Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Gregentius

Gregentius, episcop de Tafar (Taphar) sau Tefra în Arabia. Nu ne este cunoscut cu certitudine locul naşterii. Se crede că s-a născut la Bliares sau la Milano, după cum susţin mineele greceşti, înainte de a fi hirotonit episcop, Gregentius a trăit ca anahoret în Egipt. Este posibil să fi fost episcop al Etiopiei, iar în jurul anului 535, în vremea lui Justinian, a activat în Arabia Saudită în vederea convertirii ara­bilor. Este cunoscut, în special, ca autor al lucrării: Leges Homeritarum, în mare parte o culegere de note din diverşi au­tori, şi Disputatio cum Herbano Judaeo. Această a doua lucrare este o dispută pu­blică care a avut loc în prezenţa regelui şi a altor autorităţi religioase, transcrisă de Palladiu*, ucenicul lui Gregentius. în realitate, este o parte din Viaţa lui Gre­gentius (Labate).

Migne, PG, 86, l, 565-784; K. Dukakes, Meyag Ewaţapioirig nâvTfov râv âyteov, Atena, 1897, 484-490 (parafrazare în greaca nouă); A. Moberg, The Book of the Himyarites, Lund, 1924; Krumbacher, 59; J de Soyres, Gregentius, St., art. în Smith-Wace, II, p. 730; E. Mangenot, Gregentius, DTC, 6, col. 1775-1776; A. Labate, Gre­gentius, în DECA, I, p. 1099; K. Pollmann, Gregentius, în LACL, p. 256.

Grigorie de Agrigent

Grigorie de Agrigent (m. 603), episcop de Agrigent (Girgenti), în Sieilia. La

vârsta de 18 ani, face un pelerinaj în Africa de Nord şi în Orientul Apropiat, în Palestina, este hirotonit diacon de Patriarhul Ierusalimului. La vârsta de 31 de ani, este hirotonit episcop de Agri­gent, Ia Roma. în urma unor acuze ca­lomniatoare, este trimis la închisoare. Intervenind la Roma, papa Grigorie I îi recunoaşte nevinovăţia şi este apoi primit cu cinste de împăratul Mauriciu. De la el s-a păstrat un comentar la Ecclesiast, în 10 cărţi. De asemenea, îi sunt atribuite şi o serie de omilii. Grigorie a influenţat dezvoltarea stilului literar bisericesc, bizantin. Viaţa lui a fost scrisă de Leon-ţiu, egumen al mănăstirii Sf. Sava din Roma (m. 688) şi a fost revizuită de Simeon Metafrastul.

Migne, PG, 98, 741-1181; Leonţiu, Viaţa, în PG, 98, 549-716; Simeon Metafrastiil, Viaţa, în Migne, PG, 116, 189-270; E. Meren&nb, Gli inediţi nella tradizione agiografica cR s. Gregorio di Agrigento, OCP, 45, 1979, p. 359-372; Bardenhewer, V, p. 105-107; Alta-ner-Stuiber, 1980, p. 518; C. Hole, Gre-gorius, art. în Smith-Wace, II, p. 776-777; DSp. 6, col. 919-920; Cross, Gregory, St.„ în ODCC, p. 598; A. Amore în Bibliotheca Sanctorum, VII, Roma, 1966, col. 169-173, cu bibliografie; S.J. Voicu, Gregoire d'Agri-gente, în DECA, I, p. 1099; C. Schmidt, Gregor von Agrigent, în LACL, p. 256-257.

Grigorie de Antiohia

Grigorie de Antiohia, patriarh al Antio-hiei, între 570-593. S-a născut în Siria, în prima jumătate a sec. VI. îmbrăţişează viaţa de monah. Ca monah îl întâlnim la mănăstirea ortodoxă din Ierusalim, la Sinai şi mai apoi la Lavra din Pharan (Sinai), unde împăratul Justin (565-578) îl numeşte egumen. După depunerea din treaptă a patriarhului Anastasie I, acelaşi împărat îi încredinţează scaunul episco-

GRIGORIE DE ANTIOH1A

GRIGORIE DE ELVIRA

GRIGORIE DE ELVIRA



pal din Theopolis-Antiohia. Se dove­deşte a fi un intermediar abil între romani şi perşi, câştigând admiraţia acestora, în 588, este acuzat, la Constantinopol, de imoralitate de către duşmanii săi geloşi pe succesul pe care îl avea. A fost apărat de Evagrie* Scolasticul (adică, avocatul) şi este dezvinovăţit şi repus în scaun. Izbuteşte apoi să liniştească revolta ar­matei bizantine de la Litarba. Cuvântarea ţinută cu acea ocazie, este consemnată de Evagrie Scolasticul. Grigorie s-a remar­cat ca un bun teolog, păstrător al cre­dinţei calcedoniene şi mare pacificator al tensiunilor sociale şi mai ales religioase ale vremii. De la el au rămas, între altele, o omilie despre femeile purtătoare de mir (In mulieres unguentiferas), în care vorbeşte despre patimile şi învierea Mân­tuitorului, cuprinzând citate din evanghe­lii, parafraze şi comentarii, şi alte două omilii la Botezul Mântuitorului (De Baptismo Domini şi In illa verba 'hic est filius meus'). O parte din lucrările sale au fost traduse în georgiană.

Migne, PG, 88, 1847-1866; CPG, 7384; Migne, PG, 10, 1177-1189; Idem, 88, 1872-1884; idem, 88, 1884-1865; S. Haidacher, Zu den Homilien des Gregors, în ZKTh 25, 1901, p. 367-369; P. Goubert, Patriarches d'Antioche et d'Alexandrie, în REByz 25, 1967, p. 65-67; A. Battikha, Gregoire d'An­tioche, în DECA, I, p. 1109-1100, cu biblio­grafie; T. Fuhrer, Gregor von Antiochien, în LACL, p. 257, cu bibliografie.

Grigorie Decapolitul

Grigorie Decapolitul (780/790-842), călugăr ortodox. S-a născut la Irinopolis, oraş în Decapolea Isauriei Asiei Mici. După terminarea studiilor, îmbrăţişează viaţa de monah. Trăieşte pentru o pe­rioadă ca sihastru. La rugămintea mamei sale, se alătură comunităţii monahale

dintr-o mănăstire aflată în apropierea oraşului natal. Monahii de aici împărtă­şeau idei iconoclaste. Datorită disputei care se iscă, este alungat din mănăstire. Sf. Grigorie călătoreşte apoi în Grecia, Sicilia, la Roma, Tesalonic şi Constan­tinopol, unde se stabileşte în timpul dom­niei împăratului Leon V Isaurul. Se stin­ge din viaţă în anul 842. Biograful Sf. Grigorie, Ignatie Diaconul, relatează nenumărate minuni săvârşite de el în viaţă, dar şi după moartea sa. Moaştele sale rămân la Constantinopol, până la cucerirea acestuia de către turci (1453). Sunt salvate de un demnitar creştin, fiind cumpărate de Barbu Craiovescu şi aşezate la mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea, în anul 1498, unde se află în prezent. Sf. Grigorie îi este atribuită o istorie a convertirii unui arab.

Migne, 100, 1199-1212; Fr. Dvornik, La vie de saint Gregoire le Decapolite et Ies slaves macedoniens au IX-e siecle, Paris, 1926; Dragoş P. Petroşanu, Sfântul Grigore Decapolitul din mănăstirea Bistriţa-~Vâlcea, Bucureşti, 1942; Patriarhia Bisericii Orto­doxe Române, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 248-257. F. Halkin, AnalBolL, 69, 1951,393-394.

Grigorie de Elvira

Grigorie de Elvira sau Gregorius Bae-ticus (sec. IV), episcop de Elvira, Eliberi sau Granada, în a doua parte a sec. IV, când în Spania izbucneşte criza ariană. Dacă Grigorie a acceptat sau nu formula de la Rimini din 359 este o problemă deschisă. Unii spun că el a refuzat acceptarea ei de la bun început (Cross), iar alţii pun acest gest pe seama absenţei

sale de la sinod (Quasten), iar o a treia tabără susţine că el a fost unul din epis­copii care au acceptat formula de la Rimini (Gams). Oricare ar fi fost circum­stanţele, Grigorie nu apare în tabăra pro-arienilor. Ba mai mult, îl întâlnim în tabăra luciferienilor*, a celor care au refuzat comuniunea cu episcopii care au înclinat, fie şi sub presiune, spre aria­nism; iar după moartea lui Lucifer, el devine conducătorul lor. Grigorie a dece­dat după anul 392, când Ieronim îl men­ţionează ca fiind în viaţă, deşi foarte bătrân.

Cât priveşte opera sa scrisă, controverse­le nu s-au încheiat. Ieronim face apre­cieri generale, fără a indica vreun titlu precis. Cercetările de la începutul sec. al XX-lea îi atribuie lui Grigorie urmă­toarele lucrări: Omilii la Cântarea Cân­tărilor, Tractatus Origenis sau Tractatus de libris sanctarum scripturarum, atri­buit lui Origen*; Tractatus de Arca Noe şi De F ide. Tratatul De fide are un conţinut antiarian. Se pare că Grigorie a conceput acest tratat, sub formă ano­nimă, pentru prima dată în 360, cu scopul de a respinge erezia ariană, promovată la sinodul de la Rimini (Ariminium), iar după moartea împăratului Constans, care favoriza arianismul, el îl redactează din nou, răspunzând şi unor critici venite din partea ortodocşilor. Ambele versiuni s-au păstrat. Cea dintâi sub numele lui Am­brozie*, iar a doua, al lui Grigorie* de Nazianz. La elaborarea acestui tratat, Grigorie a folosit scrieri ale lui Tertu-Ilian*, Novaţian*, Ilarie*, Phoebadius*. La lucrările de mai sus se adaugă şi altele, dintre care unele neautentice: De Salomone, păstrată sub numele lui Am­brozie şi două Fragmenta expositionis in Ecclesiasten şi De diversis generibus leprarum. Acest ultim tratat, interpre­tează alegoric textul din Levitic referitor

la lepră. Rămân sub semnul întrebării şi celelalte lucrări care i-au fost recent atri­buite: libellus fidei, fides catholica, fides Romanorum. Acestea aprofundează, mai mult decât De fide, teologia Duhului Sfânt şi hristologia antidocetică. în activitatea sa exegetică, Grigorie se apleacă mai mult asupra unor teme pre­luate din Vechiul Testament, care era mai puţin cunoscut în Occident de către cre­dincioşii creştini. El face uz de inter­pretarea tipologică, prezentând datele şi personajele din Vechiul Testament ca prefigurări ale personajelor noutesta-mentare. De aceea, se poate spune că Grigorie a ştiut să discearnă întreita sem­nificaţie (triplicem significatum) a textu­lui biblic, adică sensul literal, tipologic şi profetic, scrierile sale purtând amprenta celor din Orient şi în special de la Ale­xandria. Acesta pare să fi fost şi motivul care a determinat atribuirea unor scrieri ale sale lui Origen.

Migne, PL 17, 549-568; PLS l, 352-527 (cf. 1743-1746); V. Bulhart, J. Fraipont, CCL, 69, 1967, 1-283; A.C. Vega, Espania Sagrada 55, Madrid, 1957; M. Simonetti, Gregorio di Elvira. La fede, Torino, 1975; J. Collantes Lozano, Sân Gregorio di Elvira. Estudio sobre su eclesiologia, Granada, 1954; C. Von a, Gregorio de Elvira. l Tractatus de lib~ ris sacrarum scripturarum. Fonti e soprav-vivenza medievale, Roma, 1970; F, Regina, // 'De Fide' di gregar io di Elvira, Napoli, 1942; L. Collantes Lozano, Sân Gregorio di Elvira. Estudio sobre su eclesiologia, Granada, 1954; F.J. Buckley, Christ and Church according to Gregory of Elvira, Roma, 1964; F. H. B. Danieli, Gregorius Baeticus, art. în Smith-Wace, II, p. 739-741; Cross, Gregory of Elvira, art. în ODCC, p. 598; Altaner-Stuiber, 1980, p. 370; Quasten, Patrology, IV, p. 84-89 cu bibliografie; M. Simonetti, Gregoire d'Elvire, în DECA, I, p. 1100-1101; E. Schulz-Fliigel, Gregor von Elvira, în LACL, p. 257-258.

GRIGORIE LUMINATORUL

GRIGORIE CEL MARE

GRIGORIE CEL MARE


Grigorie Luminătorul

Grigorie Luminătorul (240-332), Apos­tolul Armeniei. S-a născut la Valarsha-pat, capitala provinciei Ararat în Arme­nia. Tradiţia armeană îl prezintă ca des­cendent al unei familii nobile partă, tatăl său fiind Anak sau Anag, cel care, la instigarea lui Ardashir, l-a asasinat pe regele armean Chosroes I. Regele muri­bund porunceşte uciderea întregii familii. Cu toate acestea, pruncul Grigorie este salvat şi trimis la Cezareea, unde a fost crescut în credinţa creştină şi botezat, primind numele de Grigorie. Se căsă­toreşte şi are doi fii: pe Vhartanes şi Aristages (sau Rostaces), acesta din urmă fiind succesorul tatălui său la tronul patriarhal al Armeniei, funcţia de patri­arh sau catholicos rămânând în familie, până în vremea lui Isaac* (Sahak sau Sahag) cel Mare (m. 438). Agathangel* (Agathangelos) ne informează că Gri­gorie a revenit apoi în Armenia pentru a-şi încreştina conaţionalii. Distruge templul şi altarul zeilor păgâni locali din Ash-tishat, atrăgându-şi mânia lui Tiridat, care îl supune torturilor, în cele din urmă, Grigorie izbuteşte să-1 convertească şi pe rege, împreună cu familia sa şi întreg poporul. Leonţiu de Cezareea îl hiroto­neşte episcop, iar Petru de Sevaste îl întronizează episcop al Armeniei. Gri­gorie îi hirotoneşte episcopi pe cei doi fii ai săi. Aristages participă la sinodul I ecumenic de Ia Niceea (325). Nichifor* Cal ist ne informează că Grigorie ar fi făcut o călătorie la Roma în compania lui Tiridates. Spre sfârşitul vieţii, el se re­trage pentru a duce o viaţă solitară într-o peşteră din Manyea, în provincia Ţăran. Moare în sălbăticie. Nişte păstori îi gă­sesc trupul şi, neştiind cine era, au ridicat deasupra lui o movilă de pietre. Lui Grigorie îi sunt atribuite 33 de omilii. Se

pare, totuşi, că nici una nu este autentică. La fel şi imnele care sunt puse sub numele lui, nu îi aparţin. Viaţa lui este cunoscută din informaţiile date de isto­ricul Agathangel, care se prezintă ca se­cretar al lui Tiridates. în sec. VIII, Geor-ge Sirianul scrie şi el viaţa lui Grigorie. Este posibil ca şi el să fi colaborat la inventarea alfabetului armean împreună cu Mesrop*.

Metafrastes, Vita, în PG, 115, 941-996; BHG, 712-713e; BHO 76-80; V. Langlois (ed), Collection des historiens anciens et modernes de l'Armenie, 2 voi., Paris, 1867-1869; P. de Lagarde, Analecta Syriaca, Leipzig, 1858, p. 122-128; J. M. Schmid, Reden und Leben des hi. Gregorius des Erleuchters, Regensburg, 1872; R. W. Thomson, The Teaching of St. Gregory, Cambridge, Mass., 1970; L. Davidson, Gregorius Illuminator, art. în Smith-Wace, II, p. 737-739; Bardenhewer, V, p. 182-185; Tixeront, Patrologie, p. 433-434; Cross, Gregory the Illuminator, în ODCC, p. 598-599, cu bibliografie succintă; S.J. Voicu, Gregoire l'Illuminateur, în DECA, I, p. 1107-1108; P. Bruns, Gregor der Erleuchter, în LACL, p. 258-259 cu bibliografie.

Grigorie cel Mare

Grigorie cel Mare (540-604), episcop al Romei, părintele papalităţii medievale, al patrulea şi ultimul dintre Doctorii latini tradiţionali ai Bisericii, supranumit 'Dialogul'. S-a născut la Roma într-o fa­milie aristocrată romană, străbunicul său fiind papa Felix II (sau III). Dintre mem­brii familiei sale, mama sa Silvia, Tar-silla şi Aemiliana, cele două surori ale tatălui său, au fost canonizate. Grigorie* de Tours afirmă că în gramatică, retorică şi logică nu era depăşit de nimeni în Roma. Potrivit statutului social al fami­liei, el a studiat dreptul, şi este numit apoi praetor îtrbis, în 573, la recoman-

darea împăratului Justin II. După moar­tea tatălui său, el vinde proprietăţile fa­miliei, ajutând pe săraci şi se retrage din viaţa publică, înfiinţează şapte mănăstiri, şase în Sicilia şi una la Roma, în casele părinteşti, pe muntele Scaurus, închinată Sf. Apostol Andrei, la care se retrage el însuşi în anul 574. După câţiva ani de viaţă monahală severă, potrivit regulei Sf. Benedict*, papa Benedict I îl numeşte regionarius, unul din cei şapte diaconi ai Romei. La scurtă vreme, Papa Pelagius II îl numeşte apocrisiarh la curtea împăra­tului Tiberiu II din Constantinopol. înde­plineşte această funcţie timp de şase ani (579-585), după care revine Ia mănăstire, unde a făcut pregătirile pentru a pleca misionar în Anglia. Nu şi-a îndeplinit planul, deoarece la moartea lui Pelagiu II în 590, poporul, clerul şi senatul îl aleg episcop al Romei. Urcarea pe scaunul episcopal al Romei are loc într-un răs­timp nefast pentru Italia, lovită de inun­daţii şi ciumă, la care se adaugă invazia lombarzilor, cu aceştia izbutind să rea­lizeze un pact în 592-593. Prin acest act, el evită autoritatea exarhului de la Ra-vena care era reprezentantul împăratului. Relaţiile cu autorităţile bizantine fiind tensionate, el numeşte guvernatori pentru oraşele din Italia, punând la dispoziţie materiale de război, în acest fel, el întă­reşte puterea politică a papalităţii, în plus, el afirmă supremaţia scaunului de la Roma şi refuză să recunoască patri­arhului de la Constantinopol titlul de 'Pa­triarh ecumenic', în plan misionar, cel mai mare succes al său a fost convertirea Angliei. El trimite în Anglia un grup de aproximativ 40 de misionari, instruiţi în propria sa mănăstire, conduşi de prie­tenul său Augustin, care va deveni arhi­episcop de Canterbury. Totodată, inter­vine cu fermitate în Bisericile din Spa­nia, Galia şi Nordul Italiei, încercând să

îmbunătăţească viaţa religioasă, dar şi economică, din aceste ţinuturi. Se stinge din viaţă în anul 604. Grigorie a lăsat o moştenire literară deo­sebit de vastă. Ea dezvăluie mai degrabă o personalitate practică, decât o minte speculativă. Opera sa conţine lucrări ora­torice, morale şi liturgice. Lucrări oratorice: de la el avem două serii de omilii: omilii la Evanghelii, în număr de 40 şi omilii la Ezechiel, 22 la număr. Dintre omiliile la Cântarea Cân­tărilor doar două sunt considerate auten­tice.

Lucrări morale: sub acest titlu generic includem scrierile sale cu conţinut moral, Moralia in Job sau Expositio in librum Job, în 35 de cărţi, un veritabil repertoar cazuistic şi de îndrumări ascetice de bogăţie inestimabilă care 'popularizează tainele ascezei, dezvoltând tradiţiile cele mai înalte ale exegezei biblice' (Cayre). Această lucrare a servit ca bază pentru predarea teologiei morale în evul mediu. Lucrări pastorale: Liber regulae pas~ toralis, scrisă în 591 şi dedicată Iui loan de Ravena. Este întocmită în patru cărţi şi tratează despre cele patru elemente principale ale preoţiei: a. pregătirea şi mobilul sufletesc şi spiritual al candida­tului la preoţie, pe care o defineşte ca 'Artă a tuturor artelor'; b. virtuţile care trebuie să-1 împodobească pe preot; c. misiunea de învăţător şi de îndrumător al sufletelor; d. nevoia meditaţiei şi a examenului de conştiinţă zilnic. Datorită importanţei ei, această carte a fost tra­dusă în greceşte de patriarhul Anastasie II al Antiohiei. Acest lucru nu trebuie să ne suprindă deloc, deoarece Grigorie păstrează în acest tratat, spiritului Sf. loan* Hrisostom şi al Sf. Vasile* cel Mare. A fost redat şi în engleza veche de către regele Alfred, la sfârşitul sec. IX. Dialogorum libri IV, De vita miraculis

GRIGORIE CEL MARE
GRIGORIE CEL MARE

GRIGORIE DE NAZIANZ

Patrum italicorum (Dialoguri despre viaţa şi minunile Părinţilor italieni), concepută în patru cărţi, urmând modelul patericelor răsăritene, cu scopul de a ară­ta binemeritata valoare şi a sfinţilor din Italia, mai puţin cunoscuţi, din timpul Bisericii nedespărţite. Dialogurile au fost traduse şi în greceşte, având o largă cir­culaţie mai ales în lumea monahală, în limba română ele au fost traduse din greceşte la Mănăstirea Căldăruşani în partea a doua a sec. al XVIII-lea. Manu­scrisul pe care îl cunoaştem este o copie după original. Această copie a fost făcută tot la Căldăruşani şi terminată la 26 iulie 1864, după însemnarea copistului. Lucrări liturgice. Aceasta se prezintă în forme variate, în funcţie de interesul autorului. Reţinem: Sacramentarium Gregorianum; Antiphonarium missae. Lui Grigorie îi aparţine şi cântarea litur­gică, care s-a păstrat până în zilele noas­tre sub denumirea de muzica gregoriană. Tradiţia îi atribuie şi Liturghia darurilor mai înainte sfinţite, oficiată în Biserica Ortodoxă în perioada Postului Mare. Corespondenţa sa a fost grupată în 14 cărţi. Ea este deosebit de importantă pen­tru istoria Bisericii, pentru cunoaşterea vieţii monahale, fiind o bogată sursă de informaţii teologice, liturgice, istorice, psi­hologice şi sociologice pentru vremea sa. Grigorie nu a fost o minte speculativă şi se pare că a avut o oarecare reticenţă faţă de cultura laică. De aceea, el a fost acu­zat de către unii teologi apuseni de sără­cirea culturii laice şi a teologiei în Occident, ceea ce a dus la destabilizarea structurilor romane şi Ia instalarea re­gatelor barbare (Mgr. Batiffol). Este ade­vărat că Grigorie nu a fost creatorul unei mentalităţi teologice noi în vremea sa. El a fost conştient de slăbiciunea societăţii sale şi de aceea a stăruit în păstrarea ele­mentelor morale din opera Fer. Augus-

tin*, având un adevărat cult pentru aces­ta (Cayre), deşi, în ceea ce priveşte doc­trina lui despre har şi predestinaţie, el intervine cu îndreptări în sensul lui Pros­per* de Aquitania şi a sinodului de la Orange. Pentru Grigorie, lisus Hristos este al doilea Adam, răscumpărătorul şi mijlocitorul pentru noi, care prin moartea sa nedorită (indebita mors) ne-a împăcat cu Dumnezeu. Mântuitorul se aduce me­reu pe Sine ca jertfa totală pentru noi, spălând păcatele noastre prin intrarea în umanitate. El susţine purgatoriul. In ascetică şi mistică, este îndatorat prede­cesorilor ale căror opere le-a cunoscut, în special ale lui loan* Cassian. De sublini­at că mistica lui duce mereu la activitatea pastorală, trăitorii asceţi trebuie să se dedice nu numai vieţii contemplative, ci şi vieţii active, înţelegând prin aceasta activitatea pastorală.

Migne, PL 66, 125-203; PL 75-79; CPL 180, 224, 368, 1269, 1706, 1708-1721, 1885, 1904; CCL 140-144; Gregoire le Grand, Morale sur Job, 1.1, Livres I-II, în SCh 32, R. Gillet, A. de Maudemaris, Paris, 1975; idem, Morale sur Job, Livres X-XIV, în SCh 212, A. Bocagnano, Paris, 1974; idem, Morale sur Job, Livres XV-XVI, în SCh 212, A. Bocagnano, Paris, 1975; idem, Dialogues, Tome I, Introduction, bibliographie et cartes, A. de Vogile, în SCh 251, Paris, 1978; idem, Dialogues, Tome II, Livres I-III, A. de Vogiie" şi P. Antin, în SCh 260, Paris, 1979; idem, Dialogues, Tome III, Livre IV, tables et index, A de Vogiie şi P. Antin, Paris, 1980; Thesaurus S. Gregarii Magni, Series A, Formae, Tumhout, 1986; Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, tradu­cere, note şi comentar, de Pr. Prof. Dr. Alexandru Moisiu, Centrul Mitropolitan, Sibiu, 1987; H. Duden, Gregory the Great. His Place in History and Thought, 2, voi., Londra, 1905; H.H. Howorth, St. Gregory the Great, Londra, 1912; M.B. Dunn, The Style of the Letters of St. Gregory the Great, Patristic Studies 32, Washington DC, 1931;

R.M. Hauber, The Late Vocabulary of the Letters of St. Gregory, Studies in Medieval and Renaissance Latin 7, Washington DC, 1938; AJ. Kinnirey, The Late Latin Voca­bulary of the Dialogues of St. Gregory the Great, Studies in Medieval and Renaissance Latin 4, Washington DC, 1935; F. Lieblang, Grundfragen der mystischen Theologie nach Gregors des Grossen Mor alia und Ezechiel-homilien, Freiburger Theologische Studien 37, Freiburg am Breisgau, 1934; M. Frickel, O. S. B., Deus totus ubique s imul. LJnter-suchungen zur allgemeine Gottgegenwart im Rahmen des Gotteslehre Gregors des Grossen, Freiburger Theologische Studien, LXIX, 1956; E Spearing, The Patrimony of the Roman Church in the Time of Gregory the Great, 1918; G. Morin, Leş veritables ori-gines du chant gregorien, Tournai-Mar-desous, ed. a 2-a, 1912; E. H. Fischer, Gregar der Grosse und Byzanz, în Zeitschrift der Savigny-Stiftung fur Rechtsgeschichte, LXVII, Kanonistische Abteilung, XXXVI, 1950, p. 15-144; W. J. Boast, The Relations of Pope Gregory the Great with the Churches of the Roman Empire of the East, Bir-mingham, 1930; P. Batiffol, Saint Gregoire le Grand, Paris, 1928³; K. Brazzel, The Clau-sulae in the Works of St. Gregory the Great, Studies in Medieval and Renaissance Latin Language and Literature 11, Washington D.C., 1939; R. Rudmann, Monchtum und kirchlicher Dienst in den Schriften Gregors des Grossen, Roma, 1956; C. Dagens, Saint Gregoire le Grande. Culture et experience chretienne, Paris, 1977; M. Balsavich, The Witness of St. Gregory to the Place ofChrist in Prayer, Roma, 1959; V. Recchia, Gregorio Magno e Ia societă agricola, Roma, 1978; E. Caspar, Geschichte des Papsttums 2, Tiibingen, 1933; Bardenhewer, V, p. 284-301; Cayre, II, p. 230-249; Tixeront, Patrologie, p. 481-487; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 318-321; J. Barmby, Gregorius (51), art. în Smith-Wace, II, p. 779-791; R. Gillet, Dict. sp., VI, 1967, col. 872-910, cu bibliografie bogată; Cross, Gregory I, St., art. în ODCC, p. 594-595; Altaner-Stuiber, 1980, p. 466-472, cu biblio-

grafie bogată; R. Godding, Bibliografia di G. (1890-1989), Roma, 1990; V. Recchia, Gregoire le Grand, în DEC A, I, p. 1101-1107, cu bibliografie; M. Fiedrowîcz, Gregar L der Grafie, în LACL, p. 259-262 cu biblio­grafie.