Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Vincenţiu de Le rin
- Vincenţian, Canonul
- Virgiliu (Fergal sau Feirgil) de Salzburg
- Vitae Patru m
- Viventiolus de Lyon
- Volusianus de Toulouse
- Walafrid Strabon
VINCENŢIU VINCENTIU DE LERIN VINCENŢIU DE LERIN VIRGILIU
Migne, PL 50, 630-686; R. S. Moxon, The Commonitorium of Vincentius of Lerins, Cambridge, 1915; J. Madoz, Excerpta Vincentii Lerînensis, Estudios Orientales, Madrid, 1940; Idem, El conceputa de la Tradiiion en Sân Vincente de Lerins, Analecta Gregoriană, 5, Roma, 1933; J. G. Cazenove, Vincentius (9), art. în Smith-Wace, IV, p. 1153-1150; Tixeront, Patro-logie, p. 365-366; Idem, H ist. dogm., III, p. 324-334; Bardenhewer, IV, p. 579-582; Cayre, II, 163-166; G. Bardy, în DTC., XV, pt. 2, 1950, col. 3045-3055; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 249-50; Altaner-Stuiber, 1980, p. 454, cu bibliografie; Quasten, Patrology, IV, p. 546-551, cu bibliografie; Cross, Vincent of Lerins, S., în ODCC, p. 1442; A. Hamman, Vincent de Lerins, în DECA, II, p. 2554, cu bibliografie; H.-L. Barth, Vinzenz von Lerins, în LACL, p. 629, cu bibliografie. informaţie la Ghenadie* care 1-a cunoscut personal. Acesta îi atribuie un comentariu la psalmi, In Davidis psalmos, care s-a pierdut, încercarea de identificare a acestui comentariu cu o lucrare asemănătoare din Pseudo-Rufin s-a dovedit nesatisfacătoare. A. Wilmart, Le commentaire sur Ies psaumes, imprime sous le nom de Rufîn, RB, 31, 1914, p. 258-276; F. StegmUller, Reper-toiţîonim biblicum medii aevi, III, Madrid, 1951, n. 539; 7335; 8308; Quasten, Patro-Ipgy, IV, 545-546. Vincenţiu de Le rin Vincenţiu de Lerin (m. înainte de 450), preot şi călugăr la mănăstirea Lerin sau Lerini, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori ai acestui aşezământ monahal. S-a născut în Gal ia şi a urmat o scurtă carieră militară. Părăseşte armata şi devine tnonăh la Lerin. Ghenadie* subliniază în special priceperea sa ca exeget al scripturilor şi istoric al doctrinei creştine. împreună cu Salvianus* a fost unul din mentorii lui Salonius* şi Veranus, fiii lui Eucheriu*. în timpul şederii sale la Lerin, a scris vestita sa lucrare Adversus profanas omnium novitates Haereti-corum Commonitorium sau Tractatus pro catholicae fidei antiquitate et universitate adversus profanas omnium haere-ticorum novitates, cunoscută sub denumirea generică Commonitorium. El redactează acest tratat, sub pseudonimul Peregrinus, la scurtă vreme după sinodul ecumenic de la Efes (431), mai exact, în anul 434. îi mai sunt atribuite lucrările: Obiectiones Vicentianae, împotriva căreia a scris Prosper* de Aquitania, şi Excerpta sanctae memoriae Vincentii Lirinensis insulae preşbyteri ex universo beatae recordationis Augustini episcopi in unum collecto, a căror autenticitate a fost pusă sub semnul întrebării. Data morţii sale este fixată cu aproximaţie înainte de anul 450. Celebritatea sa se leagă însă de Commonitorium. Departe de a fi o simplă culegere de texte sau o prezentare istorică a doctrinei creştine, acest tratat se dezvăluie ca 'un discurs asupra metodologiei' (Quasten), de care trebuie să se ţină cont pentru a se putea face deosebire între doctrina Bisericii de pretutindeni şi erezii. Pentru el există două criterii fundamentale pentru descifrarea adevăratei credinţe: Scriptura, care reprezintă Legea divină, şi tradiţia Bisericii de pretutindeni, întrucât Scriptura este adeseori supusă unor interpretări eretice, ea trebuie citită şi interpretată în lumina tradiţiei, păstrându-se doar ceea ce s-a crezut pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi (quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est). Cu alte cuvinte, trebuie să avem în vedere: Universitatem, Antiquitatem şi Consensio-nem, adică, universalitatea, vechimea şi unanimitatea, ca test al ortodoxiei credinţei. Prin consensionem sau unanimitate el înţelegea acceptarea unanimă de către toţi sau aproape toţi episcopii şi teologii Bisericii. Ponderea principală între aceste criterii o deţine vechimea la care trebuie să se apeleze atunci când nu n există unanimitate. In această privinţă el este foarte ferm, susţinând că în cazul în care o mare parte din Biserică nu acceptă unanimitatea, dar nici vechimea, aceasta să fie înlăturată din sânul Bisericii 'aidoma unui mădular nesănătos'. Nu trebuie însă înţeles că prin postularea acestor criterii, Vincenţiu susţine ideea unui imobilism doctrinar. Dimpotrivă, el acceptă progresul în înţelegerea şi formularea credinţei, reiterând ideea că o nouă prezentare sau formulare nu trebuie să implice o inovaţie doctrinară: etan dicas nove, non dicas novitm. In elaborarea acestui tratat, Vincenţiu este tributar unor părinţi şi scriitori bisericeşti de până la el: Irineu*, Tertullian*, Au-gustin*, Cassian*, Origen*. Este posibil ca documentele sinodului ecumenic de la Efes să fi constituit una din raţiunile majore care 1-au determinat să scrie Commonitorium. Există şi aprecieri care necesită câteva remanieri, fără însă a aduce atingere esenţială contribuţiei majore pe care el o aduce la gândirea creştină. I.G. Coman spunea despre Commonitorium că 'puţine cărţi din sec. IV şi V au claritatea, logica şi informaţia' acestuia. Influenţa universală de care s-a bucurat Vincenţiu a fost umbrită, începând cu sec. XIX, când diverşi teologi protestanţi şi catolici pun sub semnul întrebării valoarea principiilor sale normative. Cu toate acestea, nu este vorba doar de un merit nesemnificativ şi de o apreciere relativă pe care trebuie să i le acordăm lui Vincenţiu, datorită perspicacităţii sale deosebite. Vincenţian, Canonul întreita mărturie sau dovadă a autenticităţii credinţei, formulată de Vincenţiu de Lerini în lucrarea sa Commonitorium, II, 3, adică: Quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est - Ceea ce s-a crezut pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi. Prin acest test, Biserica creştină a dorit să separe ceea ce era autentic ortodox, de ceea ce era fals. R.S. Moxon, The Commonitorium of Vincentius of Lerins, Cambridge Patristic Texts, 1915; J. Madoz, El concepto de la tradicion en S. Vicente de Lerins, Analecta Gregoriană, V, Roma, 1933; G. Moran, Scripture and Tradition, New York, 1963; H.G.J. Beck, Vincent of Lerins, St., în CE 14, p. 681-682; H.-L. Barth, Vinzenz von Lerins, în LACL, p. 629, cu bibliografie.
Virgiliu (Fergal sau Feirgil) de Salzburg (700-784), episcop de Salzburg. Irlandez de origine, Virgiliu sau Fergal, în gaelică, a fost unul dintre cei mai erudiţi matematicieni şi geografi ai vremii. A îmbrăcat haina monahală la mănăstirea Agha-boe de lângă Dublin, unde ajunge mai apoi abate, în 743, merge la curtea lui Pepin III din Quierzy, în compania lui Dobdagrecus (Dub-dâ-chrich) şi a lui Si-doniu. în 745, după ce Pepin îl învinge pe Odilo, ducele Bavariei, îl impune pe Virgiliu în scaunul episcopal din Salzburg. Hirotonia şi înscăunarea au fost amânate pentru o scurtă vreme, deoarece | Bonifaciu* nu a fost de acord cu numirea şi apoi cu anumite opinti ştiinţifice ale lui Virgiliu, acuzându-l înaintea papii Za-' haria de păreri eretice. Acesta susţinea că, pământul era sferic şi că avea antipozi, în cele din urmă, Virgiliu a fost hirotonit şî VFRGILIU înscăunat, se pare, în 755 sau 767. Cel mai de seamă lucru pe care l-a săvârşit în calitatea sa de episcop, a fost convertirea fa creştinism a slavilor din Alpi. De aici şi numele de 'Apostol al CarinthiaeP. în 774, el sfinţeşte prima catedrală din Salzburg. Vtfgiliu este considerat autorul unei cosmografii imaginare, pe care a scris-o sub pseudonimul Aethicus Ister, lucrare care a avut o mare influenţă asupra literaturii de acest gen de mai târziu. Regretatul ierarh român, Nestor Vornicescu, mitropolit al Olteniei, susţine însă ca Aethicus, autorul Cosmografiei şi al unui alfabet, este în realitate un gânditor străromân din Histria dobrogeană. Lui Virgiliu îi tnai este atribuită şi lucrarea : Gesta Sancti Hrodberti Confessoris.
VIRG1L MARO Wace, IV, p. 1160-1161; E. Amman, DTC, XIV, pt. 2, 1950, col. 3093-3097, cu bibliografie; Cross, Virgilius of Salzburg, în ODCC, p. 1445; H. Wolfram, Virgilius (Fergal or Feirgil) of Salzburg, St., în CE, 14, p. 691-692, cu bibliografie. Virgil Maro Virgil Maro, gramatician latin din sec. VII. Este originar din Galia, Virgil rămâne un personaj bizar şi enigmatic. Nu se ştie cu certitudine locul unde a activat. După unele sugestii din lucrările sale, este posibil ca centrul activităţii sale să fi fost la Toulouse. Probabil că sub impactul culturii clasice latine şi din respect faţă de marii ei reprezentanţi, Virgil şi-a luat numele celui mai mare poet latin, Virgil, iar profesorilor, tutorilor şi prietenilor săi le-a atribuit tot nume clasice; Cicero, Aeneas, Catullus. Dintre lucrările sale, care au supravieţuit, menţionăm 12 Epitomae sau scurte tratate pe teme de gramatică, şi opt Epistulae, adresate lui Julius Germanus. Ambele lucrări sunt pline de explicaţii gramaticale fanteziste, etimologii false şi conţin un număr deosebit de mare de cuvinte noi sau neologisme. Beda* a fost unul dintre cei dintâi scriitori creştini care a luat contact cu opera Iui Virgiliu. CPL 1559; J. Huemer(ed.), Virgilii Maronis grammatici opera, Leipzig, 1886; Virgilio Marone grammatica, Epitomi et Epistolae, ed. critică de G. Polara, trad. de Caruso şi G. Polara, Napoli, 1979; P. Lehmann, Die Parodie im Mittelalter, Munchen, 1922, p. 21-22; D. Tardi, Leş epitomae de Virgile de Toulouse. Essai de traduction critique avec une bibliographie, une introduction et des notes, Paris, 1928; M.R.P. Mc Guire, Virgilius Maro, the Grammarian, în CE 14, p. 691; S. Zincone, Virgil Maro, în DECA, II, p. 2554-2555. VITA E PATRUM Vitae Patru m Vitae Patrum, culegeri din vieţile şi faptele monahilor răsăriteni întocmite în Apus începând de la Sf. Benedict*. Acestea au fost traduse din greacă şi au drept corespondent la greci, Gerontikon, la sirieni, Paradisul, la români, Pate- A
Migne, PL 73-74, G. Philippart, Vitae Patrum, AB 92, 1974, p. 353-365; F.G. Freire, A versăo latina por Pascăsio de Dume dos Apophtegmata Patrum, I-II, Coimbra, 1971; C.M. Battle, Die Vitaliu Vitaliu, unul dintre cei mai distinşi şi influenţi ucenici ai lui Apolinarie*. A fost apreciat în mod deosebit la Antiohia pentru caracterul său. Crescut şi educat în credinţa ortodoxă, este hirotonit preot de către Meletie. Din pricina unui sentiment de gelozie care s-a iscat datorită preferinţei pe care Meletie o arăta faţă de Flavian, prieten şi apropiat al lui Vitaliu, acesta din urmă rupe legăturile cu epis- VITALIU copul său. întrucât nu a mai avut un bun îndrumător, Vitaliu se apropie de Apolinarie, devenind prietenul intim al acestuia şi, în consecinţă, îi îmbrăţişează şi vederile teologice. Acuzat de abandonarea dreptei credinţe, Vitaliu se deplasează la Roma unde, în urma unei Declaraţii de credinţă, meşteşugit întocmite, izbuteşte să-1 convingă pe papa Damasus* de ortodoxia credinţei sale. Cu toate acestea, papa nu-1 primeşte în comuniune şi îl trimite cu o scrisoare la Paulin, episcop recunoscut de Roma ca ortodox şi canonic, în acelaşi timp, Damasus îi trimite lui Paulin o a doua scrisoare, cuprinzând o mărturisire de credinţă în care el anatematiza, fără a da nume, doctrina lui Apolinarie, solicitându-i acestuia ca, la rândul lui, să-i ceară lui Vitalie să iscălească acest document. Vitalie refuză. La scurtă vreme după revenirea de la Roma, Vitaliu îl vizitează pe Grigorie* de Na-zianz, convingându-I de ortodoxia credinţei sale. Epifanie*, care vizitează Antiohia la îndemnul lui Vasile* cel Mare cu scopul de a vindeca rănile cauzate de schismă, se întâlneşte cu Vitalie Episcopul, despre care şi acesta are doar cuvinte de înaltă apreciere şi îl îndeamnă la unitate, considerând că neînţelegerile sunt de factură personală şi nu doctrinară. Doctrina propusă de Vitaliu o cunoaştem dintr-un fragment citat de Chirii* al Alexandriei. La prima vedere, doctrina propusă de Vitaliu părea ortodoxă. El accepta că Hristos este Dumnezeu desăvârşit (TEA,eio<; 0eo<;) şi om desăvârşit (te^eioc; ctv9pco7coţ). Textul anatematiza pe cei care ziceau că 'Hristos a avut un trup ceresc, consubstanţial cu Dumnezeu după trup', pe cei care susţineau că 'trupul Domnului a fost consubstanţial cu al oamenilor' şi, în cele din urmă, pe cei pentru care umanitatea lui Hristos era privată de suflet raţional, OOO VITALI U VOLUSIANUS DE TOULOUSE VULGATA
sau că dumnezeirea lui Hristos a suferit şi nu trupul Său, şi pe cei care îl 'împart' pe Mântuitorul şi nu mărturisesc că Logosul şi omul sunt unul şi acelaşi lucru. Sozomen, Ist. bis., VI, 25; Ep. per filium meum Vitalem, în Migne, PL 13, 556-557; Chirii al Alexandriei, De recta fide ad Reginas, Migne, PG, 76, 1216 = fragm. 172; Lietzmann, Apollinaris von Laodicea und seine Schule, Tubingen, 1904, p. 9, 15, 152 şi urm.; în franceză: p. 273; E. Schwartz, ACO I, l, 5, p. 67 şi urm.; F. Diekamp, Das Glaubenbekenntnis des apollinarischen Bischofs Vitalls von Antiochien, TUbinger Theol. Quartalschrift 86, 1904, p. 497-511; E. Venables, Vitalius, în Smith-Wace, IV, p. 1164-1165; E. Cavalcanti, Vital, în DEC A, II, p. 2557; G. Feifge, Vitalis, Apollinarist, în LACL, p. 633. Yitellius Vitellius, scriitor donatist din Africa, care a activat în timpul împăratului Constans, probabil în jurul anului 344. Ghenadie* îi atribuie două lucrări, care însă nu s-au păstrat: De eo quododio sint nmndo servi De i şi Adversus gen ţes, adversm catholicos. Prima lucrare a fost scrisă împotriva grupării catolice, considerată a fi persecutoarea donatiştilor, iar a doua, îi acuză pe catolici de a fi fost traditores*. Ghenadie, Ser. Ecci, 4; Cave, 1,209; C. Hoit, Vitellius, în Smith-Wace, IV, p. 1165.
Viventiolus de Lyon (sec. V), episcop de Lyon, cunoscut datorită corespondenţei sale cu Avitus* de Vienne. Prima parte a vieţii o petrece la mănăstirea din Condot, azi Saint-Claude, sub îndrumarea lui Eugendus. A fost ales episcop la reco- mandarea lui Avitus, arhiepiscop de Vienne, în 514. în 516 este prezent la sfinţirea mănăstirii din Agaunum, în calitate de episcop de Lyon. Se păstrează un fragment din cuvântarea pe care a ţinut-o cu acea ocazie. A participat la sinodul de la Lyon din 516 şi a jucat un rol important la sinodul din 517 de la Epaon. Se păstrează scrisoarea de convocare a episcopilor la acest sinod, pe care a redactat-o personal: Tractor ia epistola. Despre celelalte scrieri, care îi sunt atribuite, nu se ştie nimic. Migne, PL 67, 993; MGH, Aud. ani, 6, 2, 165 (Ep. ad ep. prov.); PL 59 272 (Ep. ad Avitum); A. Coville, Recherches sur l'his-toire de Lyon, Pris, 1928, p. 308-316; Vies des Peres du Jura, în SCh., 142, p. 54-55, cu bibliografie; M.R.P. Mc Guire, Viventiolus, St., în CE 14, p. 731; A. Hamman, Viventiolus de Lyon, în DECA, II, p. 2558; G. Rowekamp, Viventiolus, în LACL, p. 633. Volusianus de Toulouse Volusianus de Toulouse, episcop de Tours. A aparţinut unei familii senatoriale şi a fost înrudit cu Perpetuus şi Eustochius, predecesorii săi în scaun. A ocupat scaunul episcopal de Toulouse între anii 488-496. A fost căsătorit, după cum putem deduce din scrisoarea lui către Ruricius, episcop de Limoges, în care se plânge de temperamentul intempestiv al soţiei sale. Grigorie* de Tours menţionează că, fiind suspectat de simpatie faţă de franci, a fost alungat din scaun şi exilat de către vizigoţi la Toulouse, unde, se pare, a fost decapitat în 498. P. de la Coudre, La vie de St. Volusien, ed. 2-a, Foix, 1893; Gregory of Tours, The History of the Franks, ed. şi trad. în engleză de A,M. Dalton, 2 voi., Oxford, 1927, voi. 2, p. 65,473; L.M. Coffey, Volusianus, St., în CE 14, p. 750.
Vulgata, denumire dată în Apus versiunii în limba latină a textului Sf. Scripturi -Editio vulgata. Această traducere a fost făcută de Ieronim* la solicitarea papii Damasus*, în 383, care a dorit să aibă la îndemână o ediţie unitară a textului Sf. Scripturi, deoarece vechile traduceri în latină, care erau în circulaţie în a doua jumătate a sec. IV, conţineau deosebiri mari de la un manuscris la altul. Ieronim a folosit ca text de bază Codex Sinaiticus. Nu se ştie cu certitudine dacă el a revizuit toate cărţile Noului Testament. El şi-a început munca de revizuire cu cartea Psalmilor, în 392 sfârşeşte revizuirea Psaltirii gallicane, făcând uz de textul Septuagintei editat de către Ori-gen* în Hexapla*. Pentru celelalte cărţi ale Vechiului Testament, el se apleacă asupra textului ebraic, realizând o nouă traducere. A lucrat cu intermitenţe la această traducere timp de 15 ani. Reface şi traducerea Psalmilor, după originalul ebraic. Cu toate acestea, Psaltirea ebraică nu a dobândit autoritate, cea gallicană fiind preferată pentru cult. Pentru început, traducerea lui Ieronim a întâmpinat opoziţie. Aşa se face că, pentru o vreme, au fost folosite vechile traduceri alături de cea a lui Ieronim. Când cărţile biblice au fost adunate într-un singur volum, acesta a cuprins traducerile şi revizuirile lui Ieronim după textul ebraic, cu excepţia Psalmilor care au fost preluaţi după ediţia gallicană. Cel mai vechi manuscris care conţine întreg textul Vul-gatei este Codex Amiamts. Standardizarea textului latin începe însă cu Cassio-dor* şi se continuă cu Alcuin* şi Teo-dulf* de Orleans. în sec. XIII se încearcă un nou text latin, Exemplar Parisiense, de către Universitatea din Paris, însă cu erori. Prima ediţie tipărită a textului latin a fost ediţia Mazarin sau Guttenberg, 1456, iar primul text critic, îi aparţine lui Robert Stephanus din 1528. Conciliul de la Trent declară textul Vulgata, în 1546, ca singurul text autentic al Sf. Scripturi, ediţia produsă sub papa Sixt în 1590 fiind considerată definitivă, întrucât ediţia conţinea o serie de greşeli, a fost retrasă, spre a fi corectată, în 1592, papa Clement VIII editează o versiune cuprinzând 3000 de amendamente şi corecturi. Deoarece Sixt a declarat ediţia din 1590 ca fiind autoritativă, ediţia lui Clement a purtat ca titlu: Biblia Sacra Vulgatae Editionis Sixxti Quinti Pont. Max. jussu recognita atque edita şi este cunoscută ca 'Ediţia clementină'. Critica ulterioară a dezvăluit diferenţe între /v această ediţie şi textul ieronimian. In 1734, D. Vallarasi publică o nouă ediţie. Din pricina prohibiţiei papale, care interzicea noi corecturi în text, Vallarasi include în ediţia sa traducerea Iui Ieronim ca 'Divina Bibliotheca'. O ediţie critică a Noului Testament este făcută mai târziu de John Wordsworth şi H.J. White, publicată în anii 1889-1954. Papa Pius X numeşte o comisie care să producă o nouă ediţie. Ediţia pregătită de R.Weber, OSB, împreună cu alţi câţiva colaboratori, a fost publicată de Wur-temberg Bibelanstalt, în două volume, la Stuttgartîn 1969. Biblia sacra i'uxta vulgatam versionem, ed. R. Weber ş.a., Stuttgart3, 1983; S. Berger, Histoire de la Vulgata pendant Ies premiers siecles du moyen age, 1893; J. Chapman, OSB, Notes on the Early History of the Vulgate Gospels, 1908; F. Stummer, Einfuhrung in die lateinische Bibel, 1928; O. Eissfeldt, Einleitung in das Alte Testament, Tubingen, 1956, p. 872 şi urm.; B. Fischer, Der Vulgata Text des Neue Testaments, ZNW 46, 1955, p. 178-196; Cross, Vulgata, în ODCC, p. 1451-1452; L.F. Hartman, Vulgate, în CE 14, p. 759; A. Sand, Vulgata, în LACL, p. 633. WALAFRID STRABON WARNAHARIUS WARNAHARIUS W1LLIBRORD DE UTRECHT W Walafrid Strabon Walafrid Strabon (808-849), abate, personalitate de seamă a Renaşterii caro-lingiene. S-a născut într-o familie simplă de şvabi. A fost educat la mănăstirea Reichenau, sub îndrumarea lui Tatto, Wettin şi Grimaldus, iar mai apoi la Fulda unde 1-a avut ca tutore pe Raba-nus* Maurus. Aici va lega o puternică prietenie cu Gottschalk*, prietenie care va dăinui o viaţă întreagă, între anii 829-838, Walafrid a fost tutorele lui Carol Pleşuvul, fiul împăratului Ludovic cel Pios. Drept răsplată pentru munca depusă, Ludovic îl ridică la rangul de abate al mănăstirii Reichenau în 838. Este alungat din Reichenau în 840 de Ludovic Germanul pentru că 1-a susţinut pe împăratul Lothair L După moartea lui Ludovic cel Pios, a fost repus în funcţia de abate. Se stinge din viaţă în anul 849, în timpul unei misiuni încredinţate de Ludovic Germanul pe lângă Carol Pleşuvul. Walafrid a fost un scriitor cu largi perspective, lăsând în urma sa o bogată moştenire literară în versuri şi proză, abordând teme profane şi religioase. La vârsta de 18 ani el scrie un poem, Visio Wettinis, în care descrie viziuni ale iadului, purgatoriului şi raiului, anticipându-1 întrucâtva pe Dante. Cel mai vestit poem al său a fost De cultura hortorum sau Hortulus, în care descrie 23 de ierburi sau flori, redând proprietăţile lor vindecătoare şi simbolistica religioasă şi mitologică. La aceste poeme se adaugă două lucrări haghiografice, scrise tot în versuri, despre Sf. BlaitmaVc şi Sf. Mamas, şi diverse poezii dedicate unor personalităţi de la curte: împărăteasa Judith, Ludovic cel Pios (De imagine Tetrici) etc. Cea mai importantă lucrare teologică este Liber de exordiis et incre-mentis quarundam in observationibus ecclesiasticis rerum, document deosebit de important pentru cunoaşterea vieţii şi practicilor liturgice ale vremii. Nu se ştie cu certitudine dacă Glossa ordinaria, o culegere de extrase şi fragmente exegetice din literatura patristică, îi aparţine sau nu. în cele din urmă, mai menţionăm revizuirile biografiilor unor personalităţi de seamă, ca de exemplu: biografia lui Carol cel Mare, scrisă de Einhard*, biografia lui Ludovic cel Pios, redactată de Thegan etc. Migne, PL 113-114; Poemele în MGH, Poetae, II, 1884, p. 259-473; A. Jundt, Walafrid Strabon. L'homme et le theologien, Paris, teză, Cahors, 1900; L. Eigl, Walahfrid Strabo. Ein Monch- und Dichterleben, Viena, 1908; K. Beyrle, Die Kultur der Abtei Reichenau, II, 1925, p. 756-772; W. Kosch, Deutsches Literatur-Lexikon, ed. de B. Berger, în l voi., Berna, 1963, p. 468, cu bibliografie; Cross, Walafrid Strabo, în ODCC, p. 1454, cu bibliografie; M.F. Mc Carthy, Walafrid Strabo, în CE 14, p. 768-769.
Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|