Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

George de Sykeon

George de Sykeon (sec. VI-VII), călugăr şi haghiograf bizantin. S-a născut în Adigermara, un sătuleţ necunoscut din Galatia. Se spune că părinţii lui nu puteau avea copii, în cele din urmă, ei s-au adresat Sf. Teodor de la mănăstirea Sf. George din Sykeon ca să se roage pentru ei. Datorită rugăciunilor acestuia, se naşte Eleusios. Drept recunoştinţă, pă­rinţii îl închină mănăstirii Sf. George din Sykeon încă de mic, unde primeşte numele de George. Este crescut sub aten­ta îndrumare a Sf. Teodor, devenind ucenicul acestuia. La moartea Sf. Teodor (613), el devine stareţul mănăstirii. Ca omagiu şi respect faţă de Sf. Teodor, George îi va scrie Viaţa. Lucrarea sa nu este doar o simplă operă haghiografică, deşi păstrează un astfel de spirit, ci rămâne un document important pentru cunoaşterea vieţii monahale în Asia Mică în sec. VII.

CPG, 7973; A.-J. Festugiere, Vie de Theodore de Sykeon, Bruxelles, 1970,1, 160-161; II, 160-165; D. Stiernon, Georges de Sykeon (Eleusios), în DECA, I, p. 1035; F.G. Gahbauer OSB, Georg von Sykeon, în LACL, p. 253.

Germain de Paris

Germain de Paris (496-576), episcop de Paris. S-a născut Ia Autun (Augusto-dunum) şi studiază la Avalon şi Luzy (Lausia). A fost hirotonit diacon de Sf. Agrippinus, iar după trei ani, preot. Nectarie, episcopul Parisului, îl numeşte stareţ al mănăstirii Sf. Symphorian din Autun, remarcându-se prin grija pe care

GERMAIN DE PARIS

GERMINIUS DE SIRMIUM

GERMINIUS DE SIRMIUM

GHELASIE I

o avea faţă de cei săraci. Este numit epis­cop de Paris în 555. în această calitate, el se străduieşte să pună capăt neîncetatelor războaie civile şi să curme lăcomia nestăvilită a regilor şi principilor franci. Izbuteşte să câştige ascendentă în faţa lui Childebert, fiul lui Clovis. Lui Germain i se datorează edictul lui Childebert îm­potriva practicilor păgâne care dominau sărbătorile creştine. In 575, când Sige-bert cheamă triburile păgâne de peste Rhin împotriva fratelui său Chilperic, Germain îi scrie reginei Brunichilde cu scopul de a evita distrugerea ţării, iar când Sigebert soseşte la Paris, în drum spre Tournay, unde urma să se confrunte cu Chilperic, el îi prezice acestuia moar­tea, dacă mai persistă în dorinţa de a-şi distruge fratele. Evenimentul prezis de Germain are loc, Sigebert fiind ucis de un grup de asasini. Pe linie religioasă, Germain prezidează la sinoadele de la Paris III (557) şi Paris IV (573) şi par­ticipă la sinodul din Tours II (566). Se stinge din viaţă în jurul anului 576 şi este înmormântat în biserica Sf. Vincent. în sec. VII, a fost construită biserica St.-Germain-des-Pres pe locul unde s-a aflat mormântul său. Viaţa Sf. Germain a fost scrisă de Venantius Fortunatus* şi cuprinde o serie de fapte miraculoase pe care el le-a săvârşit. Lui Germain îi este atribuită o Expositio brevis antiquae liturgiae gallicanae, incluzând două din scrisorile sale. Autenticitatea acestora a fost pusă la îndoială de cercetări ulte­rioare, ele fiind atribuite unui autor ano­nim din sec. VII (Wilmart), care le-a scris în sudul Franţei. Cu toate acestea, este vorba de un document deosebit de important pentru istoria cultului gallican, întrucât prin informaţiile furnizate putem cunoaşte liturghia gallicană şi să sesi­zăm, totodată, influenţele vizigote şi bizantine care şi-au făcut loc în practica

liturgică a Bisericii creştine din aceste ţinuturi.

Venantius Fortunatus, Vita, ed. de B. Krusch în MGH, Scriptores Rerum Merovingicarum, VII, l, 1919, p. 332-428; Migne, PL, 72, 55-78; Idem, PL, 72, 89-98; CPL. 1060; J. Quasten, Exposiîio brevis atiquae liturgiae gâllicanae Germano Parisiensi ascripta, Munster, 1934; W. Gundlach, în CCL 117, p. 423-426; A. Wilmart, O.S.B., în DACL, VI, pt. l, 1924, col. 1049-1102; Cross, Germa-nus, St., în ODCC, p. 561; M.G. Bianco, Germain de Paris, în DECA, I, p. 1043; C. Kasper, Germanus von Paris, în LACL, p. 254.

Get rninius de Sirmium

Germinius de Sirmium (m. 376), episcop de Sirmium. La început a fost un înfocat apărător al arianismului, îmbrăţişând păreri şi mai radicale decât Arie (256-336), alături de Ursacius de Singidunum. După ce împăratul Constantius II (337-361) şi-a stabilit aici reşedinţa tempo­rară, în iarna anului 350-351, Sirmium ajunge, pentru o scurtă perioadă, capitala imperiului. Din punct de vedere religios, Sirmium devenise important pentru că aici avusese loc în anul 348 un sinod care 1-a condamnat pe Fotinus, ierarhul locu­lui, pentru convingeri ariene. Germinius îi urmează lui Fotinus, exilat în urma unui nou sinod (351) din aceeaşi locali­tate, fiind transferat de la Cyzic, port important la Marea Marmara. Germinius convoacă un alt sinod, al treilea, în 357, Ia care participă şi împăratul Constantius II, care hotărăşte în favoarea partidei ariene. Acest sinod produce 'cea de a doua formulă de la Sirmium', la redac­tarea căreia a participat activ şi Ger­minius, dar care nu a fost acceptată de toţi episcopii, care se adună la Ancyra în 358 şi condamnă ferm arianismul. Tot-

odată, Vas i le* de Ancyra izbuteşte să convoace un al patrulea sinod la Sir­mium, care produce 'cea de a treia for­mulă de la Sirmium', prin care sunt respinse doctrina ariană şi cea antitrini-tară a lui Pavel* de Samosata. Gruparea ariană, fiind nemulţumită, îl convinge pe împărat să convoace două noi sinoade, unul la Arminium (Rimini de azi), în Italia, pentru Occident, şi altul la Se-leucia, pentru Orient, care produc 'cea de a patra formulă de la Sirmium' sau 'crezul datat' (22 mai 359). Această for­mulă a fost impusă de către împărat la sinodul de la Constantinopol din 360. Venirea pe tron a împăratului Teodosie cel Mare (379-395) va răsturna situaţia în favoarea Ortodoxiei. Gruparea ariană care şi-a legat numele de Sirmium, se destramă în urma acceptării ortodoxiei niceene de către Germinius. Ceilalţi membri ai grupării au fost condamnaţi de sinodul de la Roma din 368, convocat de Papa Damasus*. După moartea lui Ger­minius, pe scaunul de la Sirmium se urcă Anemius, la a cărui întronizare a partici­pat Sf. Ambrozie*.

CPL 685-687; Altercaţia Heracliani laici cum Germinio episcopo Sirmiensi de fide synodi Nicaenae et Arimensis Arianorum, în C.P. Kaspari, Kirchenhistorische Anecdota 1. Bd. l, 1964 = Christiania, 1883, p. 133-147; PLS l, 327, 345-350; Epistola adRuflanum, Palladium et ceteros, în A. Feder, C S EL 65, p. 160-164; Sytnbolum, în A. Feder, CSEL 65,47 şi urm.; R.P.C. Hanson, TheSearchfor the Christian Doctrine, Edinburgh, 1988 pas-sim; loan I. Rămureanu, Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348-358. Condamnarea lui Fotin de Sirmium, în Studii teologice, serie nouă, an. XV, nr. 5-6, Bucureşti, 1963, p. 266-316; M. Diaconescu, Istoria literaturii dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 676; M. Meslin, în DHGE 20, 984 şi urm.; M. Simonetti, DHGE, 23, 1339 şi urm.; idem, Germinius de Sirmium, în DECA, I, p.

1053-1054; B. Windau, Germinius von Sirmium, în LACL, p. 254-255, cu biblio­grafie.

Cesta purgationis Felicis et Caeciliani

Culegere de documente editată în prima parte a sec. IV, păstrată incomplet într-un manuscris al lui Optat* de Mileve, Contra Parmeninum Donatistam l, 18. Documentul a servit mai ales în contex­tul controversei donaţi ste, vizând, în di­ferite moduri legitimarea lui Caecilian*.

C. Ziwsa, CSEL 26, 185-216; CPL 244; C.H. Turner, Notes on the Anti-Donatist Dossier and on Optatus, JThS 27, 1926, p. 283-296; B. Kriegbaum, Kirche der Traditoren oder Kirche der Mărtyrer, I, 1986; A. Di Berardino, Gesta purgationis Caeciliani et Felicis, în DECA, l, p. 1055-1056, cu biblie* grafie; W. Geerlings, Gesta purgativitis Felicis et Caeciliani, în LACL, p.

Ghelasie I

Ghelasie I, (m. 496), episcop al Romei, succesor al lui Felix III (483-492), con­siderat a fi cel mai important papă după Leon cel Mare. Şi-a exercitat pontificatul între anii 492-496, După propria măr­turie, a fost 'Romanus natus', însă după Liber pontificalis, el aparţinea 'natione Afer'. Urcă pe scaunul papal în timpul în care Biserica din Apus şi cea din Răsărit se aflau în plină schismă. Este vorba de schisma acâciană (484-519), cauzată de papa Felix, care 1-a excomunicat pe Acaciu, patriarhul de Constantinopol, pentru că acesta 1-a sprijinit şi s-a îm­părtăşit cu Petru Mongul, patriarh de Alexandria, fost monofizit, dar care, la cererea lui Acaciu, a semnat Heno-ticonul, iar mai apoi a subscris crezului niceean. Ghelasie continuă politica pre-

decesorului său, susţinând cu tărie pri­matul Romei faţă de Constantinopol. într-o scrisoare adresată împăratului Atanasie I în 494, el afirmă originea di­vină a distincţiei dintre puterea sacerdo­tală şi cea politică şi autonomia reciprocă în sferele lor de activitate şi competenţă şi, în cele din urmă, valoarea cea mai importantă a autorităţii sacre a episcopi-lor (auctoritas sacrata pontificum). Cu toate acestea, 'superiorii eclesiastici' au datoria de a se supune legilor imperiale, în problema schismei, Ghelasie nu va întreprinde nimic în vederea rezolvării schismei, în plus, în 495 Ghelasie în­truneşte un sinod la Roma, format din 49 de episcopi, pentru a-1 repune în scaun pe Misenus de Cumae, unul din episcopii trimişi de Felix la Constantinopol şi care fusese câştigat cauzei lui Acaciu. înainte de a fi repus în scaunul episcopal, Mi­senus a trebuit să dea o declaraţie în faţa membrilor sinodului în sensul că 'con­damnă, anatemizează, detestă şi blestemă pentru vecie pe Dioscur*, Aelurus*, Petru Mongus, Petru* Piuarul, Acaciu şi pe toţi urmaşii, complicii, instigatorii şi pe toţi cei care s-au împărtăşit cu ei'. La acest sinod, Ghelasie, în calitatea lui de episcop al Romei, a fost ovaţionat pentru prima dată ca Vicarius Christi. în legă­tură cu problema primatului scaunului roman mai există un tratat curios, intitu­lat: Tomus de anathematis vinculo, care se referă în primul rând la acele canoane ale sinodului de la Calcedon care acordă autoritate independentă scaunului de Constantinopol şi pe care papa Leon nu !e-a acceptat, în acest tratat, Ghelasie afirmă, printre altele, că ceea ce acest sinod a făcut greşit nu invalidează ceea ce a făcut bine şi că singurul test că un lucru a fost făcut bine îl reprezintă vali­darea lui de către scaunul Romei, în Occident, Ghelasie a lichidat ultimele

rămăşiţe ale maniheismului şi pelagianis-mului, iar prin interzicerea lupercaliilor la Roma, pune capăt ultimelor încercări de reînviere a păgânismului. De la Ghelasie ne-au rămas şase tratate teologice: unul împotriva pelagianismu-lui, patru împotriva monofizitismului, care includ şi Gesta de nomine Acacii, privind relaţiile tensionate dintre Roma şi Constantinopol, şi un altul hristologic, De duabus naturis in Christo. La acestea se adaugă scrisorile sau decretaliile sale, care abordează teme practice legate de arianism, pelagianism şi maniheism şi diverse teme disciplinare. Pentru a depăşi ezitarea maniheilor de a folosi vinul, el insistă ca împărtăşirea să fie făcută sub ambele forme, adică pâine şi vin. Decretum Gelasianum* care îi poar­tă numele, nu îi aparţine.

Migne, PL, 59, 13-190; CPL, 1667-1675; PLS, 3, 739-787; A. Thiel, Epistolae roma-norum pontificium, Brunsbergae, 1868, p. 285-6Î3; idem, Episcoporum Romanorum Pontificium Genuinae l, Hildesheim, 1974 = 1867, p. 284-6\3;Gesta de nomine Acacii, în Migne, PL 48, 928-934; E. Schwartz, Publizistische Sammlungen, Miinchen, 1934; Lettre contre Ies lupercales et Dix-huit mes-ses du Sacramentaire leonien, sous la direc-tion de G. Pomares, SCh. 65, Paris, 1959; H. Koch, Gelasius im kirchenpolitischen Dienste seiner Vorgănger der Păpste Sim-plicius, 468-483, und Felix III, 483-492, Hefte 6, S. Bayr, 1935; A.C. Ziegler, Pope Gelasius I and his Teaching on îhe Relation of Church and State, în Catholic Historical Review, XXVII, 1942, p. 412-437; A. Roux, Le pape S. Gelase l^er, Paris, 1880; A. W. J. Hollemann, Pope Gelasius I and the Lu-percalia, Amsterdam, 1974; W. Ullmann, Gelasius I (492-496), Stuttgart, 1979; J. Barmby, Gelasius (1), art. în Smith-Wace, II, p. 617-620; Bardenhewer, IV, p. 625-629; Cayre, II, 139-142; Tixeront, Patrologie, p. 468-469; Altaner-Stuiber, 1980, p. 462 şi urm., cu bibliografie; Cross, Gelasius, St., în

ODCC, p. 552; M. Spinelli, Gelase I, în DECA, I, p. 1021-1022, cu bibliografie; S. Felbecker, Gelasius 1. von Rom, în LACL, p. 248-249 cu bibliografie.

Ghelasie de Cezareea

Ghelasie de Cezareea (m. 395), episcop al Cezareei şi istoric bisericesc. A fost nepot al lui Cirii* al Ierusalimului, mama sa fiind sora acestuia. S-a impus prin ortodoxia credinţei sale şi sfinţenia vieţii. Este numit episcop în Cezareea Pales­tinei în 367. Apărător al hotărârilor Si­nodului de la Niceea, Ghelasie a fost alungat din scaun în timpul împăratului Valens, care îi favoriza pe arieni. Revine pe scaunul episcopal în 379, în timpul domniei împăratului Teodosie I. lero-nim* îi apreciază scrisul, şi adaugă faptul că Ghelasie şi-a ţinut scrierile în sertar, fără a le răspândi. Unele lucrări au fost totuşi răspândite, deoarece întâlnim ci­tate preluate în operele unor autori ca Teodoret* de Cyr, Leonţiu* de Bizanţ şi în antologia Doctrina Patrum. în plus, Fotie* ne informează că Ghelasie a scris o continuare la Istoria bisericească a lui Eusebiu, care formează baza ultimelor două cărţi ale Istoriei bisericeşti a lui Ru-fin*. Doctrina Patrum îi atribuie o Expli­care a Simbolului de credinţă, din care au rămas câteva fragmente. Fotie* mai adaugă şi un tratat Contra anomeilor, dar care s-a pierdut.

F. Diekamp, Analecla Patristica, (Orientalia Christiana Analecta, 117), Roma, 1938, p. 42-49; A. Glas, D ie Kirchengeschichte des Gelasios von Kaisareia, Byzantinisches Archiv, VI, 1914; F, Winklmann, Das Problem der Rekonstruktion der Hisioria Ecclesiastica des Gelasius von Caesarea, Forschungen und Fortschritte 10, 1964, p. 311-314; Cross, Gelasius, art. în ODCC, p. 552; Bardenhewer, III, p. 282; Altaner-

Stuiber, 1980, p. 225 şi urm., cu bibliografie; Quasten, Patrology, III, p. 347-348; I. G. Coman, III, p. 521-522; C. Curţi, Gelase de Cesaree, în DECA, I, p. 1022-1023 cu biblio­grafie; G. Rowekamp, Gelasius von Casarea, în LACL, p. 247-248.

Ghelasie de Cyzic

Ghelasie de Cyzic (sec. V), istoric bise­ricesc. Ghelasie a fost fiu de preot, după cum el însuşi ne informează. Aceasta fiind singura informaţie pe care o avem despre el. Fotie* recunoaşte că nu a izbu­tit să determine cu exactitate cine a fost acest Ghelasie şi sugerează că ar fi fost episcop de Cezareea, diferit de Ghelasie* de Cezareea. Din întâmplare, Ghelasie descoperă în casa tatălui său un docu­ment vechi care cuprindea o dare de seamă completă a şedinţelor sinodului de la Niceea. întrucât documentul nu fur­niza toate informaţiile de care -avea ne­voie, el a început să cerceteze şi scrierile altor autori care s-au ocupat de această problemă. Printre aceştia se aflau un preot loan, despre care nu se ştie nimic, Eusebiu* de Cezareea, Rufm, care se crede că a fost preot roman. Cercetările de mai târziu relevă faptul că Ghelasie a folosit şi alte lucrări, cum ar fi cele ale lui Teodoret* şi Socrate*, iar după părerea unora, Istoria bisericească a lui Ghela­sie* de Cezareea, care s-a pierdut. Scopul lucrării a fost de a respinge pretenţiile monofiziţilor care susţineau ca doctrina lor era identică cu învăţătura Părinţilor de la Niceea.

Migne, PG, 85, 1191-1360; CPG, 6034; GCS 28; ed. crit. de Loeschcke-M. Heinemann, GCS, 1918; G. Loeschcke, Das Syntagma des Gelasius Cysicenus, Bonn, 1906; E. Venables, Gelasius of Cyzicus (13), art. în Smith-Wace, II, p. 621-623; F. Winkelmann, Die Quellen der Historia Ecclesiastica des

GHELASIE DE CYZIC

GHENADIE DE MARSILIA

GHENADIE DE MARSILIA

GHERMAN DE CONSTANTINOPOL


Gelasius von Cyzicus, Bysantinoslavika, 27, 1966, 104-130, cu bibliografie; Barden-hewer, IV, 1924, p. 145-148; Tixeront, Patrologie, p. 400; Cayre, II, 110; Altaner-Stuiber, 1980, 227 şi urm., 246 şi urm.; Cross, Gelasius of Cysicus, în ODCC, p. 552-553; C. Curţi, Gelase de Cyzique, în DEC A, I, p. 1023; G. Rdwekamp, Gelasius von Cyzicus, în LACL, p. 248.

Ghenadie de Constantinopol

Ghenadie de Constantinopol (m. 471), cel de al 21-lea patriarh de Constan-

•^

tinopol, între anii 458-471. In tinereţe, Ghenadie s-a opus cu tărie hristologiei propovăduită de Chirii* al Alexandriei, redactând în 431 sau 432, două lucrări împotriva anatematismelor lui Chirii şi Două cărţi către Partenie. Trecând peste resentimentele pe care le-a nutrit faţă de el, Ghenadie se împacă cu Chirii în 433. Ca patriarh, Ghenadie s-a dovedit a fi un bun apărător al credinţei ortodoxe, im­punând o disciplină severă în Biserică. Ghenadie* de Marsilia îl prezintă ca ora­tor excelent şi bun cunoscător al scrip­turilor, fiind capabil, spune el, să ros­tească din memorie cartea profetului Daniel şi să o comenteze. Ghenadie a scris comentarii nu numai la Daniel, ci şi la Facere, Ieşire, Psalmi şi la toate epis­tolele pauline. Fragmente considerabile s-au păstrat în Catenae*. în lucrările sale exegetice a urmat tradiţia şcolii antio-hiene. Nici scrierile sale nu s-au păstrat, întâlnim doar câteva citate şi fragmente în Sacra Parallela ale Sf. loan* Da-maschin şi la Facundus*. Se mai ştie că el a compus un encomium la tratatul lui Leon* cel Mare, AdFlavianum, îndreptat împotriva ereziei lui Eutihie*. Acest tomos a fost recunoscut de sinodul de la Calcedon (451), ca declaraţie oficială a credinţei ortodoxe. S in sura lucrare care

ni s-a transmis de la Ghenadie este Epis­tola encyclica împotriva simoniei, în numele unui sinod de la Constantinopol, care s-a ţinut în 458 sau 459. Ghenadie a decedat în 471 şi a fost urmat de Acaciu, cel care a cauzat aşa-numita schismă acaciană între Roma şi Con­stantinopol şi care a dăinuit până în 518.

Migne, 85, 1613-1734; K. Staab, Paulus-kommentare aus der griechischen Kirche, Munster, 1933, p. 352-418; F. Diekamp, Analecta Patristica (Orientalia Christiana Analecta 117), Roma, 1938, p. 73-108; R. Devreesse, Leş anciens commentateurs grecs des Psaumes, Vatikan, 1970, p. 318; W. M. Sinclair, Gennadius (10), art. în Smith-Wace, II, p. 629-631; Cross, Gennadius, art. în ODCC, p. 556; Quasten, Patrology, III, p. 525-526; Altaner-Stuiber, 1980, p. 335 şi urm.; S.J. Voicu, Gennade de Constanţi- l nople, în DECA, I, p. 1028-1029; C. f Schmidt, Gennadius von Konstantinopel, în LACL, p. 249-250.

Ghenadie de Marsilia

Ghenadie de Marsilia (m. 496), preot şi istoric bisericesc. Nu deţinem informaţii despre viaţa sa. Din principala sa lucrare, De* viris IHustribus, aflăm că a scris un tratat împotriva tuturor ereziilor în opt cărţi, un altul împotriva lui Nestorie*, în şase cărţi, contra lui Eutihie*, în zece cărţi, contra lui Pelagiu*, 'a trei cărţi şi omilii despre mileniu şi Apocalipsă: De Miile Annis e t de Apocalypsi Beati Joannis. Mai menţionăm şi epistola pe care o trimite papii Gelasius*: Epistolam de fide mea ad beatum Gelasium, urbis Romae episcopum. Din nefericire, toate aceste lucrări s-au pierdut. Lucrarea De viris illustribus este concepută ca o con­tinuare a scrierii cu acelaşi titlu a lui Ieronim*, fiind realizată sub forma unui catalog de scriitori creştini din sec. V,

atât din Răsărit, cât şi din Apus. Se pare că această lucrare a fost încheiată la anul 480 şi că o altă persoană a mai adăugat alte 10 biografii. Istoria sa este importan­tă nu atât pentru detaliile biografice, cât mai ales pentru cele bibliografice ale scriitorilor prezentaţi în paginile ei. Se crede că Ghenadie a fost şi autor al unei scurte culegeri de canoane, intitulată: Stătuta ecclesiae antiqua (Munier). Tot lui îi este atribuit un mic tratat dogmatic, adeseori pus sub numele lui Augustin* sau Isidor* de Sevilla, Liber ecclesiasti-corum dogmatum, care prezintă sub for­mă concisă principalele dogme creştine şi respinge cele mai de seamă erezii.

Migne, PL_S 58,979-1000; î059-1120; PL 56, 103-107, 879-889; PL 81, 644-647; CPL, 957-959; E.C. Richardson (ed.), De viris illustribus, în TU, Leipzig, 1896; C. H. Turner (ed.), Liber Ecclesiasticorum Dogmatum, în JTS, VII, 1905-1906, p. 78-79, VIII, 1906-1907, p. 103-114; H. Koch, Vincez von Lerin und Gennadius, TU, XXXI, 2B., 1907; Ch. Munier, Leş stătuta ecclesiae antiqua, Paris, 1960; S. Pricoco, Stor ia let-îeraria e storia ecclesiastica. Dai illustribus> di Girolamo a Gennadio, Ca-tania, 1979; J. G. Cazenove, Gennadius Massiliensis, art. în Smith-Wace, II, p. 631-632; Cross, în ODCC, p. 556; Bardenhewer, IV, p. 595-599; Altaner-Stuiber, 1980, p. 474, cu bibliografie; S. Pricoco, Gennade de Marseille, în DECA, I, p. 1029-1030, cu bi­bliografie; U. Hamm, Gennadius von Mar-seille, în LACL, p. 250-251 cu bibliografie.

Gherman de Constantinopol

Gherman de Constantinopol (634-733), patriarh de Constantinopol. S-a născut la Constantinopol într-o familie aristocrată în vremea împăratului Heraclie, primind o educaţie aleasă. Este numit în soborul clerical care a slujit la Sf. Sofia. Tatăl său, Justinian, a deţinut mai multe fimcţii

importante Ia curtea imperială. Anga-jându-se într-un complot care îl viza pe Constantin IV Pogonatul, a fost desco­perit şi executat împreună cu alţi con­spiratori, întrucât şi Gherman a participat la evenimente, a fost pedepsit cu cas­trarea şi obligat să intre în rîndul cleri­cilor de la Sf. Sofia. A exercitat influenţă asupra împăratului Constantin IV, con-vingându-1 să convoace sinodul ecu­menic de la Constantinopol din 681, care va condamna monotelismul. Nu se cu­noaşte data la care a fost numit mitropo­lit de Cyzic, probabil în jurul anului 706. Teofan* şi Nichifor patriarhul ne infor­mează că el a fost titular al acestui scaun în timpul domniei împăratului Phili-ppicus (711-713). Aceleaşi surse afirmă că el a scris împotriva sinodului VI ecu­menic şi că 1-ar fi ajutat pe împăratul Philippicus să restaureze monotelismul. Având în vedere contribuţia lui Gherman la cel de al doilea sinod de la Niceea (787), această informaţie nu pare plauzi­bilă şi, după cât se pare, a fost vehiculată de duşmanii isaurieni ai acestuia. Este ales patriarh de Constantinopol în anul 715. în 725, împăratul Leon III Isaurul dă primul edict împotriva venerării icoa­nelor, stârnind controversa iconoclastă. Timp de patru ani, Gherman va fi sufle­tul mişcării antiiconoclaste. în 730 este obligat să demisioneze şi se retrage la Platonium. Se stinge din viaţă în anul 733. Sinodul iconoclast de la Hieria din 753, îl excomunică alături de loan* Damaschinul şi George de Cipru. Este reabilitat la sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787. Gherman a fost şi un scriitor prolific, opera sa prezentând un interes doctrinar deosebit. După retra­gerea Ia Platonium, el scrie tratatul: De haeresibus et synodibus, adresat diaco­nului Antim, care prezintă ereziile de la Simon Magul şi până la iconoclasm.

GHERMAN DE CONSTANTINOPOL

GILDAS
GILDAS

GNOSTICISM


Lucrarea, De vîtae termina, este un dia­log între un raţionalist şi un ortodox asupra problemei preştiinţei divine şi a providenţei lui Dumnezeu, abordând şi opinia Sf. Vasile* referitoare la limitele vieţii umane. Dialogul a fost transcris de Fotie*, fără a menţiona autorul. Tot la Fotie avem un scurt rezumat al lucrării, acum pierdută, De vera e t legitima retri-butione. Dintre lucrările lui Gherman au mai supravieţuit patru epistole dogma­tice, trei dintre ele având legătură cu con­troversa iconoclastă, iar a patra, Ad Armenos, apără sinodul de la Calcedon, şi şapte omilii la Fecioara Măria, susţi­nând, în mod special, curăţia Fecioarei şi rolul ei de mijlocitoare, el fiind unul din sprijinitorii şi promotorii cultului Fecioarei Măria, îi mai sunt atribuite: Historia mystica ecclesiae catholicae, reprezen­tând o interpretare a liturghiei Sf. loan* Hrisostom, a Sf. Vasile* cel Mare şi a da­rurilor mai înainte sfinţite, şi mai multe poeme liturgice. Multe din lucrările iui Gherman au fost distruse din porunca împăraţilor iconoclaşti, iar câteva au supravieţuit sub alte nume.

Migne, PG, 98, 39-454; CPG, III, 8001-8033; W, Christ, M. Paranakas, Anthologia graeca carminum Christianomm, Leipzig, 1871, p. 98 şi urm,; J. Schire, Analecta hym~ nica graeca, 1-13, Roma, 1966-1983 passim; V. Fazzo, Omelie mariologiche, Roma, 1985 D. Feciorii, Un nou gen de predică în omile-tica ortodoxă, în BOR, 64, 1946, p. 60-92, 180-193, 386-397; I. Popescu-Fierbinţi, Co-mentarul liturgic al Sf. Gherman I, Arhi­episcopul Constantinopolului. Studiu intro­ductiv, în BOR, 1948, p. 113-153; S. Petrides (ed.), Historia Mystica, în Revue de POrient Chretien, X, 1905, p. 287-309; J. List, Studien zur Homiletik Germanos I, von Konstantinopel und seine Zeit, Texte und Forschungen zur byzantinisch-neugriechis-chen Philologie, XXIX, 1939; W. Lackner, Ein hagiographisches Zeugnis filr den

Antapodotikos des Patriarchen Germanos I, von Konstantinopel, în Byzantion, XXXVII, 1968, p. 42-104 cu bibliografie; R. Bonert, Leş commentaires byzantins de la liturgie du Vll^e auXV^e siecle, AOC 9, 1966, p. 125-180; Bardenhewer, V, 48-51; Cayre, II, p. 316-318; Altaner-Stuiber, 1980, p.525 cu biblio­grafie; Cross, Germanus, St., în ODCC, p. 561; Cayre, în DTC, VI, 1920, col. 3000-3009 cu bibliografie; J. Darrouzes, A.A., în Dict. Sp., VI, 1967, col. 309-311 cu biblio­grafie; A. Labate, Germain de Constantinople, în DEGA, I, p. 1041-1043, cu bibliografie; F.R. Gahbauer, Germanus von Constantinopel, în LACL, p. 253-254 cu bibliografie.