Care sunt cauzele situaţiei actuale a justiţiei române ?

Eseu trimis la: FUNDAŢIA RENAŞTEREA

Str. M. Kogălniceanu nr. 7

3400 Cluj-Napoca

CARE SUNT CAUZELE SITUAŢIEI ACTUALE A JUSTIŢIEI ROMÂNE ?

Pentru o dezbatere temeinică pe această temă este necesar mai întâi a defini sintagma “situaţia actuală a justiţiei din ţara noastră”.

Evident, o astfel de temă e generată de valul de nemulţumiţi afectaţi într-un fel sau altul de actul de justiţie: fie e vorba de justiţiabili, adică de cei ce apelează la organele judiciare pentru rezolvarea unor probleme litigioase, fie e vorba chiar de justiţiari, adică de cei care ajută sau chiar înfăptuiesc actul de justiţie (poliţişti, jandarmi, procurori, avocaţi, grefieri, experţi, executori judecătoreşti, judecători ). Asemenea nemulţumiri îşi au izvorul atât în activitatea de legiferare, cât şi în cea de aplicare a legii.

Grav este însă faptul că sesizări cu privire la înfăptuirea defectuoasă a justiţiei în România au ajuns şi la cunoştinţa organismelor internaţionale: astfel, până în prezent, statul român a fost condamnat în 9 cauze soluţionate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Şi dacă la toate acestea adăugăm şi exagerarea unor aspecte negative sau chiar inducerea în eroare a populaţiei de către mass-media cu privire la justiţia românească e lesne de înţeles aura negativă creată în jurul acesteia.

Prin urmare, dacă prin “situaţia actuală a justiţiei din ţara noastră” înţelegem aspectele preponderent negative ale acesteia, atunci demersul nostru ar trebui să scoată în evidenţă cauzele ce au generat o astfel de conotaţie.

1.Nemulţumirea jutiţiabililor

Schimbările majore produse după decembrie 1989 în sânul societăţii româneşti au schimbat în mod fundamental viziunea omului de rând asupra justiţiei.

Astfel, dacă până la Revoluţie cel ce ajungea să se judece într-o instanţă (indiferent că era vorba de un proces civil sau penal ) simţea o teamă şi o ruşine chiar pentru faptul că a fost nevoit să intre într-un tribunal, astăzi acest lucru a devenit ceva banal: aproape că nu există familie în România din sânul căreia cel puţin un membru să fi avut “afaceri “ judiciare. Sunt oameni care se judecă chiar şi pentru cele mai nesemnificative lucruri; şi, mai mult, pentru unii aceasta a devenit o adevărată profesie (este vorba de procesomani ).

Aceasta a făcut să slăbească mult din autoritatea judecătorească. Un cunoscut îmi spunea că pe vremuri , prin anii `50-`60 , când trecea un judecător pe stradă el era tot timpul însoţit de un poliţist şi oamenii se descopereau în faţa magistratului. Or, astăzi această funcţie nu mai este respectată cum se cuvine. De altfel, în ziua de azi, pe toate drumurile sunt criticate hotătârile judecătoreşti şi sunt criticaţi judecătorii de tot felul de oameni, chiar dacă n-au nici cele mai reduse cunoştinţe juridice. De ce să nu amintim aici şi de emisiunile TV (gen “Recurs la morală “de pe România1) care iau în discuţie hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, dând falsa impresie celui nemulţumit că în sfârşit se va rezolva şi problema sa şi că, de fapt, el a avut întotdeauna dreptate, însă justiţia a greşit; ziariştii care sunt revoltaţi de faptul că sunt inculpaţi în dosare penale şi că cineva “a îndrăznit” să se lege de ei,care sunt – vezi Doamne – “a patra putere în stat”; politicienii care nu mai termină cu dezbaterile inutile şi se dau unii pe alţii în judecată etc.

Românii au o cultură juridică redusă. Mulţi nu ştiu cum sunt organizate organele judiciare şi care este competenţa lor, care este diferenţa între un dosar penal şi unul civil, care sunt atribuţiile unui judecător şi care ale unui procuror. Am întâlnit chiar oameni cu studii superioare care erau de-a dreptul surprinşi când au intrat într-o sală de judecată şi au constatat că judecătorul nu are ciocănel pentru a face ordine şi că lipsesc juraţii, aşa cum au văzut că sunt în filmele americane prezentate la TV. Iar alţii care abandonau în a-şi mai valorifica drepturile, crezând că pentru a apela la justiţie e obligatorie angajarea unui avocat, or acesta le cerea un onorariu peste puterile lor financiare (şi când te gândeşti că sunt state în care fiecare familie are în mod permanent angajat un avocat…); şi alţii care au pierdut procese nu pentru că nu ar fi avut dreptate, ci necunoscând faptul că exercitarea drepturilor trebuie să se facă într-un anumit termen, sau cu respectarea unor anumite proceduri. Se pare că cu asemenea situaţii nu se va mai întâlni tânăra generaţie, căci elevii dobândesc cunoştinţe de drept încă din clasele mici la orele de educaţie civică.

Şi, înainte de toate, ar trebui să învăţăm de la Socrate şi să ne obişnuim cu gândul că o lege trebuie respectată indiferent dacă e dreaptă sau nu, că o hotărâre judecătorească – odată intrată în puterea lucrului judecat – are putere de lege, chiar dacă adevărul judiciar pe care ea îl exprimă nu coincide cu cel obiectiv.

2.Nemulţumirile justiţiarilor

Unul din fundamentele acestei cauze este nevoia de bani. Nu e ceea ce caracterizează doar pe cei ce îndeplinesc actul de justiţie ci, în ziua de azi, tinde să capete o generalitate ameţitor de îngrijorătoare.

Justiţia este prost plătită. În ţările din Vest un judecător este plătit cu 1000-3000 USD pe lună. La noi această sumă de-abia se ridică la 300 USD; şi munca din România este cantitativ superioară colegilor străini! Or, munca multă cu un salariu mic nu mulţumeşte pe nimeni. S-ar putea obiecta că totuşi în România 300 USD este un salariu uriaş pe lângă cei care câştigă minimul pe economie, care în prezent este de 1,7 milioane lei. Da, am putea spune, dar oare poţi evalua în mod just munca asiduă a unui magistrat silitor în a cunoaşte un litigiu între părţi, în a găsi legea aplicabilă dintr-un noian de acte normative care se modifică mai tot timpul?; poţi compensa emoţia pe care ei o simt când semnează o hotărâre de condamnare ştiind că un semen de-al lor, chiar vinovat, va fi între patru pereţi timp de câţiva ani de zile ?; poţi compensa frustrările lor pentru faptul că nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică (cu excepţia celor didactice în învăţământul superior) sau privată, că nu pot fi implicaţi în acte de comerţ, în activitatea politică, că nu au voie să dea sfaturi juridice în probleme litigioase nici măcar celor apropiaţi?; poţi compensa frica pe care unii o simt pentru viaţa şi integritatea fizică a lor şi a familiilor lor ca urmare a ameninţărilor primite de la temuţi infractori care au ajuns în sfârşit să fie traşi la răspundere pentru faptele lor ilicite ? Numai cine nu a cunoscut cu adevărat un judecător, pe care să-l vadă ca un om complet, atât ca profesionistul de la serviciu cât şi soţul şi tatăl de acasă ar putea răspunde afirmativ.

Sigur, realităţile evidenţiate mai sus nu sunt valabile pentru toţi justiţiarii. Aşa cum nu există pădure fără uscături , îşi are şi justiţia oamenii ei incorecţi, corupţi, etc. Dar câteva cazuri izolate, chiar amplificate de mass-media nu neapărat pentru a aduce la cunoştinţă informaţii de importanţă socială, ci mai mult pentru a-şi mări tirajul prin articole cu titluri pompoase şi bazându-se de multe ori pe o documentare insuficientă, aceste cazuri deci nu pot fi extinse la întreg aparatul justiţiei.

Majoritatea magistraţilor sunt corecţi. Şi meritele acestora nu sunt evidenţiate de nimeni! Mulţumirea lor e însă, oricum, mai mare atunci când se întâlnesc pe stradă cu cineva judecat în urmă cu mult timp şi care le mulţumeşte cu lacrimi în ochi pentru hotărârea justă dată.

Foarte mulţi magistraţi dintre aceştia, corecţi, sunt cei tineri, cei admişi în magistratură după 1989, neatinşi de mentalitatea comunistă care încă îi mai caracterizează – din păcate – pe unii dintre colegii lor mai vechi. Cu materia proaspătă în minte şi cu entuziasmul firesc vârstei, ei pleacă de pe băncile facultăţii cu unicul scop de a face dreptate. Sunt multe greutăţi pe care le întâlnesc în viaţa reală: riscul firesc al meseriei, răspunderea enormă care îi apasă, salariul nesatisfăcător, lipsa din biblioteca instituţiei a colecţiilor de acte normative şi a tratatelor de drept, lipsa computerelor din dotarea instanţei sau mai grav, chiar a birourilor şi a scaunelor (nu puţine sunt cazurile în care magistraţii sunt înghesuiţi în birouri cu un spaţiu restrâns, unii stând chiar câte doi la aceeaşi masă). Cu toate acestea, ei îşi fac treaba cum se cuvine: chiar dacă de multe ori intră într-o zi de şedinţă de judecată chiar şi cu 100 dosare de soluţionat ei dau hotărâri corecte, îşi întocmesc lucrările în termen, îşi îndeplinesc şi sarcinile administrative (conducerea instituţiei, controlul activităţii personalului auxiliar, primirea petenţilor în audienţă, înregistrarea cauzelor la registratură, efectuarea întabulărilor la Biroul de Carte Funciară, însuşirea practicii instanţelor superioare, participarea la şedinţele de învăţământ profesional, analiza soluţiilor din luna precedentă etc ), îşi fac timp şi de citirea revistelor de specialitate, şi de consultarea noilor legi...

Sunt magistraţi care dau şi hotărâri greşite. Cele mai multe se datorează unor greşeli de procedură sau chiar de fond, generate de grabă sau oboseală, dar care –de regulă - sunt îndreptate în cadrul căilor de atac. Defecţiunea în sistem este mai mare când magistratul nu cunoaşte suficient dosarul sau legile; iar dacă a fost rugat, constrâns sau „plătit” să dea o anumită soluţie, atunci vorbim de fenomenul corupţiei, care este un viciu îngrozitor ce se extinde parcă mai acut pe zi ce trece în tot ce ţine de administraţie. Aceste din urmă categorii vor dispare treptat: unii îşi dau demisia ca un ultim gest onorabil în faţa conştiinţei lor, înţelegând că nu sunt “făcuţi” pentru această funcţie; alţii sunt îndepărtaţi din magistratură ca urmare a executării unor acţiuni disciplinare împotriva lor; alţii se pensionează.

Să nu uităm nici greutăţile cu care se confruntă justiţiarul în activitatea de aplicare a legilor: hăţişul legislativ al actelor normative care „se bat cap în cap” sau care se modifică foarte des; vidurile legislative; manualele juridice care cuprind opiniile contradictorii ale profesorilor de drept cu privire la aceleaşi chestiuni; practica neunitară a instanţelor...

Neîndoielnic, lucrurile se vor îndrepta în timp. Şi cred cu tărie că într-o bună zi cei implicaţi în elaborarea şi aplicarea dreptului vor fi demni urmaşi ai unor mari figuri din istorie precum Vlad Ţepeş ori Ştefan cel Mare, cunoscuţi pentru deosebitul lor spirit justiţiar.

Cluj-Napoca, Autor,

17 mai 2002 student, DĂNILEŢ VASILICĂ-CRISTI

Univ. Babeş Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Drept

Studii aprofundate – ştiinţe penale şi criminalistică

Dom: Cluj-Napoca, str. Aleea Snagov nr.4/117

Tel. [phone]