Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Sigistaeus

Sigistaeus, comite vandal care a trăit în Africa în sec. V sau VII. Este autorul unei scrisori adresate preotului Parte-mius, în care elogiază talentul literar al acestuia. S-a păstrat doar răspunsul lui Partemius.

Migne, PLS 3, 447-448; CPL 803; F. Scorza Barcellona, Sigistaeus, în DECA, II, p. 2294.

Silvanus sau Silwanos de Qardu

Silvanus sau Silwanos de Qardu, autor siriac, activ la mijlocul sec. VII. De la el s-au păstrat două tratate, unul împotriva astrologiei şi altul despre doctrina con­ţinută în cărţile platoniciene Introductio, Categoriae, De Interpretatione şi despre prolegomenele neoplatoniciene.

Baumstark, p. 197; Urbina, p. 143.

Si m eon de Beth-Arsham

Simeon de Beth-Arsham, episcop mo­nofizit de Beth-Arsham. Este cunoscut în

special pentru călătoriile sale misionare şi pentru disputele pe care le-a avut cu diverşi manihei, daisaniţi şi eutihieni. După o astfel de dispută, la care a parti­cipat şi catolicosul Babai*, Simeon acceptă scaunul de episcop, care îi mai fusese oferit, dar îl refuzase. A vizitat

j\

Herta de mai multe ori. In timpul celei de a treia călătorii la Herta, când a venit să o întâlnească pe împărăteasa Teodora, el a decedat. Assemani fixează episcopatul său între anii 510-515, iar data morţii sale trebuie plasată înainte de anul 548, când s-a stins din viaţă împărăteasa Teodora.

Simeon a scris o anafora şi o serie de scrisori dintre care s-au păstrat două, ambele de interes pentru istoria Bisericii creştine. Una din aceste scrisori este inti­tulată Despre Bar-Sauma şi secta nesto-rienilor, în care vorbeşte despre originea nestorianismului şi răspândirea lui în Răsărit. Cea de a doua scrisoare, adresată lui Simeon stareţul din Gabbula, descrie persecuţia creştinilor din Najran de către Dhu Nuwas, regele al-Yaman-ului, în anul 523. Scrisoarea este datată 524, an în care se afla la Herta (al-Hirah).

Assemani, BO l, p. 364-379 (cu trad. în lat­ină); J.P. Land, Anecdota Syriaca, 3, p. 235-242; G. Knos, Chresthomatia syriaca, Gottingen, 1807, p. 37-54; A. Moberg, The Book ofthe Himyarites, Lund, 1924; Wright, p. 60-61; Chabot, p. 69-70; P. Bruns, Simeon von Beth Arscham, în LACL, p. 559-560; Urbina, p. 162, cu bibliografie.

Simeon Diaconul

Simeon Diaconul, cronicar de la mijlocul

/*

sec. X. Ii este atribuită o Cronică. Lucra­rea sa este citată de Elias bar Shinaya cu referire la anii 6 A.H. = 627-628 d. Hr. şi 310A.H. = 933-934 d. Hr.

Bar Hebraeus, Chron. EccL, II, 126, nota 1; Wright, p. 161.

Simeon de Edessa

Simeon de Edessa, a nu fi confundat cu omonimul său din sec. VIII. Despre el se ştiu foarte puţine lucruri. A lucrat în cadrul unui cămin pentru străini din Edessa. îi sunt atribuite două comentarii veterotestamentare, unul la Facere şi altul la Daniel, din care s-au păstrat frag­mente.

în mss.: Comm. in Gen., British Museum Add. 17189; Comm. in Dan., British Museum Add. 12172; A.K. Fenz, Daniel-Memra des Simeon, Heiligenkreuz, 1980 (cu trad. în germană); Baumstark, p. 179-180; Urbina, p. 112; P Bruns, Simeon von Edessa, în LACL, p. 560.

Simeon de Ken-neshre

Simeon de Ken-neshre, preot despre care se spune că a scris un tratat împotriva Sf. Maxim* Mărturisitorul, Quaestionum contra Maximianîstcts, cu tentă mono-telită, şi care ar fi fost compus în sec. VII, Lucrarea nu a fost încă editată.

Mss. în British Museum 7192 Rich., sec. X; Baumstark, p. 247, Urbina, p. 176.

Simeon Metafrastul

Simeon Metafrastul (sec. X), haghiograf bizantin, cunoscut şi sub denumirea de Logothetul. Nu avem date despre viaţa sa. îşi datorează notorietatea colecţiei de vieţi ale sfinţilor, pe care a scris-o la ce­rerea împăratului. Puţine dintre vieţile compilate de el au fost transcrise din colecţii mai vechi, în marea lor majori­tate ele au fost prelucrate de el, de unde şi numele de Metafrastul, pentru a le face

accesibile şi gustate de marele ^vpublic. Scopul autorului a fost să real-zeze o carte care să cuprindă îndemnuri morale şi exemple de sfinţenie. De aceea, aspec­tul istoric al vieţilor a fost mult neglijat, între scrierile care îi sunt atribuite se află şi o cronică şi o colecţie de maxime culese din scrierile Sf. Vasile* cel Mare şi ale altor Părinţi ai Bisericii.

Migne, PG, 114-116; A. Ehrhard, Uberliefe-ning itnd Bestand der hagiographischen Literatur der griechischen Kirche, II, TU, LI, 1938, p. 308-717; H.G. Beck, Kirche und theologische Literatur im Byzantinischen Reich, Miinchen, 1959, p. 570-575, cu biblio­grafie până la acea dată; J. Darrouzes, (ed.), Epistoliers byzantins du X^e siecle, Raris, 1960, p. 33-38, 99-163; J. Gouillard, în DCT, XIV, 2, 1941, col. 2959-297Î; Ctoss, Simeon Metaphrastes, în ODCC, p. 1275-1276; P. Canart, Symeon Metaphrastes (Logothetes}, în CE, 13, p. 875.

Simeon Monahul

Simeon Monahul, ucenic al lui Rabb&n Jozadaq, întemeietorul unei mănăstiri din munţii Qardu în sec. VII. Este autorul biografiei lui Rabban Hormîzd Persanul, fondatorul mănăstirii din Aqosh. Lucra­rea are o importanţă istorică deosebită pentru cunoaşterea vieţii creştine în acea perioadă, în imperiul persan.

E.A. Wallis Budge, The Life of Rabban Hormizd, Berlin, 1894 cu trad. în engleză; idem, The Histories of Rabban Hormizd the Persian and Rabban Bar Jdta, London, 1902; Urbina, p. 144.

Simeon Quqaya

Simeon Quqaya (Aigulus), olar de meserie şi diacon. A trăit în satul Geshir, nu departe de mănăstirea Mar Bassus, la sfârşitul sec. V şi începutul sec. VI. îţi

SIMEON QUQAYA

SIMEON ŞTIUTUL

SIMEON STILITUL

SIMEON NOUL TEOLOG

timp ce lucra la roata sa de olar, mo­delând lutul, Simeon compunea imne, pe care le scria pe diverse tăbliţe sau pe pergament. Vestea despre talentul său a ajuns la urechile Iui lacob* de Serugh, care i-a făcut o vizită şi a citit imnele pe care le-a compus. A luat cu sine câteva dintre ele şi I-a încurajat să-şi continue activitatea. S-a păstrat o colecţie de nouă imne, intitulată Quqayatha, dedicate Naşterii Domnului.

S. Euringer, OC, 2, 3, 1913, p. 221-235 cu traducere germană; Wright, p. 59-60; Urbina, p. 109.

Simeon de Rewardashir

Simeon de Rewardashir, a activat la mijlocul sec. VII, în timpul catolicosului Isho-yabh* III. A compus o colecţie de

/\

norme juridice în limba persană. Ii mai sunt atribuite 22 de răspunsuri pe teme juridice, care tratează probleme de moştenire, de famlilie etc. Lucrarea s-a păstrat în traducere siriacă.

E. Sachau, Syrische Rechtsbticher 3, p. 203-253, cu trad. în germană; A. Rucker, D ie ^[Canones des Simeon von Rewardashir, Leipzig, 1908; Baumstark, p. 206-207; Urbina, p. 148.

Simeon bar Saba'e

Simeon bar Saba'e, martir, episcop de Seleucia-Ctesiphon, Mesopotamia. Bar sabba'e înseamnă 'fiu de vopsitor'. Ca spiscop, s-a confruntat cu o serie de probleme, dintre care cea mai dificilă a fost acuzaţia de a fi fost unealta împăra­tului bizantin, fapt care I-a dus în cele din armă Ia moarte de martir în timpul per-îecuţiei lui Sapor, 341/4, alături de jreoţii Abdhaikla şi Hanania, eunucul jushtahazad, Tarbo, sora lui Simeon, şi

Puseik, care au format primul grup de martiri din perioada sassanidă. Numele lui Simeon apare în listele episcopale din vremea lui Dadisho în 424, ca fiind con­tracandidatul Iui Papa bar Aggai, episcop de Seleucia. Deşi a fost ales în locul lui Aggai, care fusese depus, Simeon ocupă scaunul rămas vacant numai după moar­tea acestuia. Pătimirile sale descriu sufe­rinţele şi evenimentele din perioada per­secuţiei şi a morţii sale martirice. Lui Simeon îi sunt atribuite câteva imne liturgice, incluse în cărţile de slujbă nestoriene. Acestea au fost păstrate între imnele lui Efrem* Şirul. Abhd-isho îi mai atribuie lucrarea Kethabha dh'Abha-hatha - Cartea Părinţilor, care, după opinia lui Sachau, tratează despre ierar­hia cerească şi cea pământească.

M. Kmosko, PS II, 1048-1051, cu trad. lati­nă; Măruţa, Acta sanctorum martyrum orien-talium, ed. de S.E. Assemani, 2 voi., Roma, 1748, voi. l, p. 10-36; M. Kmosko (edit. şi trad.), Martyrium Beati Simeonis Bar Sabba'e, în Patr. Syr. 2, 1907, 715-777; J. Labourt, Le christianisme dans l'Empire Perse, Paris, 1904; P. Peeters, La date du martyre de S. Symeon, AnalBoll, 56, 1938, p. 118-143; A. Penna, Simeon Barsabae, St., în CE, 13, p. 218; Wright, p. 30; Urbina, p. 51, 195, cu bibliografie.

Simeon Stilitul sau Stâlpnicul

Simeon Stilitul sau Stâlpnicul (390-459), cel dintâi ascet stâlpnic sau stilit. S-a năs­cut în satul Sis, la poalele munţilor Taurus. îmbrăţişează viaţa monahală la mănăstirea Eusebona (de la Teii 'Ada, între Antiohia şi Alep). De aici se mută la Telanissos, unde trăieşte ca anahoret. Practica ascetică pe care o îmbrăţişează ia un aspect original. Simeon începe să înalţe o serie de stâlpi, în vârful cărora, expus elementelor naturii, duce o viaţă

de rugăciune. Treptat, stâlpii pe care îi ridică sunt din ce în ce mai înalţi, ultimul stâlp, în vârful căruia a rămas până la sfârşitul vieţii, având 16 m. înălţime. Nevoinţele sale, îmbinate cu rugăciunea, atrag o mulţime de pelerini, dar şi de imi­tatori, vestea nevointelor sale deosebite ajungând până la Paris. Simeon a exerci­tat o puternică influenţă în rândul credin­cioşilor şi al monahilor, pe care i-a îndemnat să păstreze ortodoxia calcedo-niană. De altfel, monofiziţii, atribuindu-i o serie de scrisori, au încercat să-l includă în tabăra lor. Cele trei scrisori, puse sub numele lui, nu sunt autentice şi au fost scrise mai târziu. Prezentarea vieţii lui, al cărei autor nu este cunoscut cu certitudine, dar se presupune că ar fi un oarecare Cosma, a fost editată şi pu­blicată de Assemani.

Assemani, Acta Sanctorum Martyrum, voi. II, p. 268 şi urm.; BS, 11, 1116-1138; H. Delehaye, Leş saints stylites, Bruxelles, 3923; A. Voo'bus, History of Asceticism in the Syrian Orient, II, Louvain, 1960, p. 207-223; Wright, p. 44-45; Duval, p. 350-351; Cross, Simeon Stylites, în ODCC, p. 1276; Baumstark, p. 60-61; J. Griboinont, Simeon Stylite l'Ancien, în DECA, II, p. 2295-2296; Urbina, p. 102-103, cu bibliografie; R Bruns, Simeon Stylites, în LACL, p. 260, cu bibli­ografie.

Simeon bar Tabbakhe

Simeon bar Tabbakhe, a deţinut funcţia de mare trezorer sub califul al-Mansur, în aceeaşi perioadă în care fratele său întru credinţă, George bar Bokht-isho din Gundishapur sau Beth Lapat, îndeplinea funcţia de medic al palatului. Abdh-isho îi atribuie o singură lucrare. Este vorba de o istorie bisericească care s-a pierdut. Fără îndoială, lucrarea a conţinut infor-

maţii deosebit de preţioase, dacă avem în vedere funcţia deţinută de el.

Wright, p. 130-131; Assemani, BO, III, l,

157.

Simeon Noul Teolog

Simeon Noul Teolog (949-1022), călugăr ortodox, autor de scrieri mistice. S-a năs­cut Ia Galatea, în Paphlagonia (Asia Mică), în anul 949, într-o familie care aparţinea aristocraţiei bizantine cu influ­entă în sfera politică. Viaţa lui Simeon coincide în mare măsură cu domnia celui mai reprezentativ împărat din dinastia macedoniană, Vasile II Bulgaroctonul (976-1025). Este luat de unchiul său la curtea imperială din Constantinopol, unde îşi desăvârşeşte studiile. Intenţia unchiului său era ca nepotul său sa facă carieră la curtea imperială. Sub influenţa unui călugăr studit, Simeon cel Pios, el se hotărăşte să devină călugăr. După o scurtă vizită în ţinutul natal, revine Ia Constantinopol şi îmbracă haina mona­hală la mănăstirea Studion. Datorită unor neînţelegeri cu stareţul mănăstirii, care nu vedea cu ochi buni dăruirea şi ascul­tarea pe care el le arăta faţă de părintele lui duhovnicesc, Simeon este silit să pă­răsească Studion-ul. Se retrage la mănăs­tirea Sf. Mamas, din partea de sud-vest a Constantinopolului, unde începe din nou viaţa monahală ca novice, păstrând legă­tura cu părintele său duhovnicesc. Este hirotonit preot, iar după trei ani, comuni­tatea de aici îl alege stareţ, cu aprobarea patriarhului Nicolae. Este perioada în care Simeon devine vestit în Constanti­nopol pentru viaţa sa de sfinţenie şi în­ţelepciune. Situaţia devine din nou defa­vorabilă, pentru acelaşi motiv, şi anume, cinstirea pe care el o arăta părintelui său duhovnicesc, care decedase în 987. Este

SIMEON NOUL TEOLOG

silit să renunţe la stăreţie în 1005, iar în 1009 patriarhul îl exilează. Obligat să părăsească această mănăstire, Simeon se îndreaptă spre mănăstirea Sf. Marina, pe ţărmul asiatic al Bosforului, lângă Chry-sopolis (Sutari), lăcaş pe care el însuşi 1-a restaurat. Aici este căutat de un mare număr de credincioşi, mulţi dintre ei aparţinînd aristocraţiei. Nemulţumirea arătată de aceştia şi probabil presiunile lor asupra patriarhului, 1-au determinat să ridice interdicţiile la care era supus

n

Simeon. In plus, Simeon a fost invitat să se reîntoarcă la Studion, iar patriarhul îi oferă un post de arhiepiscop, pe care el îl refuză, preferând să rămână în conti­nuare, în retragere de bunăvoie, la mănăs­tirea Sf. Marina, până la moartea sa în 1022. Fără îndoială, el este cel mai mare teolog byzantin. "Numele de 'Noul Teo­log' îl plasează în comparaţie cu marele gânditor al Bisericii Ortodoxe de Răsărit Sf. Grigorie* de Nazianz, cunoscut ca

JV

'Grigorie Teologul', întreaga sa învăţă­tură se centrează în jurul vederii Luminii Divine, deşi ea rămâne în acelaşi timp hristocentrică, accentuând importanţa Sf. Euharistii. EI a îmbinat tradiţia contem­plativă a lui Isaac* de Ninive cu tradiţia cenobitică a Sf. Vasile* cel Mare şi Teodor* Studitul. A fost influenţat de omiliile lui Macarie* Egipteanul. La rân­dul lui, a exercitat o influenţă formativă, dând imbold apariţiei mişcării ascetice bizantine, cunoscută sub numele de isi-

hasm.

Opera lui Simeon poate fi divizată în patru categorii: l. Cateheze, în număr de 34; 2. Cuvântări teologice, în număr de 3, şi etice, în număr de 15; 3. Capete teo­logice şi practice^ 225 la număr, şi Imnele dragostei dumnezeieşti. Este greu de fixat cu exactitate data la care a scris aceste lucrări. Catehezele au fost com­puse şi ţinute în timpul şederii sale la

mănăstirea Studion. Tot acolo se crede că a scris imne, lucrări exegetice şi scrisori, care nu s-au păstrat. După retragerea sa din funcţia de stareţ, a alcătuit capetele despre virtuţi şi despre patimile opuse lor. în timpul disputei cu Ştefan al Ni-comidiei, a scris bucăţile oratorice. Ni-chita Stithatul menţionează, din perioada retragerii sale, doar scrierea de imne. Simeon Noul Teolog se încadrează în tra­diţia ascetică şi duhovnicească răsări­teană, analizând şi descriind urcuşul duhovnicesc al omului, de la curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor, la con­templarea raţiunilor duhovniceşti şi apoi la vederea lui Dumnezeu în lumină şi la unirea cu el. La această tradiţie el adaugă o nuanţă nouă, care pune accentul în mod deosebit pe simţire, pe conştiinţă, pe iubire şi pe lumină, ceea ce a făcut pe unii gânditori să-1 considere înnoitor în tradiţia duhovnicească a ortodoxiei. De fapt, acest accent pus pe simţire şi pe vederea lui Dumnezeu în lumină, nu face decât să dezvolte treapta a treia a urcu­şului duhovnicesc al omului care îşi de­dică viaţa rugăciunii neîncetate. Căci e vorba de o simţire sfântă, plină de iubirea de Dumnezeu, venită după curăţirea de patimile egoiste. Punctul de pornire al teologiei sale rezidă în dorinţa omului de a se mântui. Orice creştin, care doreşte să se mântuiască, trebuie să ajungă la sfinţire sau la conştiinţa harului prezent

/v

în e! de la Botez. In virtutea acestei con­ştiinţe, el trebuie să purceadă la curăţirea de păcate. Pe măsura curăţirii, de păcate se iveşte în om simţirea sau vederea lui Dumnezeu. La acest proces concură credinţa, harul şi voinţa liberă de mân­tuire, în acest sens, darul suprem al ve­derii lui Dumnezeu este un dat potenţial pentru toţi creştinii. Simeon nu solicită o vedere sau simţire egală în intensitate de la toţi creştinii. Ea depinde de puterea de

SIMEON NOUL TEOLOG

realizare a fiecăruia. E! vorbeşte despre simţirea sau vederea Iui Dumnezeu de aici şi din viaţa viitoare, înţelegând acest act în funcţie de gradele reduse sau mai mari de simţire şi vedere ale credincio­şilor: 'Acum mărturisim şi spunem că luăm arvuna măsurată a tuturor bună­tăţilor, iar totul, nădăjduim să luăm după moarte' (Cuvântul moral V). El afirmă că simţirea sau vederea lui Dumnezeu, încă din timpul vieţii de aici, se bazează pe distincţia ce o facem între raţiona­mentul asupra lui Dumnezeu şi legătura nemijlocită pe care o are cu puterea Iui Dumnezeu sufletul care înaintează în vir­tuţi şi a ajuns Ia anumite grade ale iubirii. Raţionamentul face presupuneri despre Dumnezeu, din spuse sau după auz. De aceea, nu reprezintă adevărata cunoaş­tere. Adevărata cunoaştere e din vedere. Prin vedere, cel ce cunoaşte sesizează o lumină care iradiază din cel cunoscut, o lumină materială, dacă e obiect sensibil, o lumină spirituală, dacă e un focar spi­ritual. Această lumină e în acelaşi timp sens, pentru că reprezintă o anumită par­ticularitate a celui cunoscut. Altceva e să cunoşti un om din auzite şi altceva e să-1 cunoşti din vedere. Aceasta e o cunoaş­tere în lumina lui. Tot aşa, altceva e să-L cunoşti pe Dumnezeu din auzite şi altce­va e să-L cunoşti prin 'lucrarea şi puterea Preasfântului Său Duh, sau a lumi-nii'(JW.). Consecinţa simţirii sau a vederii lui Dumnezeu este unirea cu El. Simeon accentuează atât de mult unirea între per­soana umană şi Persoana Iui Hristos, venit prin lumina iubirii în persoana curăţită de egoismul patimilor, încât o vede pe aceasta devenită împreună su­biect al luminii sau iubirii lui Hristos şi al tuturor lucrărilor Lui, ba chiar al Fiinţei Lui dumnezeieşti, dar prin participare, nu prin ea însăşi, întreaga omenire e che­mată să se adune prin dragoste în Sfânta

Treime, adică în unitatea Aceleia şi prin aceasta în unitatea ei însăşi, ca să fie Dumnezeu totul în toate, dar fără ca aces­tea să fie anulate. Această iubire sau lumină, care le va uni pe toate fără să le confunde, nu poate fi decât o iubire, o lumină, o bucurie trăită de persoane. De aici şi contribuţia nouă pe care Simeon o aduce teologiei duhovniceşti a Părinţilor anteriori, prin accentul deosebit de puter­nic pe care îl pune pe personalismul lui Dumnezeu şi pe relaţia personală a făp­turii umane cu El. El prezintă bogăţia complexă, vie şi caldă a relaţiei omului ca persoană cu Dumnezeu ca Persoană (D. Stăniloae). Viaţa Sf. Simeon a fost scrisă de Niceta Stithatul.

Migne, PG 120, 604-688; (Catecheses), ed. de B. Krivocheine şi J. Paramelle, în SCh., 96, 104, 113, Paris, 1963-1965; Ev%api<7Tia (Actions du grăcesŢl şi 2, în SCh, 113, Paris, 1965; Aoyoi ®eo-Ăoyifcoi, aoţol 'HOiKoi (Traites Theolo-giqnes et Ethiques), ed. de L Darrouzâs, în SCh, 122, 129, Paris, 1966-1967; Kţ-

(Chapitres theologiques, gnostiques et prac-tiques), ed. de }. Darrouzes, în SCh., 51, 1957; Hymnes, ed. de ]. Koder, 1. Paramelle şi L. Neyrand, SCh, 156, 174, 196, Paris, 1969, 1970-1971; \Epistola~, nu exista ediţie critică; AoŢog nepi eţopxĂoyricrecog, ed. de K. Holl în Enthusiasmus und Bussgewalt beim griechischen Monchtum, Leipzig, 1898, p. 110-127; Un gr and mystique byzantin. Vie de Symeon le Nouveau Theologien (949-1022) par Nicetas Stethatos, ed. şi trad. de I. Hausherr şi G. Horn, Orientalia Christiana, Rome, 1929, p. l- 128; Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi ascetice; Capete morale; Cuvântările morale întâi şi a cincea, trad. de Pr. Prof. Acad. D. Stăniloae, în Filocalia, voi. VI, EIBOR, 1977, Bucureşti, 1977, p. 6-204; Imneie, trad. de Pr. Prof. Acad. D. Stăniloae, în Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mi­tropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 307-705; Archbishop Basil Krivocheine, St. Symeon

SIMEON NOUL TEOLOG

SIMON MAGUL

SIMON MAGUL

SINESIU DE CYRENE

the New Theologian. Life-Spirituality-Doc-trine. In the Light of Christ, St. Vladimir's Seminary Press, Crestwood, New York, 1986, în rom. EIBMBOR, 1997; id., The Brother-Loving Poor Mân. The Myslical Autobiography of St. Simeon the New Theologian, în Christian East, II, 1953-1954, p. 216-227;id., The Writ'mgs of St. Symeon the New Theologian, în OCP, XX, 1954, p. 298-328; J. Gouillard, AA, în DTC, XIV, pt.2, 1941, col. 2941-2956; Cross, ODCC, p. 1275; J.M. Hussey, Symeon the New Theologian, în CE, 13, p. 875-876.

Simon Magul

Părinţii Bisericii îl consideră pe Simon Magul ca fiind părintele tuturor ereziilor. Sf. Irineu* de Lyon spune: Simon autem Samaritamts ex quo universae haereses substititerent. Prima menţiune o găsim în Faptele Apostolilor,V\\$-24, el a fost contemporan cu apostolii şi samaritean (Samaria, oraş de mare notorietate, indis-ciplinat în materie de religie) şi practica magia cu mare succes. Iustin Martirul aminteşte şi el de Simon, ca fiind origi­nar din Gitta şi că a venit la Roma în tim­pul lui Claudius Cezar, uimind foarte multă lume cu puterile lui magice. Simon n-a fost creştin disident, şi dacă părinţii Bisericii rămân pe această poziţie, ei admit tacit că gnosticismul n-a fost un fenomen interior creştinismului. El afir­mă despre sine că este un Mesia: 'Eu sunt Dumnezeu sau Fiul sau Duhul Sfânt. Şi iată-mă! Deja lumea este pier­dută şi voi oamenii veţi pieri datorită gre­şelilor voastre, însă eu vreau să vă sal­vez. Voi mă veţi revedea întorcându-mă cu o putere celestă. Fericiţi vor fi cei care mi se vor închina, ceilalţi vor fi daţi focu­lui etern!' (Origen, Contra Celsum, VII, 10). Doctrina lui Simon poate fi reconstituită din scrierile lui Justin Mar­tirul, Apologie, Terţullian*, De Anima,

Irineu*, Adversus haereses^ Ipolit*, Refutatio omnium haeresium. îi este atri­buită de către Ipolit lucrarea Apophasis Megale (Marea Revelaţie). O sursă foarte preţioasă o constituie scrierile numite clementine sau pseudo-clemen-tine (papa Clement Romanul, 88-97 d.H.), Recognitiortes şi Homiliae. Con­form acestor mărturii Simon Magul a studiat Ia Alexandria, capitala intelectua­lităţii diasporei evreieşti. La întoarcerea în Samaria, el intră într-o sectă fondată de Dositei. Douăzeci şi şapte de ani după moartea lui lisus, Simon l-a întâlnit pe Sf. Petru în Cezareea şi au avut o con­fruntare care a durat trei zile. El a respins doctrina Vechiului Testament care afirmă că Demiurgul este Dumnezeul Unic. Există mai mulţi zei şi deasupra tuturor un Dumnezeu primordial, nenăscut şi necunoscut, Dumnezeul Dumnezeilor. Esenţa Sa este Bunătatea. Dumnezeul necunoscut se manifestă în Simon şi Elena, care mai este cunoscută şi sub nu­mele de Selena, împrumut mitologic de la antica zeiţă a lunii, în lexicul gnostic, Luna nu este decât numele exoteric al personajului, numele adevărat este Epi-rtoda, Enrtoda, Sophia sau Sfântul Spirit. în voiajul terestru al lui Simon, el călă­toreşte cu femeia lui, Elena, (instrument al răscumpărării universale), pe care a descoperit-o într-un bordel din Tyr şi care, după el, era cea mai recentă şi mai umilă încarnare decăzută a gândirii lui Dumnezeu. Cei doi alcătuiesc un cuplu divin, zeul tată şi zeiţa mamă, mit care se regăseşte la siro-caldeeni. Dumnezeul Vechiului Testament nu este Dumnezeul cel Bun, ci este un Dumnezeu al drep­tăţii, şi în consecinţă, un Dumnezeu rău. Imperfecţiunea creatorului este trans­misă şi creaţiei sale. Istoria creaţiei, sau seria creaţiilor, nu este decât o degradare progresivă, o alienare. Lumea a fost ta-

cută de îngeri şi puteri derivate din Ennoda, gândirea Tatălui primordial. Răul provine din discordia dintre îngerii cereşti care îşi împart dominaţia asupra lumii. Sub dominaţia acestui Dumnezeu, oamenii suferă, iar sufletul este închis în trup. Un singur mijloc îl poate salva pe om, cunoaşterea Divinităţii. Acesta este nucleul gândirii lui Simon redat în scrie­rile pseudo-clementine. Imaginea care ne-a rămas despre Simon Magul şi ges­turile sale ne vin din surse creştine şi numai favorabile nu îi sunt. El a încercat şi la Roma (unde era cunoscut ca Faustus, cel favorizat) să-şi facă rolul încercând să se ridice Ia cer în faţa unei mari mulţimi de spectatori, însă rugăci­unea Sf. Petru a făcut ca el să cadă pe pământ, această cădere a însemnat şi sfârşitul carierei iui Simon Magul. (F.F.)

Justin, /Apologia26, 1-3; Irineu, Adv, haer., l, 23, 1-2; 24, 1-2; W. Bossuet, Die Hauptprobleme des Gnostizismus, 1907; H. Leisegang, Die Gnostiker, 1955; L. Cerfaux, La gnose simonienne, Recueil L. Cerfaux, Gembleux, 1954, p. 191-158; R. Grant, La gnose et Ies origines chretiennes, Paris, 1964; J.M.A. Sables Dabadie, Recherches sur Simon le Magicien, Paris, 1962; K. Beischlag, Simon Magus unddie christliche Gnosis, Tiibingen, 1974; G. Salmon, Simon Magus, în Smith-Wace, IV, p. 681-688; E. Am m an, Simon le Magicien, în DTC, XIV, pt. 2, 1941, col. 2130-2340; Cross, Simon Magus, în ODCC, p. 1277; E. Perreto, Simon le Magicien - Simoniens, art. în DECA, II, p. 2296-2297.