Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Filaster, Filastrius sau Philaster
- Filip, Epistola lui Petru către
Faustus Bizantinul Faustus Bizantinul, autor al unei Istorii a Armeniei, începând cu anul 317. Nu se ştie nimic despre familia, statutul social sau locul de naştere ale lui Faustus. El se face cunoscut doar prin istoria sa, de altfel, singurul document care vorbeşte despre istoria Armeniei în sec. IV. Faustus ne informează în legătură cu evenimentul morţii lui Tiridate în 387 şi despre împărţirea regatului armean între bizantini şi perşi. Lucrarea a fost scrisă în greacă, alfabetul armean nefiind creat la acea dată, dar s-a păstrat numai în traducere armeană. Se pare că Faustus 1-a cunoscut îndeaproape şi pe Narses cel Mare, cato-licosul Armeniei (353-373). Denumirea de 'Bizantinul' este atestată de Lazar* de Pharpi (m. 491) în sec. V, fără însă a face referire la locul lui de naştere. Faustus a fost un excelent cunoscător al regatului armean, al limbii clasice armene, dar şi al limbii greceşti. Lucrarea sa a fost citată de Procopiu*. La redactarea istoriei sale, Faustus a folosit şi documente scrise (De Nicola). Text armean: Veneţia, 1889; V. Langlois, Collection des historiens anciens et mo-dernes de {'Armenie, II, Paris, 1869, p. 253-368; N.G. Garsoian, The Epic Histories or History ofArmenians, New York, 1984 = St. Petersburg, 1883; Procopiu de Cezareea, De bellopers., 1,5, 9-40; M. Lauer, Des Faustus von Byzanz Gesch. Arm, Koln, 1879; Cayre, II, 116; Bardenhewer, V, p. 185-187; DHGE, 16, 728; Altaner-Stuiber, 1980, p. 351; A. De Nicola, Faustus de Byzance, în DECA, I, p. 963; P. Bruns, Faustus (von Byzanz), în LACL, p. 232, cu bibliografie.
Faustus (sec. IV), erudit, adept ai maniheismului, originar din Africa. S-a născut la Milevis, actuala localitate Mila, în jurul anului 340, într-o familie de oameni sărmani. Primeşte totuşi o educaţie sănătoasă, dovedindu-se mai târziu, după ce a ajuns episcop maniheu, un bun orator şi dialectician. Faustus îl impresionează, ca profesor, pe Augustin* în perioada în care acesta a împărtăşit convingeri mani-heice, facându-1 să-i devină ucenic. După cum mărturiseşte însuşi Augustin, vraja se împrăştie în curând, singurul efect pe care Faustus l-a avut asupra sa a fost să-1 determine să părăsească pentru totodeau-na convingerile maniheice. în 386, când a fost condamnat pentru convingerile sale maniheice, Faustus se afla încă Ia Cartagina. Adus în fata lui Messianus, proconsulul Africii, scapă de pedeapsa care i se pregătea chiar la intervenţia creştinilor care îl dăduseră pe mâna acestuia, iar pedeapsa i-a fost schimbată cu trimiterea în exil pe o insulă. Revenit din exil, nu a mai putut predica în public. El rămâne totuşi credincios convingerilor sale maniheice şi scrie o lucrare, Capitole, în care prezintă pasaje biblice menite să sprijine credinţele maniheice, respingând totodată din textul biblic ceea ce nu corespundea doctrinei maniheice. Din Vechiul Testament a respins în totalitate prescripţiile alimentare, circumci-ziunea, sabatul, sacrificiile. Un exemplar din această lucrare este înmânat Fericitului Augustin de către apropiaţii săi. La cererea lor. el răspunde lui Faustus. Un exemplar din răspunsul Iui Augustin a fost trimis lui Ieronim*. Migne, PL, 42, 207-518; CSEL, 25, l, 251-797; CPL, 321; Augustin, Confess., V, 3, 6, 7, 8; Idem, Contra Faustum Manichaeum, I; T. W. Davids, Faustus (34), art. în Smith-Wace,
II, p. 472; A. Bruckner, Faustus von Milev, Basel. 1901; F. Decret, Aspects du mani-cheisme dans l'Afrique fomaine, Paris, 1970; Cross, Faustus, în ODCC, p. 504; C. Riggi,' Fauste, în DECA, I, p. 962; B. Windau,' Faustus von Mileve, în LACL, p. 232-233. Faustus de Riez Faustus de Riez (408-490), numit şi Faustus Bretonul. S-a născut în jurul anului 408. Şi-a pierdut tatăl de timpuriu şi este crescut de mama sa, care i-a dat o educaţie aleasă. A studiat filosofîa greacă, însă în spirit creştin, retorica şi, se pare, dreptul, întrucât a profesat o vreme avocatura, îmbrăţişează viaţa monahală la vestita mănăstire Lerinî. Aici se dedica vieţii ascetice, studiului Sf. Scripturi, d-ar şi al filosofici. Tot aici ajunge .să,j|jje cunoscut ca mare predicator, după^cum ne informează Ghenadie*. Este hirotonit preot şi devine apoi stareţul mănăstirii, înlocuindu-1 pe Maxim, în 433. în jurul anului 457/9 este numit şi hirotonit episcop de Riez (Rhegium) în Provence, urmându-i în scaun aceluiaşi Maxim, care fusese stareţ la Lerini. întrucât s-a opus politicii arianizante a lui Euric, regele vizigoţilor, Faustus a fost obligat să părăsească, pentru un timp, scaunul episcopal şi să plece în exil (481). Revine în scaun după moartea lui Euric (483). Opera sa nu s-a păstrat în întregime, nefiind redactată, probabil datorită suspiciunii de semipelagianism care l-a înconjurat. Din lucrările sale, menţionate de Genadie, s-au păstrat: De Spiritu Scmcto, De gratia şi 12 epistole, îi mai este atribuită şi o serie de predici, cuprinse în colecţia Eusebiu* Galul. Dintre predici, doar cea dedicată lui Maxim, predecesorul său în scaunul episcopal, îi aparţine cu certitudine (Homilia de S. Maximi Laudibus). De Spirito Sancto este un FAUSTUS DE RIEZ tratat aproape complet de pnevmatolo-gie. Este îndreptat împotriva ereziei macedoniene. în redactarea acestui tratat el se inspiră din lucrările lui Ambrozie*, Rufin*, şi probabil Vasile* şi Didim*. Cea mai de seamă contribuţie a lui Faustus se regăseşte în tratatul De gratia De i et humanae mentis libero arbitrio Libri II, scris la cererea arhiepiscopului de Arles, Leontius, şi este îndreptat împotriva preotului Lucidius care profesa un predestinaţionism radical, motiv pentru care a şi fost condamnat la sinodul local de la Arles din 472/3. Faustus adoptă o atitudine intermediară între excesele pelagiene şi cele predestinaţioniste, insistând, mai mult decât loan* Cassian, asupra necesităţii cooperării umane cu harul divin şi asupra voinţei libere iniţiale a oamenilor, chiar şi în starea de păcat, de a accepta acel har. Dacă harul divin este de importanţă capitală pentru mântuirea omului, acesta îi lasă totuşi omului posibilitatea unei libere iniţiative. Linia de argumentare a lui Faustus este una antiaugustiniană. Scrisorile sale sunt şi ele importante pentru înţelegerea de ansamblu a doctrinei promovate de el. învăţătura propusă de Faustus a fost condamnată la sinodul de la Orange din 529. Cu toate acestea, el este cinstit ca sfânt în partea de sud a Franţei. Migne, PL, 58, 783-870 şi 53, 681-890;CCL 64, 406-415; CCL 101, 101 A, 101B; CPL, 961-965; CSEL, 21, 1891; G. Wiegel, Faustus of Riez, Philadelphia, 1938; J.G. Cazenove, Faustus (11), art. în Smith-Wace, II, p. 467-470; Cayre, II, 166-169; Cross, Faustus of Riez, în ODCC, p. 504-505, cu bibliografie; Altaner-Stuiber, 1980, p. 473-474, cu bibliografie; M. Simonetti, Fauste de Riez, în DECA, I, p. 963-964, cu bibliografie; C. Kasper, Faustus von Riez (Reji), în LACL, p. 233-234, cu bibliografie. FELIX DE URGEL Febadius sau Foebadius Febadius (sec. IV), episcop de Agen în Galia. Principala sa activitate se leagă de lucrările sinodului proarian de la Rimini din 359 ale cărui documente le iscăleşte, nu fără ezitare, fiind ultimul care a a acceptat să facă acest lucru. In plus, i s-a permis să adauge şi câteva comentarii explicative. Ieronim* ne informează că Febadius este autorul câtorva lucrări, reţinând însă titlul doar al unui singur tratat Contra arianos, care a ajuns până la noi. în acest scurt tratat, el respinge formula doctrinară propusă şi acceptată la Rimini, care în esenţă era proariană. In redactarea acestuia el face uz de lucrarea lui Tertullian* Adversus Praxean, adaptând argumentele antimonarhiene cerinţelor polemicii antiariene. Deşi nu întrebuinţează formula niceeană homousios, în esenţă doctrina elaborată de el este niceeană. Migne, PL, 20, 11-30; CPL, 473; A. Du-rengues, Le livre de S. Febade contre Ies ariens, Agen, 1927; M. Simonetti, Febade, în DECA, I, p. 964-965. Felix de Urgel Felix (m. 818), episcop de Urgel, localitate în Catalonia (Spania). S-a născut în Spania pe la mijlocul sec. VIII. Alături de Elipandus*, episcop de Toledo, este unul din conducătorii ereziei adopţia-niste. Este acuzat de erezie la sinodul de Ia Ratisbon din 792 în prezenţa lui Carol cel Mare. Deşi încearcă să-şi apere învăţătura, este obligat să cedeze în faţa argumentelor aduse de ceilalţi participanţi. Este trimis la Roma, unde va fi chemat din nou în faţa unui sinod convocat de Adrian şi obligat să renunţe la învăţătura sa adopţianistă. De la Roma, el se întoarce la Urgel, reluându-şi acti- FELIX DE URGEL vitatea de diseminare a teoriilor sale nu numai în Spania, dar şi în Galia şi Germania, în încercarea de a-şi câştiga adepţi. Alcuin* scrie împotriva lui, însă Felix nu cedează şi, ca urmare, este condamnat oficial Ia sinoadele de la Frankfurt (794) şi Aachen (798). Din nou, Felix se dezice de doctrina adopţianistă, fiind convins de Alcuin că ceea ce el învăţa nu era în conformitate cu învăţăturile exprimate de Chirii* al Alexandriei şi Leon* cel Mare. Cu toate acestea, ortodoxia învăţăturii Iui nu a fost considerată ca fiind impecabilă şi de aceea a fost pus sub permanenta supraveghere a arhiepiscopului de Lyon, Leidrade. Pe lângă diverse tratate în care şi-a elaborat doctrina adopţianistă, Alcuin îi atribuie lui Felix o Disputatio cum Saraceno, pe care însă nu a văzut-o. Singura lucrare a lui Felix care s-a păstrat în întregime este Confessio Fidei. După moartea lui Felix s-a descoperit o lucrare sub formă de întrebări şi răspunsuri, Schedula, în care îşi reafirmă vechile sale convingeri adopţianiste. Ago-bard*, urmaşul lui Leidrade ca arhiepiscop de Lyon, în custodia căruia s-a aflat Felix până la moarte, consideră că era de datoria lui să răspundă acestei lucrări. El face acest lucru într-un tratat, Adversus Felicem, adresat lui Ludovic Piosul, şi care cuprinde multe fragmente din lucrarea lui Felix. Migne, PL 96, 881-888; Liber de variis quaestionibus adversus Judaeos seu ceteros infideles vel plerosque haereticos, ed. de A.C. Vega- A.S. Anspach, Escurial, 1940, a fost atribuită lui Isidor de Sevilla. J. Madoz, este de părere că ea aparţine lui Felix, vezi: Una obra de Felix de Urgel, falsamente adju-dicada a Sân Isidoro de Sevillia, în Estudios eclesiâsticos, XXIII, 1949, p. 147-168; T.W. Davids, Felix of Urgel (176), în Smith-Wace, II, p. 497-499; Cayre\ II, p. 377; Cross, Felix, în ODCC, p. 506-507. FEREOLUS
Ferrandus, (Fulgentius Ferrandus), diacon în Cartagina, ucenic al lui Fulgenţiu* de Ruspe, a trăit în prima jumătate a sec. VI. îl însoţeşte pe Fulgenţiu în exil. Este autorul biografiei lui Fulgenţiu, VitaFul-gentii. Totodată, a întocmit o Breviatio canonum, care cuprinde canoanele sinoadelor greceşti şi africane până la el, aranjate sistematic. Epistolele sale sunt importante pentru istoria gândirii creştine, întrucât el abordează o serie de probleme doctrinare hristologice, controversa theo-paschită, chestiunea condamnării celor trei capitole, pe care o consideră ca fiind contrară hotărârilor sinodului de la Calcedon. Migne, PL, 65, 117-150; 67, 88-7-950; CPL, 847-848; A. Mai, Scriptorum veterum nova collectio, 3, 2, Roma, 1828, p. 169-184; Bardenhewer, V, 316-319; Altaner-Stuiber, 1980, p. 489, cu bibliografie; A. Vetulani, Breviatio canonum Ferrandi, în DDC, H, 1937, col. 1111-1113, cu bibliografie; M. Jourjon, Ferrand, în Dict. spirit., V, 1964, col. 181-183; Cross, Ferrandus, în ODCC, p. 508; Altaner-Stuiber, 1980, p. 489; M. Simonetti, Ferrand de Carthage, DECA, I, p. 969; H. Schneider, Ferrandus von Karthago, în LACL, p. 234-235, cu bibliografie.
Ferreolus (521-581), al cincilea episcop de Uzes, urmând în scaun unchiului său Firminus. S-a născut în provincia Nar-bonna, într-o familie aristocrată. Printre strămoşii săi se numără împăratul Avitus şi doi prefecţi ai Galici. Pe linie maternă, descinde din regele Lothaire L Primeşte o educaţie aleasă, sub îndrumarea lui Roricius, episcop de Uzes. La vârsta de 32 de ani este hirotonit şi numit episcop de Uzes. A întreprins acţiuni de încreş-tinare a evreilor, în acest scop convocând FEREOLUS FIDES HIERONYMI FIDES N1CAENA FILEAS DE THMUIS un sinod la Uzes, care să discute problema convertirii evreilor. Epistolele sale nu s-au păstrat. In schimb, de la el s-a transmis o regulă monahală care a fost scrisă de el pentru mănăstirea pe care a înfi-inţat-o în localitatea sa de reşedinţă. Regulele sale par mai evoluate decât cele elaborate de Cezar* de Arles şi Be-nedict* (Saxer). Migne, PL, 66, 959-996; Grigorie de Tours, Historia Francorum, 6, 7 MG Scrip. rer. Mer., l, l, p. 276/277 trad. în engleză de O.M. Dalton, 2 voi. Oxford, 1927; J. Chapman, St. Benedict and the Sixth Century, New York, 1929; DHGE, 16, 1242-1243; S.A.Bennett, Ferreolus (3), art. în Smith-Wace, II, p. 506-507; G.M. Cook, Ferreolus de Uzes, în CE, V, p. 895; V. Saxer, Ferreol d'Uzes, în DECA, I, p. 969-970; C. Kasper, Ferreolus von Uzes, în LACL, p. 235. Fiacc Fiacc (sec. V), episcop de Sleibhte (azi Sletty), ucenic al Sf. Patrick, apostolul Irlandei, care 1-a numit episcop al lage-nienilor. La numire, Sf. Patrick i-a înmânat o 'cumtach', o cutie care conţinea un clopoţel, un 'menster' sau relicvariu, o cârjă £i o 'poolire', adică traistă pentru cărţi. In unele documente, el este prezentat ca arhiepiscop de Leinster. De la el au rămas două imne, unul închinat Sf. Brigida Fecioara şi altul Sf. Patrick. Singurul imn autentic pare a fi cel închinat Sf. Patrick, deoarece Fiacc a decedat înaintea Brigidei. Imnul închinat Sf. Patrick a fost publicat prima dată de Colgan, Tr. Thaum., 1647; J. Gammack, Fiacc, art. în Smith-Wace, II, p. 508-509; Acta Bollandiana, oct., VI, 96-106.
Mărturisire de credinţă concisă atribuită Iui Damasus* sau Ieronim*, deosebit de importantă pentru înţelegerea evoluţiei învăţăturii creştine. Se pare însă că această formulă a crezului a apărut în sudul Galiei, spre sfârşitul sec. V (Cross). Structura formulei se aseamănă cu cea a Crezului atanasian şi constă dintr-o prezentare concisă a doctrinei trinitare, urmată de precizarea hristologiei tradiţionale. Este posibil să fi cuprins şi Fiîioque. A. H alin, Bibliothek der Symbol e und Glaubensregeln in der al ten Kirche, ed. a 3-a, 1897. p.275, par. 200; A.E. Bura, An Intro-duclion to the Creeds, 1899, p. 244-248; J.N.D. Kelly, The Athanasian Creed, Paddock Lectures, 1962-1963, 1964, p. 10, cu text la pag. 134 şi urm.; Cross, Fides Damasi, ODCC, p. 511. Fides Hieronymi O variantă timpurie a crezului apostolic elaborată în sec. IV, probabil de către Ieronim* (Cross), în timp ce alţii o atribuie lui Grigorie* de Elvila (Bulhart şi Wilmart). Este unul din cele mai vechi crezuri care au circulat în Biserica apuseană, cuprinzând cuvintele descenditad inferos - a coborât la iad, care apar pentru prima dată în crezul baptismal folosit în Biserica din Aquileia în timpul lui Rufîn*, şi Sanctorum communionem -împărtăşirea sfinţilor, sintagmă folosită prima dată de Niceta* de Remesiana. PLS I, 515-516; CPL, 553; G. Morin, Un symbole inedit attribue a saint Jerome, în RBen 21, 1904, p. 1-9; Idem, Anecdota Maredsolana, 3, 1903, p. 199-200; Burhart, CCL, 69273-275; A. Wilmart, în RBen 30, 1913, p. 274 şi urm.; Cross, Fides Hieronymi, în ODCC, p. 511; L. Dattrino, Fides Hieronymi, în DECA, I, p. 972; J. Lossi, Fides Hieronymi, în LACL, p. 235.
Este vorba de Didascalia CCCXVIII Patrum Nicaenorum, atribuită în mod eronat lui Atanasie*. Lucrarea se compune din două părţi. Prima parte cuprinde o mărturisire de credinţă, simbolul niceean însoţit de un comentariu dogmatic în care sunt condamnate învăţăturile lui Sa-belie*, Fotîn şi antropomorfismele lui Arie*, în partea a doua, se regăsesc o serie de reguli monahale şi morale. Didascalia se aseamănă foarte mult cu Syntagma ad monachos, atribuită, de asemenea, Iui Atanasie. Cât priveşte locul scrierii Didascaliei, se pare că ar fi Egiptul (Dattrino). Migne, PG, 28, 1637-1644; CPG II, 2298; pentru Sintagmă: Migne, PG, 28, 835-845; reproducere parţială a Didascaliei: A. Hahn, Bibliothek der Symbole..., p. 308-312; G. Dossetti, // simbolo di Nicea e di Constantinopoli, Roma, 1967, p. 51-56; L. Dattrino, Fides Nicaena, în DECA, I, p. 972.
Filaster sau Philaster (m. 397), episcop de Brixia (Brescia) şi scriitor anti-eretic. Augustin* îl numeşte şi Philastrius, forma Philaster fiind întâlnită în actele de la Aquileia. Ieronim* nu vorbeşte despre el în De viris illustribus, singurele informaţii pe care le deţinem fiind luate din unul din panegiricele pe care Gau-denţiu*, urmaşul său în scaunul episcopal, obişnuia să le ţină cu ocazia comemorării morţii sale. Filaster şi-a început cariera ca predicator itinerant, polemizând cu păgânii, cu evreii şi cu ereticii. Se pare că a avut o confruntare polemică şi cu Auxenţiu*, episcop arian la Milano, însă disputa nu a fost reuşită, Filaster, primind şi o bătaie bună. în calitate de episcop, participă la sinodul de la Aqui- leia din 381, care i-a depus pe episcopii arieni Palladius* de Ratiaria şi Secun-dianus* de Singidunum. De la Filaster ne-a rămas lucrarea Diversarum haere-seon libri. Scopul acestei lucrări, după cum afirmă autorul, a fost să prezinte ereziile de la facerea lumii şi până în perioada creştină, în realizarea ei, Filaster s-a bazat pe informaţii luate de la Epi-fanie* şi Ipolit*. Spre deosebire de aceştia, el nu consideră filosofiile greceşti antice ca erezii. Lista ereziilor dată de Filastru a fost analizată şi de Augustin. Migne, PL, 12, 1111-1302; F. Marx, CSEL, 38, 1898; F. Heylen, CCL, 9, 1957, p. 207-324, 481-584 (indici); R. A. Lipsius, Zur Quellenkritik des Epiphanios, 1865; Barden-hewer, III, p. 481-585; G. Salmon, Philaster, art. în Smith-Wace, IV, p. 35J-353; Altaner-Stuiber, 1980, p. 369; Cross, Philaster, art. în ODCC, p. 1079; Quasten, Patrology, IV, 130-133, cu bibliografie; B. Diimler, Filastrius, în LACL, p. 235- 236, cu bibliografie. Fileas de Thmuis Fileas de Thmuis (m. 307), episcop de Thmuis în delta Nilului şi arhonte al Alexandriei. S-a născut într-o familie aristocrată înstărită. Despre împrejurările suferinţei şi ale morţii sale martirice avem informaţii de primă mână. Este vorba de o scrisoare pe care el o trimite credincioşilor săi din închisoare, precum şi Actele sale martirice, deşi autenticitatea acestora a fost în trecut pusă la îndoială. Recent a fost descoperit un document, cuprinzând Apologia lui Fileas, mai exact, procesul verbal al celei de a cincisprezecea şi ultima şedinţă în decursul căreia prefectul Egiptului, Culcianus, îl condamnă la moarte la 4 februarie 306. Apologia sa este un document istoric, teologic şi literar deosebit de important, care s-a păstrat în colecţia Bodmer. FILEAS DE THMUIS FILIP, EPISTOLA LUI PETRU FILIP, EPISTOLA LUI PETRU FILIP, FAPTELE LUI Eusebiu, Ist. bis., VIII, IX, 7 şi urm.; Epistola sa în R. Knopf-G. KrUger, Ausgewăhlte Martyrerakten, Sammlung ausgewâhlter kirchen- und dogmengeschichtlicher Quellen-schriften, N.F., III, 1929; p. 111-116; trad. în lat. în T. Ruinart, OSB, Acta Primorum Martyrum Sincera, Paris, 1969; Apologia în V. Martin (ed.), Papyrus Bodmer XX, Geneva, 1964; F. Halkin, S J, L'Apologie du martyr Phileas de Thmuis et Ies Actes lat ins de Phileas et Philorome, în Anal. Boli., 81, 1963, p. 5-27; G.T. Stokes, Phileas, în Smith-Wace, IV, p. 353; Cross, Phileas, St., în ODCC, p. 1079-1080; V. Saxer, Phileas de Thmuis, în DEC A, II, p. 2012, Filip Ucenic al lui Bardesanes*, aparţinând ramurii orientale a gnosticilor valen-tinieni. Unii istorici consideră că el ar fi autorul lucrării Cartea legilor popoarelor, scrisă sub formă de dialog, şi atribuită în mod tradiţional lui Bardesanes*. Textul, menţionat de Eusebiu, s-a păstrat l în limba siriacă, reprezentând unul din Icele mai vechi documente ale literaturii Isiriace, dacă facem abstracţie de primele •traduceri din Sf. Scriptură. Iii -Liber legum regionum în F Nau, PS, pars I, tom. 2, Paris, 1907, p. 490-658 (text siriac); trad. în italiană: G. Levi della Vida, // dialo-go delle leggi dei paesi, Roma, 1921; C. Hoit, Philippus, în Smith-Wace, IV, p. 354; C. Gianotto, Philippe, în DECA, II, p. 2012. Filip, Apostolul Apostolul Filip, unul din cei doisprezece apostoli. Originar din Betsaida Galileii, cetatea lui Andrei şi Petru. Evangheliile sinoptice îl menţionează între Apostolii Domnului (Matei 10, 2; Marcu 3, 18; Luca 6, 14, vezi şi Fapte l, 13). Evanghelistul loan îi acordă un rol mai mare. El este unul dintre cei dintâi care au fost chemaţi la apostolat şi cel care 1-a prezentat pe Nathanael Mântuitorului. A fost prezent la hrănirea miraculoasă a celor cinci mii de oameni. Filip a fost cel care I-a cerut Mântuitorului să-L arate pe Tatăl (loan 14, 8 şi urm). Se pare că şi el a fost unul din ucenicii lui loan Botezătorul, alături de Andrei, Petru, lacov, loan şi Nathanael. A fost martor al înălţării cu trupul la cer a Mântuitorului, participă la alegerea Iui Matia, a fost de faţă la Pogorârea Duhului Sfânt şi la sinodul apostolic. După tradiţie, ar fi propovăduit în cele două Frigii şi în Grecia şi a murit la vârsta de 80 de ani la Hierapolis, iar după alte izvoare ar fi suferit moarte de martir prin răstignire. Din această pricină, în artă este prezentat cu o pâine în mână sau alături de o cruce înaltă. loan Mircea, Filip, în Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 180; Cross, Philip in the New Testament, în ODCC, p. 1080; R. Trevijano, Philippe, Apotre, în DECA, II, p. 2012-2013. Filip, Epistola lui Petru către Epistola lui Petru către Filip este unul din documentele despre existenţa căruia s-a luat cun6ştinţă în urma descoperirilor de la Nag Hammadi şi care aparţine contextului larg al Noului Testament, al creştinismului primar şi al istoriei gnozei. Epistola are legătură atât cu Evanghelia după Luca, Faptele Apostolilor, cât şi cu Evanghelia după loan, şi poate fi plasată în contextul tradiţiei apocrife a Faptelor Apostolilor din sec. II şi III. Textul cuprinde materiale din Faptele apocrife ale Iui Filip, privind alegerea spaţiului misionar. Pe lângă acestea, se regăseşte o serie de interpolări care, deşi nu sunt predominant gnostice, au un rol decisiv gnostic. Antropologia textului are nuanţe explicit gnostice. Textul este deosebit de important pentru cunoaşterea frământărilor şi a mentalităţilor din perioada răspândirii creştinismului.
Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|