceasurile purtătoare de-o atare jale si durere nebănuită” presa românească a apărut „încadrată cu margini negre, ca semn al doliului national” si a publicat „o multime de amănunte din viata scumpului defunct”. Din „vraful bucătilor număroase”, cititorilor „Unirii” le erau oferite amănunte despre Cum a murit Caragiale dintr-o scrisoare a Cellei Delavrancea, care, martoră directă a nefericitului eveniment, îi scria mamei sale din chiar locuinta marelui dispărut, de la Berlin: „22 iunie, Sâmbătă noaptea. // Mamă, // Îti scriu, deoarece cred, că tăcerea ar fi o tortură după depesele primite. – Caragiale-i mort, mort si grozava zi de azi ne-a apropiat si mai mult, pe mine si pe sărmanii săi copii; numai acum îti pot vorbi un pic… au trecut două ceasuri si numai pendula ceasului si murmurul vocii dnei Zarifopol, care o mângăie pe dna Caragiale, adevereste si mai mult ceea ce am petrecut eu în orele acestea. – Lovitura a fost îngrozitoare… când Luchi (fiul răposatului N. R.) s-a întors de la liceu si noi ne pregăteam să mergem la masă, mutter s-a dus să-l trezească pe Caragiale. – Am auzit cum tusia noaptea si de aceea nime n-a intrat în camera sa înainte de 1 ½ h. p. m. – Eu lucram în salon, când Tuschi (fiica mortului (?) N. R.) intră tipând… fără să vorbim, am înteles îndată, că o mare nenorocire e la mijloc… pe coridor era dna Corez cu ochii plini de groază; usa deschisă larg, Luchi în odaie cu mâinile în aer si aproape de pat, lungit pe pământ, cu gura deschisă, palid si cu privirea fixă, Scumpul nostru Herr Director. Primele momente sunt imposibil de descris… toti tipau. // După ce am văzut, că era în adevăr mort, eu si Tuschi am alergat pe stradă să căutăm unul, doi, trei doctori. Ei au sosit dar în zădar, căci moartea data deja de vreo sapte ore. A murit subit. Nu voiu putea să-ti descriu toată ziua aceea! Ea, sărmana femee, din spasmele de plâns trecea într-un lesin îngrozitor. Tuschi a fost destul de tare, după cât îi permiteau puterile, Luchi însă a fost admirabil, dând întregii lumi probe de curaj si alergând la legatie, la societ. de pompe funebre etc… Eu însă mi l-am ajutat după cum am putut, încât m-am mirat de rezistenta mea. La miezul noptii au sosit D. si Dna Zarifopol, niste prietini excelenti asa că cel putin nu mai suntem singuri. Înainte de a fi venit dânsi numai eu si cu Luchi eram mai cu judecată; bonele sunt asa de tinere si de înspăimântate, încât nu stiau nimic ce să facă. Îl asteptăm pe Picu, cum astepti lumina soarelui. Luchi credea orbis în el. Corpul trebuia transportat în România si atunci ne vom întoarce totii. Mâine îl vor îmbalzama. Lovitura a fost asa de neasteptată încât noi am rămas strâns lipsiti (lipiti ?!) unii de altii, ca si când am simti încă inevitabila lovitură de trăsnet… Chiar si la ceasul acesta de odihnă, toate usile-s deschise si noi vorbim toată vremea. Afară cerul e limpede, se măreste de ziuă, eu îmi adun toată energia de care am nevoie pentru ca să li-o împărtăsesc si celor din jurul meu. // Dragă mamă, în această confuzie tu plângi desigur si împărtăsesti durerea noastră si disperarea acestei sărmane femei care-l adora. // Si chiar azi a fost prima zi frumoasă din vara aceasta! // Cella.” ⁵⁰

Câteva luni mai târziu, ecourile tristului eveniment mai persistau si stirea revenea în actualitate prin rubrica de „Noutăti”, unde se putea citi despre Aducerea corpului lui I. L. Caragiale în tară⁵¹, într-un vagon mortuar german sigilat si lipsit de „fractele” cuvenite, fapt care justifica întârzierea prin nenumăratele statii austriece. În sfârsit, la mijlocul lunii decembrie se relata amplu despre Funerariile lui Caragiale⁵².

În „Revista politică si literară”, la rubrica de „Informatiuni”, sub titlul  I. L. Caragiale erau înserate doar câteva rânduri legate de decesul marelui scriitor, cu promisiunea, neonorată, de revenire în numerele ulterioare: „Cutremurati si mâhniti până în cele mai ascunse baiere ale inimii noastre, trebuie să înregistrăm cu cel mai viu regret încetarea din viată a unuia dintre uriasii gândirii românesti si a celui mai bun, mai sigur si mai folositor mânuitor al condeiului. Numai câteva luni înainte, lumea românească de pretutindeni, într-un elan de cea mai nobilă însufletire, îi aducea tot prinosul de recunostintă si de admiratie din prilejul aniversării de 60 ani de la nasterea marelui artist. // A refuzat atunci să fie martor sărbătoririi sale si ovatiilor fără sfârsit, ce îl asteptau. Si iată, dacă nu le-a fost dat adoratorilor săi ca sub puterea de farmec a ochilor săi schinteietori să-i poată aduce omajul atât de meritat, - acum, în jurul trupului său rece si nesimtitor, li se deschide totusi tristul prilej să se adune cu pietate si să-i deie ultimul onor, asa cum o merită o personalitate cum numai I. L. Caragiale a fost. // La toamnă i se vor transporta osămintele marelui defunct la Bucuresti si vor fi asezate spre vecinică odihnă cu funeralii nationale. // Sosindu-ne sdrobitoarea veste a mortii numai după încheierea numărului, regretăm nespus de mult, că nu am putut la locul potrivit si într-o extensiune mai mare să caracterisăm vieata si opera neîntrecutului măiestru, care azi nu mai e între noi. Reproducem totusi un scurt fragment din aprecierea ce i-o face escelenta revistă în cuvântul de omagiu ce îl aduce cu acest dureros prilej (…)”⁵³ „Natia recunoscătoare” trecea cu destulă usurintă peste disparitia omului, pentru a retine valoarea nepieritoare a operei sale.

1 Raport despre institutele de învătământ gr.-cat. din Balázsfalva-Blaj…pe anul scolastic 1905-1906, Balázsfalva-Blaj, Tipografia Seminarului Arhidecezan, 1906, p. 46.

2 Ibidem, p. 50.

3 Anuarul Institutelor de învătământ gr.-cat. din Balázsfalva (Blaj)…pe anul scolastic 1911-1912, Balázsfalva (Blaj), Tipografia Seminarului Teologic Gr.-Cat., 1912, p. 4.

4 Radu Brates, Secvente, în vol. Oameni din Ardeal, Bucuresti, Editura Minerva, 1973, p. 226.

5 Grigore Pădureanu, în „Blajul”, an II, nr. 3-4, 1936, p. 200.

6 Raport…pe anul scolastic 1907 / 1908, Balázsfalva-Blaj, Tipografia Seminarului Teol. Gr.-Cat., 1908, p. 36

7 Ibidem, p. 57; p. 36; pp. 19-20.

8 Raport…pe anul scolastic 1908 / 1909, Balázsfalva-Blaj, Tipografia Seminarului Teologic Gr.-Cat., 1909, p. 89; p. 54.

9 Ioan Paul, Amintiri despre Bunea (datate 1 februarie 1910), în vol. Florică Ceterasul si alte scrieri, Bucuresti, Edit. Casa Scoalelor, 1928; reprodus după Radu Brates, op. cit., p. 223.

10 Ibidem, p. 29.

11 Cu ajutorul Domnului „Unirea” încheie cinci decenii de luptă dreaptă pentru neam si lege, în „Unirea”, an L, nr. 52, 28 decembrie 1940, p. 1.

12 I. Agârbicean, Ceasuri de seară. Suferinta crestinească, în „Unirea”, an XXII, nr. 27, 12 martie 1912, pp. 2-4; Puisorii, în „Unirea”, an XXII, nr. 31, 21 martie, pp. 2-4 si în nr. 32, 23 martie, pp. 2-4; Datorii, în „Unirea”, an XXII, nr 77, 23 iulie 1912, pp. 2-3; nr. 78, 25 iulie 1912, pp. 2-3; cu titlul Datoria, în nr. 79, 27 iulie 1912, pp. 2-3; nr. 80, 30 iulie 1912, pp. 1-4; nr. 81, 1 august 1912, pp. 2-4; nr. 82, 6 august 1912, pp. 2-3; nr. 83, 8 august 1912, pp. 2-3; nr. 84, 10 august 1912, pp. 2-4; începând cu nr. 96, 14 septembrie 1912, până la nr. 108, 17 octombrie 1912, în zece episoade, „povestirea originală” a „Unirii”, publicată în „Foită”, a fost Păcatele noastre, de Ioan Agârbicean.

13 Dr. Oct. Prie, O viisoară. Piesă poporală în trei acte, în „Unirea”, an XXII, nr. 22-36 , 1912.

14 Ioan Slavici, Eminescu-omul, în „Unirea”, an XIX, nr. 26, 3 iulie 1909, pp. 226-227; nr. 27, 10 iulie 1909, pp. 234-235; nr. 28, 17 iulie 1909, pp. 242-244.

15 I. L. Caragiale, O vizită la castelul „Iulia Hasdeu”, în „Unirea”, an XXII, nr. 67, 27 iunie 1912, pp. 2-3; nr. 68, 29 iunie 1912, pp. 2-3; nr. 69, 2 iulie 1912, pp. 2-4.

16 T. Muresan, Sonet, în „Unirea”, an XIX, nr. 1, 6 ianuarie 1909, p. 11.

17 Aron C., Sonet, în „Unirea”, an XVIII, nr. 47, 28 noiembrie 1908, p. 390.

18 Ovidiu Hulea, La râul Vavilonului, în „Unirea”, an XXII, nr. 38, 11 aprilie 1912, p. 2; Revedere si Strofe, în nr. 77, 23 iulie 1912, p. 2.

19 Începând cu articolul Episcopie gr. cat. maghiară din „Unirea”, an XXII, nr. 14, 8 februarie 1912, pp.1-4.

20 În nr. 69, 2 iulie 1912, la p. 3, evenimentul era adus în centrul atentiei sub titlul de articol Congresul euharistic international de la Viena, publicându-se chiar si un Plan de participare a românilor, însotit de un „preliminar de cheltuieli”; se revenea însă în chiar numărul următor (nr. 70, 4 iulie 1912, p. 1), prin publicarea hotărîrii prelatilor români si a conzistorului arhidiecezan din Blaj de a nu inaugura actiunea de propagandă „pentru participarea oficioasă si în masse mari a Românilor gr. catolici la congres”, motivându-se prin faptul că, dată fiind starea sufletească deprimată a credinciosilor ca urmare a situatiei primejduite în care se afla biserica lor, o participare în număr corespunzător si demn apărea drept imposibilă.

21 La rubrica „Spicuiri”: Minciuni si stupidităti unguresti!, în nr. 71, 6 iulie 1912, p. 4; Oh, az a romániai udvariasság, în nr. 74, 16 iulie 1912, pp. 3-4; Arad város és Vlaicu, ibidem; Halucinări unguresti mai proaspete, în nr. 82, 6 august 1912, p. 4. La rubrica „Noutăti”: „Turnul de veghe” al fituicii „Ujság”, în nr. 90, 27 august 1912, p. 5.

22 Serbările jubiliare de la „Petru Maior”, în „Unirea”, an XXII, nr 44, 25 aprilie 1912, p. 3.

23 Internat românesc în Budapesta, în „Unirea”, an XXII, nr. 45, 27 aprilie 1912, p. 1.

24 Gheorghe Baritiu. La centenarul nasterii, în „Unirea”, an XXII, nr. 52, 21 mai 1912, p. 1.

25 Costache Negri. 1812-1912, în „Unirea”, an XXII, nr. 70, 4 iulie 1912, pp. 3-4.

26 În „Unirea”, an XXII, nr. 76, 20 iulie 1912, sub titlul Triumfuri culturale (pp. 1-2) si sub titlul Serbările de la Vălenii de Munte (pp. 2-4) se accentua asupra importantei culturale a evenimentului, iar corespondentul special al „Unirii” oferea o serie de amănunte în legătură cu festivitătile de la deschidere.

27 În „Unirea”, an XXII, nr. 73, 11 iulie 1912, p. 4, la rubrica „Diverse”, sub titlul Cursurile de la Vălenii de Munte între cele 27 de sectiuni figurau si sectiunile: „3. V. Bogrea, Literaturi străine”; „7. N. Cartojan, Din literatura populară”; „10. Nerva Hodos, Tiparul românesc”; „17. V. Pârvan, Civilizatii italice”, „25. H. Stahl, Cum se vorbeste?”;

28 De la cursurile de vară de la Vălenii de Munte, în „Unirea”, an XXII, nr. 77, 23 iulie 1912, pp. 2-3.

29Un centenar. Răpirea Basarabiei1812, în „Unirea”, an XXII, nr. 37, 6 aprilie 1912, pp. 17-18.

30 Eliminarea teologilor români din seminarul romano-catolic orădan, în „Unirea”, an XXII, nr. 16, 15 februarie 1912, pp. 3-4; la rubrica „Noutăti”, în nr. 17, 17 februarie 1912, p. 5, „Bravilor teologi de la Oradea mare” li se trimitea o depesă prin care se exprima protestul împotriva tendintelor de a se folosi scolile preotesti romano-catolice, hrănite din munca si sudoarea românului, pentru umilirea si distrugerea neamului nostru; cei 16 teologi români fuseseră eliminati din seminarul romano-catolic orădan pentru că refuzaseră să renunte la folosirea limbii române în incinta seminarului, în afara orelor de curs.

31 În „Unirea”, an XXII, nr. 41, 18 aprilie 1912, p. 5; în numerele următoare se revenea cu noi amănunte legate de Catastrofa Titanicului; un material de proportii, sub titlul Cataclism, se publica în nr. 44, 25 aprilie 1912, pp. 1-2.

32 Ploile si furtunile devastatoare, revărsările Somesului si ale Oltului, „ravagiile uraganului” dezlăntuit în zona Clujului în ziua de 13 mai 1912, apoi inundatiile provocate de apele Timisului, un adevărat „potop” în ziua de Rusalii, au pricinuit pierderi însemnate si revista a lansat nenumărate apeluri pentru ajutorarea celor năpăstuiti si urgisiti de fortele naturii. Despre Ravagiile uraganului din 13 mai 1912, în zona Clujului, se relata pe larg în „Unirea”, an XXII, nr. 51, 18 mai 1912, pp. 4-5.

33 Începând cu nr. 111, 24 octombrie 1912, evenimentul este mediatizat în aproape toate numerele „Unirii”.

34 A. Ciura, Scrisoare măestrului Caragiale, în „Unirea”, an XXII, nr. 28, 14 martie 1912, pp. 2-4.

35 Ibidem, p. 2.

36 Al. Ciura, I. L. Karagiale, în „Revista politică si literară”, an IV, nr. 5, 1 martie 1912, p. 142.

37 A. Ciura, Scrisoare măestrului Caragiale, în „Unirea”, an XXII, nr. 28, 14 martie 1912, p. 2.

38 Ibidem, pp. 2-3.

39 Al. Ciura, I. L. Karagiale, în „Revista politică si literară”, an IV, nr. 5, 1 martie 1912, pp. 142-143.

40 A. Ciura, Scrisoare măestrului Caragiale, în „Unirea”, an XXII, nr. 28 / 14 martie 1912, p. 4.

41 Al. Ciura, I. L. Karagiale, în „Revista politică si literară”, an IV, nr. 5, 1 martie 1912, pp. 143-144.

42 Ibidem, p. 143.

43  Ion L. Caragiale, în „Unirea”, an XXII, nr. 67, 27 iunie 1912, pp. 1-2.

44 Nu avea însă cum să se întâmple asa, pentru că, în paginile aceleiasi publicatii, într-un număr de la începutul lunii decembrie (în „Unirea”, an XXII, nr. 126, 3 decembrie 1912, p. 5), citim despre Aducerea corpului lui I. L. Caragiale, într-un vagon mortuar german sigilat, fără hârtiile edificatoare, fapt care a întârziat vagonul prin diferite statii austriece, unde s-au pierdut si „fractele” cuvenite.

45 Date biografice, în „Unirea”,. An XXII, nr. 67, 27 iunie 1912, p. 2.

46 Publicarea textului, reprodus din vol. Momente, schite, amintiri, va continua în următoarele două numere ale „Unirii” (în nr. 68, 29 iunie 1912, pp. 2-3 si în nr. 69, 2 iulie 1912, pp. 2-4).

47 Caragiale si noi, în „Unirea”, an XXII, nr. 67, 27 iunie 1912, p. 2.

48 Ibidem.

49  I. L. Caragiale, în „Unirea”, an XXII, nr. 69, 2 iulie 1912, p. 4.

50 Cum a murit Caragiale, în „Unirea”, an XXII, nr. 69, 2 iulie 1912, pp. 4-5.

51 Aducerea corpului lui I. L. Caragiale, în „Unirea”, an XXII, nr. 126, 3 decembrie 1912, p. 5.

52 Funerariile lui Caragiale, în „Unirea”, an XXII, nr. 130, 14 decembrie 1912, p. 5.

53  I. L. Caragiale, în „Revista politică si literară”, an IV, nr. 7-8, 1912, p. 214.