Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

EPIFANIU SCOLASTICUL

ERIUGENA, IOAN SCOTTUS

ERIUGENA, IOAN SCOTTUS


Astfel redactată, lucrarea lui Epifanie a fost publicată sub numele de Historiae Ecclesiasticae Tripartitae Epitome, de­venind pentru multă vreme manual de bază pentru istoria bisericească în Apus. întrucât Cassiodor a fost cel care a dat acestei lucrări formă finală, el a fost con­siderat mult timp autorul ei. Epifanie a făcut şi alte traduceri: comentariile lui Di-dim* cel Orb la Proverbele lui Solomon şi la cele şapte epistole soborniceşti; co­mentariile lui Epifaniu*, episcop de Cipru, la Cântarea Cântărilor şi Codex Encyclicus, o colecţie de scrisori adre­sate de diverse sinoade împăratului Leon în apărarea hotărârilor sinodului de la Calcedon. Se crede că el a mai făcut şi alte traduceri dar care s-au pierdut.

Migne, PL 69, 879-1214; CSEL 71; M.L.W. Laistner, The Value and Influence of Cassiodorus' Ecclesiastical History, HThR, 41, 1948, p. 51-67; L. Symanski, The Trans-lation Procedure of Epiphanius-Cassiodorus in Historia Tripartita Books I and //, Washington, 1963; F. Weissengruber, Epi-phanius Scholasticus als Obersetzer. Zu Cassiodorus-Epiphanius Historia ecclesias-tica tripartita, SAW, 286, 5, Wien, 1972; W. M, Epiphanius Scholasticus (39), art. în Smith-Wace, II, p. 159-160; DHGE, 11, 1376 şi urm.; Tixeront, Patrologie, p. 480-481; P. Siniscalco, Epiphane le Scolastique, în DEC A, I, p. 843; W. A. Lohr, Epiphanius Scholasticus, în LACL, p. 198 cu biblio­grafie.

Erchempert

Erchempert, monah la mănăstirea Monte Casino, poet şi istoric. A trăit în a doua jumătate a sec. IX. Datele informative pe care le avem despre el se leagă de activi­tatea pe care a întreprins-o între anii 880-888 şi sunt luate din lucrarea sa Histo-riola Langobardorum Beneventi degen-

tium. Autorul prezintă istoria lombarzilor din Italia de Sud între anii 774-889, de­venind astfel izvorul principal pentru istoria Italiei sudice la acea vreme. In aceeaşi lucrare istorică, autorul aminteşte şi câteva din lucrările sale poetice.

N. Cilento, Fonti per la stor ia d'Italia, 1965; MGSer Lang p. 234-264; U. Westerbergh, Beneventan Ninth Century Poetry, Stock-holm, 1957, p. 8-29; P. Meyvaert, în DHGE 15, 685-687; idem, Erchempert, în CE, V, p. 512.

Eriugena, loan Scottus

Eriugena, loan Scottus (810-877), filo­sof. Despre viaţa sa avem puţine infor­maţii. S-a născut în Irlanda în jurul anu­lui 810 şi a studiat într-o mănăstire irlan­deză, unde a învăţat limba greacă. 'Eriu­gena' înseamnă 'aparţinător poporului din Erin', iar 'Scottus' nu indică în mod necesar o relaţie cu Scoţia, întrucât, în sec. IX, Irlanda se numea Scoţia Maior, iar irlandezii scoţi, între 840 şi 847 trece în Franţa, pentru ca în anul 850 să-1 gă­sim la curtea lui Carol Pleşuvul, ocupând un loc de seamă la Şcoala palatină. Apre­ciat, dar şi invidiat în acelaşi timp, Eriu­gena este invitat de episcopii Hincmar de Reims şi Pardul de Laon să intervină în disputa teologică care izbucnise pe mar­ginea ideilor lui Gottschalk* privind pre-destinaţia şi cele privind Euharistia, sus­ţinute de Paschasius* Radbertus. Acesta susţinea că există o dublă predestinaţie: una spre mântuire, alta pentru pedeapsa veşnică. Eriugena scrie lucrarea sa intitu­lată De praedestinatione, argumentând că Dumnezeu nu sorteşte spre pedeapsă. El introduce în lucrare câteva din ideile care vor caracteriza sistemul său filoso­fic, ceea ce nu va fi pe placul teologilor care îl acuză de erezie. De altfel, doctri-

na lui a fost condamnată Ia conciliile de la Valencia şi Langres din 855 şi 859. Pentru a evita alte neplăceri, el se în­dreaptă spre filosofic. La cererea lui Carol Pleşuvul, traduce din greacă în la­tină opera lui Dionisie* Areopagitul, scriind şi comentarii asupra ei, excepţie făcând Teologia mistică. Acest lucru nu a fost pe placul papii Nicolae I, care se plânge că publicarea operei dionisiene s-a făcut fără nici o referire la el. Scrierile areopagitice fuseseră traduse mai înainte de Hilduin, abatele mănăstirii Saint-De-nis, însă în mod nesatisfăcător. Pentru Hilduin, Dionisie Areopagitul a fost una şi aceeaşi persoană cu Dionisie cel con­vertit Sf. Pavel şi care era apostol al ga­lilor şi întemeietorul mănăstirii condusă de el. Pe lângă scrierile areopagitice, Eriugena mai traduce: Ambigua Sf. Maxim* Mărturisitorul, De hominis opi-ficio a Sf. Grigorie* de Nyssa. A mai scris apoi un comentariu la Evanghelia după loan şi la De consolatione philo-sophiae a lui Boethius* şi câteva opuscu-la teologice. Lucrarea care îl face celebru este însă De divisione naturae, scrisă probabil între anii 862-866, în cinci cărţi şi concepută sub formă de dialog. Este vorba de o lucrare greu de interpretat, deoarece el a încercat să exprime doctri­na creştină şi gândirea lui Augustin* în contextul învăţăturilor areopagitice şi ale filosofiei neoplatoniciene, fapt care i-a determinat pe unii critici ai săi să-I acuze de panteism, în timp ce unii erudiţi au susţinut ortodoxia învăţăturii lui. Se pare că Eriugena a murit în aceeaşi perioadă în care a decedat Carol Pleşu­vul, în 877. Unii cronicari însă afirmă că, după moartea lui Carol Pleşuvul, Eriu­gena a fost invitat de regele Alfred să meargă în Anglia, unde a predat la abaţia Malmesbury şi că ar fi fost ucis de pro­prii săi elevi. Informaţia este eronată,

întrucât îl identifică pe acesta cu un alt John, identificare făcută de William de Malmesbury.

Eriugena a fost mai mult filosof, decât teolog. De aceea, exegeza Sf. Scripturi făcută de el se supune cu precumpănire rigorii filosofiei, decât a teologiei. Cu toate acestea, structura lui teologică răz­bate în întreaga Iui gândire, el văzând în exegeza scripturistică cea mai înaltă bucurie, care îi dădea posibilitatea de a urca pe treptele nesfârşite ale contem­plării Scripturilor, până la vederea lu­minii divine ca răsplată supremă pentru viaţa de dincolo. Fără îndoială, în gândi­rea sa întâlnim elemente care ridică, din punct de vedere teologic, o serie de între­bări, mai ales dacă ne gândim la posibili­tatea identificării creaturii cu Dumnezeu, sau la rolul pe care îl acordă raţiunii în cunoaştere. El este cel dintâi gânditor apusean care se întâlneşte cu gândirea patristică greacă şi, cucerit de subtilitatea ei, încearcă să o transpună în canoanele gândirii apusene. Preluarea unor elemen­te de teologie greacă şi chiar din cea augustiniană, multe dintre ele neînţelese sau trecute cu vederea în Apus, a dus la aprecieri ale căror subtilităţi au scăpat cititorilor. Este suficient să ne gândim la acuza de a fi raţionalizat religia (confici-tur înde, veram esse philosophiam veram religionem, conversimque verum religîo-nem esse veram philosophiam - se con­chide de aici că adevărata filosofic este religie adevărată şi că, în sens invers, adevărata religie este adevărata filosofic. De praedestinatione I, 1), când în reali­tate el nu a făcut altceva decât să rea­firme, într-un alt mod, o idee augustinia­nă (Sic enim creditur et docetur, quod este humanae salutis caput, no aîiam esse philosophiam, ideste sapientiae stu-dium, et aliam religionem - căci astfel se crede şi se învaţă că, ceea ce este prin-

ERIUGENA, 10AN SCOTTUS

ERMENRICH DE PASSATJ

ERMENRICH DE PASSAU

ETHERIA


cipiuî mântuirii omeneşti, nu este o altă filosofic, adică studierea înţelepciunii, ci o altă religie. De vera religione V,8). Filosorla lui pare a fi o încercare de re­conciliere a ideii neoplatoniciene de emanaţie cu ideea creştină de creaţie, deşi în enunţurile sale, el este mai aproa­pe de Dionisie, decât de Plotin sau Pro-clus. Diviziunea cvadripartiîă a Naturii este menită a sintetiza multiplicitatea în principii formale care să expliciteze ar­monia existenţei universale prin relaţii cauzale, evitând dihotomia ontologică a opuşilor şi articulând interdependenţa ontic-noeiică manifestă in planul expe­rienţei. De aceea, emanaţionismul postu­lat de el este o suprastructură funcţional-ontologică care să dea posibilitate afir­mării punctului final al existenţei ca re­venire apoteotică îndumnezeitoare la Dumnezeu, când Dumnezeu va fi totul în toate. Eriugena este un filosof care tre­buie evaluat în ansamblu şi mai ales în perspectiva izvoarelor pe care le-a folo­sit, mai exact, în corelaţie cu Dionisie Areopagitui, Maxim Mărturisitorul, Gri-gorie de Nyssa, Grigorie* de Nazianz, Ambrozie* al Milanuiui sau Augustin. Gândirea lui este o sinteză integratoare a unor elemente teologice şi filosofice, proiectate într-un sistem fin nuanţat şi ale cărui taine încă aşteaptă să fie descifrate fără părtinire sau idei preconcepute.

Migne, PL, 122, 125-1244; ed. critică: Periphyseon (De divisione naturae), cu trad. în engleză de I.P. Sheldon-Williams şi I,. Bieler, Scriptores Latini Hiberniae, VII, Dublin, 1968; Saint-Rene Taiilandier, Scot Erigene el la philosophie scolastique, Strasbourg, 1843; H. Bett, Johannes Scotus Eriugena. A Study in Mediaeval Philosophy, Cambridge, 1925; A. Schneider, Die Erkenntnislehre des Johannes Eriugena im Rahmen ihrer metaphysischen und anthro-pologischen Voraussetzungen, 2 voi. Berlin, 1921-1923; W. Seul, Die Gotteserkenntnis

bei Johannes -Skotus Eriugena unter Be-rucksichtung ihrer neo-platonischen und augustinischen Elemente, Bonn, 1932; M. Cappuyns, Jean Scot Erigene, sa vie, son oeuvre, sa pemee. Paris, 1933, bibliografie p. XII-XVII; E. Gilson, Filosofia în evul mediu. De ia începuiwile patristice pînă la sfîrşitul secolului al XÎV-lea, trad. în rom. de Ileana Stănescu, Huma nit as, Bucureşti, 1995, p. 186-206; F. Copleston, A History of Phi­losophy. voi. II: Mediaeval Phiiosophy. Au­gustin to Scotus, Burns O aţe s & Washbourne 'Ltd., London, 1950, p. 112-135; Cross, Erigena, John Scotus, în ODCC, p. 468 şi bibliografia.

Ermenrich de Passau

Ermenrich (814-874), călugăr benedictin de la mănăstirea Ellwangen, mai apoi episcop de Passau. A studiat la Fulda, sub îndrumarea lui Rabanus Maurus şi Rudolph, şi la Reichenau, sub Walafrid Strabo, iar în cele din urmă la Sankt Gallen. Este autorul vieţii Sf. Sualo (So-lus), lucrare fără importanţă istorică, ci mai mult haghiografică. La cererea lui Gozbald, episcop de Wiirzburg, scrie isto­ria mănăstirii Elhvangen, folosind ca model dialogul Comolatio al lui Boe-thius*. între 850-855 îi trimite lui Gri-mald, abatele mănăstirii Sankt Gallen, o scrisoare în care comentează o serie de teme de gramatică, filosofie, mitologie şi dogmă creştină. Scrisoarea nu este sis­tematică, dar în esenţă dezvăluie vastele cunoştinţe ale lui Ermenrich. A fost unul dintre personajele care s-au angajat în contracararea misiunii de convertire a slavilor de către Sf. Chirii* şi Metodiu.

E. Dummler în Forschungen zur deutschen Geschichte, ed. G. Waitz V, 13, Gottingen, 1873, p. 473-485; V. Burr, Ermenrich von Ellwangen, Ellwanger Jahrbuch 16, 1956, p. 19-31; E. Schwartz, Die Schriften Ermen-richs von Ellwangen, Zeitschrift fur Wiirt-

tembergische Landesgeschichte 12, 1953, p. 181-189; 15, 1956, p. 279-281; W. Fink, în DHGE 15, 759-761; M.F.McCarthy, Er­menrich of Passau, în CE, V, p. 517.

Ethelwold

Ethelwold (908-984), episcop de Win­chester, reformator al vieţii monahale în Anglia, alături de Sf. Dunstan. A devenit monah la Winchester, fiind hirotonit de Alphege cel Chel (the Bald), care a pre­vestit numirea lui în scaunul episcopal de Winchester. Petrece o vreme la mănăs­tirea Glastonbury, iar în jurul anului 954 îi este încredinţată conducerea mănăstirii Abingdon, pe care o organizează după modelul monahismului continental de la Fîeury. în acest scop, el redactează o serie de reguli monahale, Regular is Concor­dia, regulament care a devenit practică generală pentru monahii englezi, în 963 a fost numit şi hirotonit episcop de Win­chester, impunându-se ca bun adminis­trator, totodată restaurând mai multe mănăstiri din Anglia.

Chronicon Monasterii de Abingdon, ed. de J. Steveson, R.S., II, 1858, p. 255-266; D.J.V. Fisher, The Early Biographers of St. Ethelwold, în English Historical Review, 67, 1952, p. 381-391; E. John, The Beginning of the Benedictine Reform in England, RBen 73, 1963, p. 73-87; Cross, Ethelwold, St., în ODCC, p. 473; W.A. Chaney, Ethelwold of Winchester, în CE, V, p. 568.

Etheria

Etheria (sec.IV), autoarea descrierii unui pelerinaj pe care 1-a făcut ea însăşi la locurile sfinte în sec. IV, probabil în anul 380 (J. Campos) şi mai exact între 381-384 (P. Davos). După alte păreri, acest pelerinaj a avut loc între 415-418 (E.

Dekkers) sau 414-416 (Lambert). Rela­tarea propriu-zisă a fost descoperită la Arezzo într-un manuscris din sec. IX, care conţinea o lucrare nepublicată a lui Ilarie* de Poitiers, De mysteriis et hym-nis, şi De locis sanctis a lui Pavel* Dia­conul. Descrierea călătoriei, intitulată Sanctae Silviae aquitanae peregrinatio ad loca sancta, era plasată între cele două lucrări. Descoperirea a fost făcută de G. F. Gamurrini, care a considerat că autoarea acestei relatări a fost Silvia, so­ra lui Flavius Rufinus, consul în 392 şi prefect al Răsăritului sub Teodosie şi Arcadie. Cercetările ulterioare sugerează ca autoare pe Etheria sau Egeria, men­ţionată de un stareţ din sec. VII (Ferotin, A. Lambert, O. Prinz), despre care nu se ştie dacă a fost călugăriţă simplă, stareţă sau, pur şi simplu, o persoană laică sau dacă este de origine din Gaiţa sau Calicia. Cert este că ea a avut o cultură aleasă, că a fost educată, dotată cu putere de analiză şi observaţie. Autoarea rela­tează pentru 'surorile' rămase acasă, pe» Ierinajul făcut în Egipt, Palestina şi Me-sopotamia.

Importanţa documentului rezidă în infor­maţiile pe care autoarea le dă nu atât cu privire la locurile vizitate, deşi şi acest lucru are importanţă, cât mai ales cele referitoare Ia practicile liturgice, la ie­rarhia bisericească, la sărbătorile bi­sericeşti.

G. F. Gamurrini, S. Hilarii... e t S. Silviae 'Peregrinatio ad loca sancta', Roma, 1877; P. Geyser, CSEL, 39, 1898, p. 35-101; Migne, PLS, I, 1045-1092; E. A. Bechtel, S. Silviae 'Peregrinatio'. The Text and a Study of the Latinity, Chicago, 1907; Etherie, Journal de voyage, SCh 21, trad. H. Petre", înlocuit de P. Maraval, nr. 296, Paris, 1982; M. Ferotin, Le veritable auteur de la Peregrinatio Silviae. La vierge espagnole Etheria, în R.Q.H., LXXIV, 1903, II, p. 367-397; A. Lambert, Egeria, în Revue Mabillon, XXVI, 1936, p.

ETHERIA

EUCHERIU DE LYON

EUCHERIU DE LYON

EUCHIŢI

71-94; XXVII, 1937, p. 1-24; XXVIII, 1938, p. 49-69; G. Baraut, Bibliographia Egeriana, în Hispania sacra 7, 1954, p. 203-215; P. Devos, La date du voyage d'Egerie, în Anal. Boli., LXXXV, 1967, p. 165-194; M. Sta-rowiejski, Bibliografia Egeriana, în Augus-tinianum 19, 1979, p. 297-318; G. T. Stokes, Sylvia, art. în Smith-Wace, IV, p. 747-748; M. Branişte, însemnările de călătorie ale pelegrinei Egeria, teză de doctorat, în Mitro­polia Olteniei, 46/1982, p. 225-392; Cross, Etheria, Pilgrimage of, art. în ODCC, p. 473; Quasten, Patrology, IV, ^p. 558-562, cu bibliografie; A. Hamman, Etherie, în DECA, I, p. 873-874 G. Rowekamp, în LACL, p. 185-186, cu bibliografie.

Eucheriu de Lyon

Eucheriu de Lyon (m. aprox. 450), epis­cop de Lyon. S-a născut într-o familie aristocrată, probabil creştină, şi a primit o educaţie aleasă, Erasmus însuşi i-a ad­mirat cultura superioară. A ocupat dife­rite funcţii în administraţia imperială. S-a căsătorit cu Galla, şi ea din înalta socie­tate, şi au avut doi fii şi două fiice. Fii săi, Salonius şi Veranus, au fost instruiţi la mănăstirea Lerini sub îndrumarea lui Honorat şi Salvianus. Dornic să ducă o viaţă liniştită de rugăciune şi asceză, se retrage pe insula Lerinum, iar mai târziu pe insula Lero, astăzi Sainte Marguerite. întrucât nu a izbutit să-şi îndeplinească dorinţa de a vizita mănăstirile egiptene, Cassian* îi dedică cea de a doua parte a Convorbirilor sale, pentru a compensa într-un fel această neîmplinire. Deşi în retragere, Eucheriu menţine legături şi cu alte personalităţi ale vremii, printre care Paulin* de Nola. Datorită vieţii sale deo­sebite, este ales episcop de Lyon în jurul anului 432. Despre activitatea sa ca epis­cop nu avem informaţii. Se ştie doar că a prezidat sinodul local de la Orange din

441, împreună cu Ilarie* de Arles. A decedat în jurul anului 450. Scrierile sale, care s-au păstrat, cuprind lucrări exegetice: Formulae spiritualis intellegentiae, dedicată fiului său Vera­nus, în care, pornind de la diviziunea tri­partită a omului: trup, suflet şi spirit, pro­iectează această împărţire în exegeza Sf. Scripturi, respectiv, trupul corespunde sensului literal, sufletul, celui tropologic, iar spiritul, sensului mai profund, sau anagogic, care îndrumă spre cele mai sfinte taine, şi Instructionum libri duo ad Salonium, dedicată fiului său Salonius, prezentând, sub formă de întrebări şi răs­punsuri, pasajele mai dificile din Biblie. La aceste lucrări se adaugă Passio Acua-nensium martyrum, care reprezintă cea mai veche prezentare a martirilor din legiunea thebană. Este vorba de legiunea creştină din Thebaida care, potrivit tra­diţiei, a fost masacrată la St. Maurice-en-Valais de către împăratul Maximian. El a mai compus şi două tratate ascetice: De laude eremi şi De contemptu mundi. Din corespondenţa sa s-a păstrat doar o sin­gură scrisoare: Epistula ad Salvium epis-copum.

Migne, 50, 685-1214; CPL 488-498; K. Wotke, CSEL, 31, 1894; Passio Acaunen-sium martyrum, ed. de B. Krusch în MGH, Ser. rer. Mer. III, Hanovra, 1896, p. 32-39; De laude eremi, ed. de S. Pricoco, Catania, 1965; S. Pricoco, Per una nuova edizione del di Eucherio, în Con-vivium 36, 1968, p. 361-369; Nora K. Chad-wick, Poetry and Letters in Earfy Christian Gaul, London, 1955; I. Opelt, Quellen-studien zu Eucherious, în Hermes 91, 1963, p. 476-483; L. Cristiani, Eucher, art. în DSp. 4, 1961, col. 1653-1660, cu bibliografie; Cross, Eucherius, art. în ODCC, p. 478; Bar-denhewer, IV, p. 567-570; Altaner-Stuiber, 1980, p. 455, J. G. Cazenove, Eucherius (1), art. în Smith-Wace, II, p. 255-257; Quasten, Patrology, IV, p.504-507; S. Pricoco, Eucher

de Lyon, în DECA, I, p. 901-903, cu biblio­grafie; C. Kasper, Eucherius (von Lyon), în LACL, p. 203-204, cu bibliografie.

Euchiţi

Euchiţii, membrii unei grupări fanatice apărută în Siria, al căror mod de viaţă a fost adus din Mesopotamia, cunoscuţi şi sub numele de messalieni sau mas-salieni, adică, rugători. Date despre prac­ticile lor sunt furnizate de Epifaniu*. El ne informează că aceştia susţineau că se dedică vieţii de rugăciune, nu posedau nimic şi, spre deosebire de călugări a căror viaţă fluctuează între rugăciune şi munca pentru a se întreţine, aceştia trăiau din cerşit. Totodată, ei se adunau îm­preună, persoane de sex diferit, umblau împreună şi dormeau împreună pe străzi, în situaţii indecente. Epifaniu nu afirmă explicit dacă duceau cu adevărat o viaţă promiscuă, deşi lasă să se înţeleagă acest lucru. Pe lângă Epifaniu, informaţii mai avem Ia Timotei, prezbiter din Con-stantinopol, secolul VI, şi Teodoret*. Da­tele prezentate de aceştia sugerează o sursă comună, probabil actele sinoadelor de la Antiohia şi Sida, în care avem rezu­mate ale învăţăturilor euchite. Este posi­bil ca Teodoret să fi făcut uz şi de o lu­crare messaliană, Asceticus, al cărei con­ţinut doctrinar a fost condamnat, după cum ne informează Fotie*, la sinodul de laEfesdin431.

Euchiţii susţineau că din pricina păcatu­lui lui Adam, flecare are un demon care s-a unit substanţial cu sufletul său şi care îl incită la păcat. Nu este suficient să ne ocupăm de păcatele deja săvârşite. De altfel, botezul nu şterge păcatele şi nici nu-1 alungă pe demonul care s-a unit cu sufletul. De aceea, trebuie ca prin rugă­ciune permanentă să înlăturăm influenţa acestui demon şi să atingem starea de

nepătimire, ceea ce înseamnă anularea oricărei voinţe sau a oricăror sentimente.

«.

In această stare, sufletul are conştiinţa unirii cu Mirele ceresc, după cum mi­reasa îşi îmbrăţişează soţul. Atunci de­monul iese din om prin mucoasa nasului sau prin scuipat sub forma unui şarpe, iar locul lui este luat în mod simţitor de Duhul Sfânt. Augustin* afirmă că aceştia susţineau că locul demonului este luat de Duhul Sfânt care intră în om sub formă de foc nevătămător, în timp ce demonul iese sub chipul unei scroafe cu purcei. Cel care atinge starea de nepătimire poate vedea Sf. Treime cu ochii pămân­teşti şi cum cele trei persoane se unesc în una singură, iar mai apoi se unesc şi cu sufletul nepătimitor, care dobândeşte natură divină. Nepătimirea dă celor care au dobândit-o puterea de a vedea viitorul; de a vedea starea celor care au decedat sau de a citi inimile oamenilor. Nepăti­mirea era o stare ce putea fi dobândită atât de bărbaţi, cât şi de femei. Aşa se face că euchiţii aveau femei învăţătoare, pe care le cinsteau mai mult decât pe orice preot.

împotriva euchiţii or s-a ridicat Amfî-lohie* de Iconium, Flavian de Antiohia şi Sf. Epifaniu*, iar sinodul de la Efes (431) i-a condamnat în mod oficial, în pofida acestui lucru, secta a dăinuit până în sec. VII. Cercetătorii actuali stu­diază în prezent posibilele legături ale lui Diadoh*, Grigorie* de Nyssa şi Pseudo-Macarie* (Cross) cu euchiţii.

Principalele informaţii în M. Kmosko, pre­faţa la Liber Graduum în Patrologia Syriaca (ed. R. Graffîn), III, Paris, 1926, col. CLXXI-CCXCIII; F. Dorr, Diadochus von Photike und die Messalianer, Freiburger Theologische Studien, XLVII, 1937; H. Dorries, Symeon von Mesopotamien. Die Uberlieferung des messalianischen 'Ma-karios' Schriften, TU, IV, Hft. l, 1941; R.

EUCHIŢI

EUDOXIU

EUDOXIU

EUGEN DE TOLEDO

Staats, Gregor von Nyssa und die Messalianer, Patristische Texte und Studien, VIII, 1968; G. Salmon, Euchites, art. în Smith-Wace, H, p. 258-261; E. Amman, DTC, X, pt. l, 1928, coi. 792-795; Cross. Messalians, în ODCC, p. 906.

Eudocia, Aelia

Eudocia, soţia împăratului Teodosie II. Socrate* ne informează că Eudocia a fost fiica lui Leontius, sofist din Atena, iar numele ei adevărat a fost Athenais. După Chronicon* Pascale, este fiica lui Heraclit, la moartea căruia fraţii refuză să-i acorde partea de moştenire care îi revenea. Ea pleacă la Constantinopol pentru a-şi căuta dreptatea. Acolo o im­presionează într-atât pe împărăteasa Pulcheria, încât îl convinge pe Teodosie să o ia de soţie. Căsătoria a avut loc la 421. înainte de a se căsători a fost bo­tezată de Attic, patriarhul Constan-tinopolului, care îi dă numele de Aelia Eudocia. în 423 a fost proclamată Au­gusta. Face un pelerinaj la Ierusalim, de unde aduce fragmente de moaşte al Sf. Ştefan. După mai mulţi ani, a fost acuza­tă de infidelitate. Pleacă în exil la Ieru­salim, unde decedează în 460. Fotie* apreciază în mod deosebit lucrările ei poetice, deşi, în realitate, valoarea lor poetică este departe de a fi excepţională. De la ea au rămas următoarele: un poem în cinstea lui Teodosie II, celebrând vic­toria împotriva perşilor, o parafrază în hexametri la Octateuh (primele opt cărţi din Vechiul Testament), la Zaharia şi Daniel şi un poem în trei cărţi despre Sf. Ciprian şi Sf. Iustina. Zonaras menţio­nează şi prelucrarea scrierii lui Patriciu. Centones Homerici, în plan teologic, Eudocia l-a sprijinit pe Nestorie* împo­triva lui Chirii* al Alexandriei.

Migne, PG 85, 832-864, 84, 1194b; CPG 6020-6025; A. Ludwich, Eudociae, Procli, L. Claudiani carminium graecorum reliquiae^ Leipzig, 1897, 13-114; M.F. Argles, Eudocia (4), Aelia, în Smith-Wace, II, p. 263-264; K. Holum, The Theodosian Empresses, Ber-keley, 1982; DHGE 15, 1336-1337, cu bibliografie; U. Dionisi, Eudocie, în DECA, I, p. 903; G. Ro'wekamp, Eudocia, în LACL, p. 205-206, cu bibliografie.