Caravana cinematografică



Yüklə 380.64 Kb.
səhifə2/7
tarix14.08.2018
ölçüsü380.64 Kb.
1   2   3   4   5   6   7

30

locul ei, uitându-se pe repartiţie. „Domnişoara Corina", mai adăugă el, ca şi cum ar fi degustat rezonanţa numelui. „în seara asta rămâneţi la noi, vă fac nişte jumări", decretă doamna Benea. „Iar mâine o să vă căutăm o gazdă convenabilă. Oame­nii de aici sunt foarte primitori. Casele le stau mai tot timpul goale, nu vin acasă decât sâmbăta, săptămâna sunt la lucru peste râu", spuse domnul Benea. „Serviţi, vă rog, nouă ne plac, haioşuri, se fac foarte uşor", spuse doamna Benea, aducând o farfurie. „Ana", zise atunci încet domnul Benea. „Ana". Vocea directorului avu o intonaţie ciudată, caldă, aproape drăgăsi toasă. Surprinsă, ridică privirea spre doamna Benea şi desco-* peri în farfurie, în loc de haioşuri, mere. „Luaţi, continuă doam­na netulburată, sunt bune, prăjituri de pe la noi", şi-i întinse un măr. Dintr-o săritură directorul fu lângă soţie, o apucă uşurel de umeri şi-o trase spre masă, luându-i farfuria din mână. Câteva momente, doamna îşi plimbă privirea de la farfurie la bărbat. Vai, izbucni ea, mă scuzaţi, ce zăpăcită sunt... am crezut că sunt haioşuri, ştiţi, le pusesem în farfuria asta... nici nu m-am uitat... le-ai mâncat tu?" „Da, le-am mâncat", răspunse domnul Benea cu blândeţe. „Şi acuma stai tu jos. Aici. Aşa."

Dar ceea ce le-ar fi povestit pe larg, înghesuind cu grijă amănuntele şi silindu-se să fie cât mai precisă, într-o încercare pe care şi-ar fi asumat-o doar ca să-i surprindă mecanismele eşecului, căci ştia că nici măcar nu va reuşi să-i facă pe ascul­tătorii ei să-i înţeleagă tulburarea din dosul cuvintelor, darămite să le-o împrumute, ar fi fost momentul sosirii cărţilor, întâmplat la câteva zile după seara petrecută cu soţii Benea. Le adusese până la râu un camion, după-amiaza. Şoferul, uitându-se cu neîncredere la podul umblător al lui Plopu, mormăi că el nu-şî bagă maşina în râu pentru nişte cărţi. Trebuiră să-l ajute sa descarce. Când luară prelata, rămase încremenită, fermecată: toate cărţile puse deasupra aveau coperte roşii, de un roşu aprins, străluminând. „Ce frumoase sunt!", exclamă ea. Le mângâie încet. Degetele îi lunecară pe suprafaţa lor lucioasă, ca dată cu lac. O înfiorare i se risipi în podul palmei. Descoperi apoi că şi stratul următor era de aceeaşi culoare. Sta sus în lada

31

. Caravana cinematografica



camionului şi trecea cărţile peste oblon şoferului şi lui Plopu care le stivuiau pe mal. Tot mai uimită, căuta în mormanul acela ce începea să se desfacă o carte gri sau albă, vreun cotor albastru. Toate erau însă roşii. Nu se deosebeau decât prin grosime şi format. Primele pe care puse mâna erau cu file pu­ţine, vaporoase, peste care coperta de un roşu pal se aşternea ca un neglije ascunzându-le subţirimea. Urmau apoi în număr mult mai mare un fel de broşuri suple, lunguieţe, la care culoa­rea devenea purpurie, ţipătoare, trăgând privirea ca spre o rană. Când grămada de pe mal ajunse aproximativ egală cu cea din camion, dădu peste nişte cărţi grăsuţe, cu pagini multe, deasupra cărora roşul se îmblânzea, devenind aproape banal dacă nu i-ar fi dat, nici ea nu ştia de ce, o senzaţie de bolnăvicios. Trebui să se plece mult ca să culeagă nişte volume puternice, cu foi tari, zgrumţuroase, şi supracopertă de carton cărămiziu, dedesubtul căreia se ascundea adevărata copertă aprinzându-se din nou, dar de data asta într-un roşu mai moc­nit, începură s-o doară braţele. Cărau în tăcere, asudaţi. Din când în când şoferul scăpa câte o înjurătură. Undeva, în dreap­ta camionului, soarele cobora spre asfinţit. După volumele cu supracopertă apărură altele, la fel de mari, dar la care nu mai putu să numească nici o însuşire a culorii, căci roşul se pulve­riza în zeci de nuanţe învrăjbite, amestecate, unduite sub formă de linii, flamuri, cercuri/flăcări, fără o graniţă precisă între ele. Când îşi ridică privirea, soarele luase forma unei broşuri intrând cu un colţ în orizont. „Mai sunt?" întrebă şoferul. „Puţine", răs­punse ea şi se aplecă să ia o carte din cele câteva foarte mari rămase la fund, toate cu coperte tari, vopsite într-un roşu sân­geriu, morocănos. Vru s-o apuce de cotor, dar deodată supra­faţa roşiatică din faţa ochilor se schimbă în maroniu, apoi în negru şi se mai gândi o clipă, înainte ca şi întunericul să dispa­ră, în ce poziţie caraghioasă cade.

Când se trezi, era culcată în iarbă, se făcuse deja seară şi camionul plecase. Plopu îşi puse un genunchi lângă ea. „Aţi le-Şinat, zise. De ce n-aţi spus că nu mai puteţi?" „Nu ştiu ce mi-a venit, vă rog să mă scuzaţi, nu mi s-a mai întâmplat niciodată,

IOAN GROSAN __

32

sunt obişnuită cu munca, noi am avut mult pământ..." îşi duse mâna la păr. Era ud. „M-aţi stropit?" „O ţâră." îl privi lung. „Dumneata m-ai luat din camion?" Plopu nu răspunse imediat, continuă să zâmbească. încercă să-şi imagineze cum făcuse el ca s-o aducă jos. „Nu eu, zise Plopu. Şoferul v-a luat în braţe şi-a coborât cu dumneavoastră". îşi încheie nasturele de la gâtul bluzei care probabil i se deschisese în timpul căzăturii. „Eu numai v-am pus în iarbă", mai zise Plopu. Abia atunci îşi dădu seama că stă de vorbă cu un bărbat, culcată. Se sculă repede, scuturându-se. „Şi-acum ce facem cu ele?" întrebă ea, arătând spre grămada de cărţi. „Ce să facem? Le lăsăm aici până mâine. Dimineaţă vin eu cu Darcleu şi vi le aducem acasă". „Le lăsăm noaptea aici, singure?" „Unde să fugă, săra­cele?" „Şi dacă vine cineva?" „Aici? Aici nu vine nimeni, dom­nişoară. Cine să vină?" Acoperiră cărţile cu pănuşei de porumb. De pe pod, privită în timp ce treceau râul, grămada semăna cu o colibă.

Până în sat merseră în tăcere. (Aici poate că ar mai fi trebuit să spună ceva. Dar ce? Pentru că într-adevăr Plopu nu scosese nici o vorbă tot drumul, doar că avea mereu zâmbetul acela afurisit. Nu poţi povesti un zâmbet. Aşa că, uite, n-o să spună nimic, ce credea el?). Dimineaţa o trezise o bătaie uşoară în geam. Era Darcleu. „Le-am adus. Unde le punem?" Ieşi afară şi văzu în faţa casei căruţa Iui Darcleu încărcată cu vârf şi înhă­mat la ea, un cal somnoros. „Al cui e calul? Ţi-ai cumpărat al­tul?" „Nu, zise Darcleu. E de la Sfatul Popular. Ne dă el cal, dacă avem nevoie". Cărţile le aşezară în una din cele două odăi ale casei în care o adusese să stea Tanasie, preşedintele Sfatului, până i se lămurea situaţia. în casă trăise un bătrân, neam cu preşedintele. Moşu muri şi Tanasie, după ce-l îngropa, bătu deasupra uşii de la intrare o placă de lemn pe care era scris „Arhiva Sfatului Popular Mogoş". Când însă ea intrase în casă, nu găsise altceva decât o laviţă, o masă, un pat şi într-un dulap, ascuns sub nişte dosare, o bucată de cârnat afumat.

După ce goli căruţa, Darcleu se aşeză pe laviţă şi-şi aprinse un capăt de ţigară. „Te-aş servi cu ceva, zise ea, dar n-am



33

. Caravana cinematografica

nimic". „Nu trebuie, mulţumesc, răspunse ţiganul. O să-mi daţi din când în când câte-o carte". îl privi amuzată. „Ştii să citeşti?" „Ştiu. Am umblat la şcoală." „Dacă vrei, poţi să-ţi alegi acum". Mai am o treabă şi-i păcat să port cartea cu mine. Lăsaţi că vin eu mâine. Dar o fişă puteţi să-mi faceţi." „Ce să-ţi fac?" „Fişă. Nu daţi cartea cu fişă?" „A, da, cum să nu! Să-ţi fac acuma?" „Păi da, spuse el. Scăpaţi de-o treabă". Scoase un formular din teancul primit de la domnul Benea şi se aşeză să-l completeze. „Numele şi prenumele". „Darcleu", zise. „Cum, Darcleu? Eu ştiam că asta e porecla". „Scrieţi Darcleu, tot aia e." „Nu-i aşa. Eu te cunosc, dar aici trebuie să scriu numele corect". Bărbatul trase până la muc din ţigară şi-o stinse de talpa piciorului. „Păi dacă mă cunoaşteţi, puteţi scrie Darcleu. Toată lumea aşa îmi zice: Darcleu". Ei îi veni să râdă. Cunoştea istoria poreclei, i-o spusese Plopu. Cu vreun an înainte, ţiganul, împotriva tuturor văicărelilor nevestei, vânduse o mândreţe de cal şi-şi cumpă­rase un radio mare pe care-l proptise în fereastră, astfel încât toţi care treceau prin dreptul casei puteau să descifreze literele prinse în pânza difuzorului: D-a-r-c-l-e-e. Seara, ieşea la poartă şi din faţa ferestrei răsucea butoanele împrăştiind până hăt de­parte ştirile şi muzica lumii. Dar cel mai mult îi plăcea Iui să prindă ora exactă. „Este opt. Este ora opt" spunea cu gravitate ţâncilor care-l priveau în adoraţie când dinspre fereastră se auzea ticăitul regulat. „A fost ora opt" spunea apoi, cu o clipă înainte ca vocea crainicului să-l repete docil: „A fost ora opt". „Buletin de ştiri" făcea el ridicând prevenitor un deget spre vreun puradeu care se mişca imprudent. „Buletin de ştiri" făcea la fel de încruntat crainicul. După o vreme, învăţă să prevadă şi anunţarea ştirilor, ordinea lor, importanţa fiecăreia. Succesul lui cel mai mare a fost într-o sâmbătă seara când, de faţă cu Plopu Ş" Tanasie, a ghicit, formulându-le aproape fără greşeală, din patrusprezece evenimente externe, nouă, umilindu-l pe crainic. Porecla, născută din caligrafia îngrijită a mărcii înscrisă pe pân­ză şi purtată o dată cu ştirile acelea neguroase peste sat, a Prins, iar omul nu s-a arătat supărat, ba chiar şi-a pus femeia care nu mai pricepea nimic să-l strige la fel cu ceilalţi.

IOAN GROSAN



34

„Nu pot scrie Darcleu. E lege", zise ea mai mult ca să-l încerce. Darcleu se ridică scărpinându-se în creştet. „Păi atunci lăsaţi aşa, fără fişă. Ce-mi trebuie mie fişă? Iau cartea şi v-o aduc, mă cunoaşteţi". îl petrecu până la poartă silindu-se să nu râdă. „Nu fi supărat, îi mai zise. Când vii după carte, îţi fac şi fişă".

Toate astea şi încă două-trei vorbe despre Atanasiu Gică, plutonierul, şi el nou în sat, le-ar fi povestit cuiva apropiat, cuiva care s-o asculte fără să sufle, cum făcea cu prietena ei cu jură­mânt pe vremea când erau eleve la seminar şi noaptea, vârâte amândouă sub o pătură, în dormitorul înalt al internatului, îşi spuneau prostii până când maica de serviciu le găsea adormite şi aburite. Dar aici cui să povestească, se gândi în timp ce se îmbrăca şi de-afară se auzea întruna magnetofonul caravanei, cui să spună despre viaţa asta şi lumea asta şi nopţile astea când i se năzărea cine ştie ce şi-apoi visa ce i se năzărea şi... o, ce frumos le-ar fi înşirat ea pe toate! La Mogoş nici nu ştia mă­car dacă e bine să povestească. Ar fi putut să-i scrie prietenei, însă în faţa hârtiei şovăia; una era să-şi fi avut confidenta în faţă şi să vadă cum se îmbujorează la vreun amănunt mai băieţos, alta era să apuce tocul şi să observe cu spaimă cum foaia rece fixează cuvintele în poziţii ciudate, oprindu-le definitiv mişcarea.

Se mai uită o dată în oglindă, stinse becul şi păşi afară. Neobo­sită, vocea interpretului optimist continua să plutească peste case.

- Te bat de te sting dacă nu spui, zise plutonierul Atanasiu Gică în timp ce se pieptăna atent în faţa oglinzii mici proptite* pe birou.

Darcleu se foi neliniştit pe scaun. Chipul îi luă o expresie plângăreaţă.

- Dom' şef... murmură el.

- Hai, fără... zise Atanasiu Gică. îmi spui şi-ţi dau drumul.

- Păi v-am mai zis, dom' şef, îndrăzni ţiganul. Ce să vă mai zic?

- Băi, tu crezi că ne duci de nas... Pe noi, mă? Pe noi! - în­trebă plutonierul continuând să se pieptene, fără să-l privească.



35

. Caravana cinematografica

Darcleu se îmbăţoşă, luând o figură jignită, de parcă ar fi vrut să zică „vai, dom' şef, cum să vă duc pe dumneavoastră de nas, se poate să gândiţi aşa?"

- Aici nu merge cu fofârlica. Aici ori spui, ori... şi Atanasiu Gică începu cu mâna o mişcare tăioasă, întreruptă însă sus în aer şi îmblânzită de-a dreptul când pieptenele coborî pe ceafă.

- Zău, dom' şef, pe cuvânt de om, păi n-aş spune dacă aş şti? Ce-am ştiut, am spus. Mai multe nu ştiu şi dacă nu ştiu, de unde să le scot? Omorâţi-mă, bateţi-mă, eu...

- Lasă, mă, că te ştiu eu... aşa faci tu de fiecare dată, spuse plutonierul şi-l privi compătimitor: Nu eşti sincer deloc, da' deloc! De ce nu eşti sincer? Dacă ştii, de ce nu spui?

- Zău că nu ştiu... Eu zic că să mă duc, e târziu şi m-aşteaptă copiii, că fără mine... - şi Darcleu dădu să se scoale.

- Ascultă, mă, zise cu asprime plutonierul. Dacă nu spui, treci în beci. Te confisc. Ce să tot parlamentăm? La beci. Adică eu îţi dau o şansă şi tu dai cu copita. Gata, m-ai supărat: spui ori nu spui? Pe cinstite.

- Dom' şef, vă spun mâine seară...

- TU făcu Atanasiu Gică. Ţţţ.

- Bine, dom' şef, oftă ţiganul şi se aşeză înapoi pe scaun. Dar nu mă ţineţi mult.

- Nu te ţin. Spui şi gata, îţi dau drumul.

Darcleu îşi lăsă capul pe spate, ca şi cum şi-ar aduna gân­durile, se scarpină puţin în creştet, răsuflă adânc şi începu rar, privind undeva deasupra plutonierului:

- Pe la 1231, în pustia cea din Africa, în oraşul numit Samir, trăia o fată botezată Ghizela. Bulibaşa, taică-său, o ţinea, dom' Şef, foarte din scurt, că săraca...

- Băi Darcleu, zise plutonierul, nu mă face prost. Asta mi-ai spus-o alaltăieri.

- Da? - întrebă ţiganul. Să fiu al dracului dacă n-am uitat.

- Alta - făcu Atanasiu Gică. îmi spui alta. Nu fi parşiv. Mă supăr.

- Alta, da... încuviinţă Darcleu. Aia cu regina o ştiţi?

- Ce regină?

- Regina noastră a ţiganilor, cu măcrişul, dom' şef.

IOAN GROSAN

36

- Nu ştiu, zise Atanasiu Gică după o clipă de gândire. Darcleu surâse înţelept şi vorbi:

- Regina noastră se trăgea, după tată, din Egipt. Pe vremea aceea, dom' şef, noi nu eram împrăştiaţi ca astăzi, aveam fie­care rostul nostru, casă, masă, servici, doi-trei cai, vaci cu lapte. Nu mai vorbesc de porci şi galiţe. Aveam o ţară fixă, cu oraşe şi sate în regulă, nu ne avea nimeni treaba, eram noi de capul nostru. Regele era blând, că era bulibaşă.

- Cum îi zicea la regele ăsta, mă? - făcu plutonierul neîn­crezător.

- Cine mai ştie, dom' şef. Eu eram copil când am auzit povestea, dar mi se pare că-l strigau Pancovă. Pancovă primul.

- Hai, mă, dă-te naibii, râse Atanasiu Gică. Cum să-l cheme pe rege Pancovă?

- De unde să ştiu eu, dom' şef? Unii ziceau că-l cheamă Pancovă, alţii Cherecheş.

- Cherecheş mai merge, consimţi plutonierul.

- Şi regele ăsta, Cherecheş, urmă Darcleu, rămase văduv, că] nevastă-sa - fie-i numele lăudat în veci! - muri la naştere, lă­sând în urmă o fetiţă. Regele, şi el om, ce să facă? Jeli un an-doi nevasta, o îngropa, luă altă femeie şi-şi întări ţara. Dar oricât de pornit era el, alt copil nu reuşi să aibă. în vremea asta fetiţa crescu, se făcu mărişoară, o podoabă de fată, veneau ăştia... cum le zice, din pustie, cum dracu... eunucii, dom' şef, s-o vadă, îi mersese vestea de frumoasă şi flacără ce era. O ţinuse de mică, o învăţase toate cele una Estera, slugă bătrână şi! stearpă la casa regelui, una care o crescuse şi pe mă-sa fetei şi care ştia şi întoarce farmece, vrăji, porcării de-astea, astăzi cine se mai ocupă, dom' şef... Estera o lua frumuşel de mână pe Reghina, pe fetiţă, o ducea în grădină şi-n timp ce-i povestea cine ştie ce, cum că împăratul cutare a furat o fată săracă şi părinţii eij l-au blestemat că pe orice va pune împăratul mâna să se schim­be în şold tânăr de fată şi ăsta dacă se scărpina şi el, să mă scuzaţi, dădea în loc de c... lui de alt c... şi alte chestii...

- Hă, hă, hă! A dracului! Hă, hă! - se zgudui Atanasiu Gică.

. Caravana cinematografică

37 ----------------------------------------

- ... şi-n timp ce-i spunea poveşti şi Reghina stătea cu gura căscată, Estera hâc! o şi-ndopa cu măcriş!

Plutonierul icni şi el, oprindu-şi râsul.

- Cu ce o îndopa?

- Cu măcriş, răspunse ţiganul şi se scotoci tacticos prin bu­zunare, scoase un pachet mototolit de ţigări, alese una, o udă cu limba şi şi-o atârnă gânditor în colţul gurii.

- Păi de ce îi dădea măcriş? - întrebă nedumerit plutonierul, aprinzând oarecum fără să-şi dea seama un chibrit şi întinzân-du-l ţiganului.

- Aici e aici! - răspunse Darcleu aplecându-se spre flacără. Măcrişul, dom' şef, are o mare putere la fete. Parşiva de Estera cunoştea problema. Ea să nu cunoască?!

- Da ce face, frate, măcrişul ăsta?

- Dezvoltă, dom' şef. Dezvoltă al dracului. Dă-i unei copile măcriş, aşa, de pe la 10 ani, şi să vezi ce domnişoară iese! Mă­nâncă singur măcriş tot cam la vârsta asta şi la 15 ani eşti be­ton, schiaună femeietul numai să te vadă. Măcrişul conţine fier, fierul se depune-n forme, forma piatră se face, să tot trăieşti!

- Tu ai mâncat, mă? - întrebă încet Atanasiu Gică.

- Nu se mai găsea, era război, n-am apucat, răspunse ţiga­nul. Dar pe vremea aceea se găseau de toate. Avea Estera de unde să ia. Azi un pic, mâine un pic, şi unde nu ne trezim noi cu Reghina, fătuca regelui, şerpoaică în regulă, împungând cu ochii în toate părţile şi mergând numai pe vârfuri, de parcă şi-ar fi fript tălpile. Ai, ai, ce mândreţe, dom' şef! Era ca desenată. Se zicea - spun slugile, astea nu mint - că la pieptul ei se puteau sătura zece copii neînţărcaţi.

-A dracului! - exclamă plutonierul. Le-avea mari, mă?

- Uite-aşa! - zise ţiganul şi mâinile lui desenară spre Atanasiu Gică două frumoase arcuri de cerc.

- Şi cine umbla la ea? Avea pe cineva?

- Nimeni, zise ţiganul. Peţitori erau, nu-i vorbă. Dar ea, ni­mic. Nu se uita la nimeni, nu-i lăsa în curte, îi ţinea la gard. Plângeau ăştia din pustie, cum le zice, eunucii, de-ţi era mai

mila, dar ea nimic. Asta a ţinut aşa cam doi ani, până

IOAN GROŞAN

38

39

. Caravana cinematografică



când a murit Estera. Şi cu limbă de moarte Estera i-a lăsat vorbă să-I ia de bărbat pe ăla care i-a aduce mai mult măcriş. Ştia ea ce ştia. Fata a înţeles, a priceput unde stau puterea şi farmecele ei şi i-a spus săracului tată, regele, că se mărită numai şi numai cu acela care va aduce mai mult măcriş verde. Când s-a auzit una ca asta, n-a mai rămas picior de ţigan în împărăţie, toţi s-au repezit în lume după măcriş, care pe undej l-a tăiat capul, în frunte cu eunucii. Reghina, ajunsă regină, s-a pus pe aşteptat. Numai că măcrişul Esterei, gata, se terminase,! La început i s-a mai îngroşat mijlocul. Sub ochii negri mari au prins cheag două pungi cu lacrimi. Picioarele lucioase s-auj încreţit şi s-au umplut cu vine. Pieptul drept s-a despărţit cătând ruşinat spre pământ. După vreo douăzeci de ani a bătut la poartă un ţigan, bătrân şi el, unu Csâki, cu un sac de măcriş în spate. S-a repezit Reghina şi l-a desfăcut, dar foile erau uscateJ L-a luat pe Csâki de bărbat, că altul n-a mai venit. Ceilalţi ad rămas fiecare pe unde-au nimerit, cine îi mai ştie, dom' şef, ca prafu şi pulberea s-a ales din toţi, dac-au crezut că află atâta măcriş. De unde atâta măcriş, dom' şef?

Ţiganul se opri cu o expresie îndurerată pe faţă, mângâind tăblia biroului. Plutonierul se îndreptă uşor de spate, ca şi curci s-ar fi ferit să facă zgomot.

- De la cine ai învăţat tu să povesteşti, mă Darcieu? - întreba el cu o undă de afecţiune în glas.

- De la un văr de-al meu, unu Borşu. Ţiganul clătină din cap* săracu Borşu!...

- Da' ce-a păţit?

- A murit. Şi i-am spus: nu te duce, mă, că nu cunoşti...

- Unde s-a dus?

- După o fată. A-ncălicat şi s-a dus.

- Unde?

Ţiganul stătu o clipă tăcut, ca şi cum l-ar fi căinat pe Borşu; şi-apoi răspunse scurt.



- în America.

- America?

- America. La New York. A pierdut-o în gară, era lume multă.

_ Şi cine era fata?

- O fată, acolo. O prăpădită. Parcă nu ştii 'mneata cum sunt astea...

- Mda, făcu gânditor Atanasiu Gică. Ce chestie! Şi cum a murit? _ Vai de mama lui! A căzut de pe o casă din alea mari. S-a

uitat în jos, a ameţit, a strigat „ajutor" şi s-a dus în cap. Pac. Atâta a mai apucat să facă: pac.

Ţiganul tăcu oftând adânc. Plutonierul privea în oglindă, ju-cându-se cu pieptenul.

- Na, mă, o ţigară - zise el.

Darcieu luă ţigara, o bătu uşor cu un capăt de tăblia mesei şi şi-o puse în buzunar.

- Când m-am dus după el, nu i-am mai găsit decât cizmele. Nişte cizme galbene.

Plutonierul holbă ochii:

- Ai fost tu în America?

- Fost, răspunse Darcieu simplu. M-a rugat maică-sa: „Du-te, măi, şi adă-mi-l de-acolo, că se' hodineşte printre străini..." „Cum să mă duc, mătuşă, până-n America?" am zis eu. „Du-te, măi, nu-l lăsa acolo", şi s-a plâns şi s-a jelit până n-am mai avut ce face: am luat-o prin ograda lui Plopu, am ieşit în Dealul Mă­gurii, am ocolit grajdurile Gostatului şi dus am fost.

- Şi cum e, mă? - zise încet plutonierul. -Ce?

- Ăia. Plutonierul se aplecă peste masă: Ce-ai văzut?

- Mare lucru n-am văzut, c-am ajuns noaptea. M-am dus di­rect la comisariatul lor şi le-am spus: sunt cutare şi cutare, am venit după Borşu. „Domnule, mi-au răspuns ei, din vărul dum­neavoastră n-au rămas decât acestea", şi au scos cizmele. Oa­meni corecţi, altfel. Le-am luat, am dat mâna cu toţi şi-am plecat.

- Şi cum, n-ai mai rămas, nu te-ai mai uitat şi tu să vezi ce e, cum e?...

Ţiganul dădu să răspundă, dar în momentul acela de-afară se auzi izbucnind o melodie săltăreaţă.

- Ce dracu? - înălţă capul Atanasiu Gică. E radioul tău? Darcieu ascultă atent o clipă:

IOAN GROŞAN

- Cât e ceasul, dom' şef?

- Nouă şi douăzeci şi una de minute.

- Nu-i al meu. La ora asta e „De pe ogoare", nu e muzică.

- Ce să fie? - întrebă mirat Atanasiu Gică şi, de concentrard faţa i se crispa în cute mici, oblice. Cu un efort, îşi scoase trupii din scaun, ocoli pufăind biroul, deschise uşa şi privi în lungj drumului. O dată cu muzica năvăliră înăuntru câţiva stropi dl ploaie. Plutonierul îşi vârî adânc mâna în buzunarul pantaloni lor şi scoase un fluier, suflă încetişor în el, ca pentru sine, şi dintr-o dată fluieră lung, cu putere. Ţiganul tresări pe scaun. L| fel de nedumerit, Atanasiu Gică închise uşa şi reveni la birou.

- Dom' şef, eu mă duc - zise Darcleu.

- Stai că vin şi eu. Strânge-mă aici - şi Atanasiu Gică si întoarse cu spatele arătându-i lui Darcleu şalele peste a căro| abundenţă diagonala centurii refuza să se-nchidă.

- Dom' şef, făcu ţiganul peste umărul plutonierului, pot iau şi?...

- De ce furi şi tu, mă... zise oarecum amărât plutonierul. Darcleu gemu vinovat şi se aplecă cu sfială lângă

apucând o straiţă durdulie.

- Mă-ngraş - constată plutonierul privind cu ochi critiJ zonele bombate ale trupului care-i apărură brusc sub presiune! oficială a harnaşamentului. Făcu două genuflexiuni ţinându-J răsuflarea, apoi îşi potrivi chipiul, aşezându-l imperceptibl într-o parte. Coborâră scările şi păşiră în uliţă. Sub ploaia îndej sată, continuă, sunetele se scurgeau uscate, neatinse. Plutonia rul mergea în faţă, călcând cu grijă, aproape graţios, pe colţuri le lucitoare ale pietrelor ieşind din noroi. Din spate îi ajunşi plescăitul unor paşi. Atanasiu Gică se întoarse cu greutatw oprindu-se după un uşor balans. Din întuneric se desluşi înc(| voiată silueta preşedintelui Sfatului.

- Noroc - zise plutonierul. Ce-i cu hărmălaia asta?

- Caravana - răspunse Tanasie. Plutonierul scăpă un fluierat.

- Ai fost la ei?

. Caravana cinematografică

4l------------------------------------

_ Nici nu i-am văzut când au trecut, nu m-a anunţat nimeni

că vin.


_ Păi sigur, chestiile astea se anunţă din timp... zise cu glas

scăzut Atanasiu Gică.

- Ziceau data trecută când am fost la regiune că îmi trimit vorbă cu o săptămână înainte, să adun oamenii, să-i primim la râu... dar aşa, pe vremea asta, cine să...

- Dar nu-i nimeni în sat, numai noi! - exclamă Atanasiu Gică.

- Ce caravană, dom' şef? - întrebă Darcleu.

- Caravana cu filmul artistic, mă, de la regiune - şopti plu­tonierul.

- Da' tu ce faci aici? -întrebă Tanasie. Iar ai furat?

- Iară, dă-l în amarul lui - făcu Atanasiu Gică. Tanasie zâmbi:

- Ce-ai acolo în straiţă?

- O găină - răspunse cu umilinţă Darcleu.

Sub poarta cu streaşină a bisericii şoferul îşi mai aprinse o ţigară.

- Hai lasă-i, că vin ei, degeaba stai în ploaie, zise el. Tânărul se mai uită o dată pe drum, apoi se înghesui sub

streaşină, tremurând.

- Nemaipomenit... ăştia-s culmea... să vezi ce raport le trag. Şoferul răspunse ceva nedesluşit şi vorbele se pierdură în

foşnetul ploii.

- Ai mai păţit aşa ceva, nea Antoane? - întrebă tânărul. Hai, înţeleg, cu vremea asta nu se putea organiza nimic festiv, dar sa nu ne aştepte nimeni? Absolut nimeni? în satul ăsta n-are nimeni răspunderi? Ei nu ştiu de unde venim noi?

- Or fi plecaţi undeva, n-ai auzit ce zicea podarul? Mai sus s-a spart râul, e prăpăd.

~ Plecaţi pe mă-sa! Toţi plecaţi? Şi secretarul şi preşedintele Şi culturalul?

IOAN GROŞAN

12



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə