Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte



Yüklə 6,5 Mb.
səhifə77/123
tarix07.01.2019
ölçüsü6,5 Mb.
#91379
1   ...   73   74   75   76   77   78   79   80   ...   123

Maro de Edessa

Maro a fost autor şi preot în Edessa. A aparţinut şcolii persane. A împărtăşit ideile lui Ibas*, având probleme din pri­cina tendinţelor nestorianizante ale gân­dirii sale. A scris o lucrare împotriva lui Sever* de Antiohia, din care s-a păstrat un fragment Ia Anastasie* Sinaitul.

Migne, PG 89, 293-296; Baumstark, p. 104; P. Bruns, Maro de Edessa, în LACL, p. 428.

Marsanes

Marsanes este titlul unei Apocalipse în limba coptă, care se găseşte în Codex 10 al colecţiei de manuscrise ce formează Biblioteca de la Nag Hammadi. Starea codicelui este deosebit de deteriorată, în legătură cu acest text avem o informaţie la Epifanie*. El vorbeşte despre Arhonţii care venerau un profet cu acelaşi nume şi care a întreprins o călătorie de trei zile la cer. Acest text datează de la sfârşitul sec. II sau începutul sec. III şi se bazează pe un original în limba greacă care s-a pier­dut. Apocalipsa are un conţinut gnostic sethian cu nuanţe preluate din ontologia platoniciană.

B.A. Pearson, NHC IX şi X, Leiden, 1981, p. 229-347 text coptic şi traducere în engleză; Nag Hammadi Library, p. 460-471, trad. în engleză; B.A. Pearson, Theurgie: Neoplato­nism und Gnosticism, ed. de R.T. Wallis, New York, 1992, p. 253-275; P. Bruns, Marsanes, în LACL, p. 428.

Martianus Capella

Martianus Capella, scriitor latin ne­creştin din prima jumătate a sec. V. S-a


născut la Cartagina la sfârşitul sec. IV şi începutul sec. V. A fost cunoscut şi sub numele de Felix Capella. îl menţionăm între scriitorii creştini pentru că lucrarea sa, Liber de nuptiis Mercur ii et Philo-logiae, scrisă în proză şi în diverse ver­suri metrice, a fost unul din cele mai importante manuale în evul mediu latin, influenţând profund învăţământul creş­tin. Lucrarea sa este menţionată în aproa­pe toate cataloagele bibliotecilor me­dievale. Cărţile 1-2 descriu alegoric că­sătoria dintre Mercur şi Filologie, iar căiţi l e 3-9 vorbesc, dar nu în sens ale­goric, despre domnişoarele de onoare, care nu sunt altele decât: gramatica, dialectica şi retorica (Trivium) şi geome­tria, aritmetica, astronomia şi muzica (Quadrivium). Comentariul lui loan Scotul Erigena* la Liber de Nuptiis s-a păstrat alături de cel al lui Dunchad. Re-migius* de Auxerre a parafrazat lucrarea în latină.

Martianus Capella, ed. de A. Dick, Leipzig, 1925; Johannes Scottus Erigena, Annota-tiones in Marcianum, ed. de C.E. Lutz, Cambridge, Mass., 1939; Dunchad, Glossae in Martianum, Lancaster, Pa., 1944; R.T. Meyer, Martianus Capella, în N C E, 9, p. 299.

Martin de Braga

Martin de Braga (c.515/20-580), arhi­episcop de Braga. S-a născut în Panno-nia, mai exact Pannonia romană sau, după informaţia lui Venantius*, 'Panno­nia Quiritis'. Călătoreşte în Palestina şi în alte ţinuturi din Răsărit, unde aprofun­dează teologia greacă, dobândind cunoş­tinţe care l-au făcut să fie considerat cel mai înţelept din vremea sa. După ce îm­bracă haina monahală, părăseşte Pales­tina şi se îndreaptă spre cel mai îndepăr­tat colţ al Europei de sud-vest, şi anume, Gallaecia (Gaiicia, partea de, nord a Por-

tugaliei), întemeiază, la Dumio, locali­tate nu departe de Bracara (Braga), capi­tala regilor suevi, o mănăstire în 550, devenind primul ei stareţ. Este ales apoi episcop de Dumio, în această calitate prezidează cel de al doilea sinod din Bracara, iar după moar­tea arhiepiscopului Lucretius de Braga, el ocupă scaunul arhiepiscopal. Ţinta su­premă a lui Martin a fost să-i conver­tească pe suevi de la arianism la ortodo­xie, lucru pe care îl duce la bun sfârşit, ceea ce îl face pe Venantius să-1 nu­mească 'Apostolul Gallaeciei'. Opera sa este un exemplu clar nu numai al profun­delor sale cunoştinţe teologice, dar şi al interesului deosebit pe care 1-a avut faţă de tradiţia marilor trăitori asceţi ai Bise­ricii Răsăritene. Pentru edificarea mona­hilor apuseni, el traduce din.greacă, Aegiptiorum Patrum sententiae. Regelui Miro îi adresează un tratat moral, în car^ abordează problema celor patru virtuţi cardinale: Formula vitae honestae. Acesta, precum şi tratatul De Ira, siint inspirate din Seneca, dovadă a cunoştin­ţelor sale filosofice. Formula se bazează pe De officiis, lucrare pierdută. Alte lu­crări ale sale, cum ar fi: Pro repellenda iactantia, De superbia şi mai ales Exhor-îaîio humilitatis, sunt tributare Institu­telor lui loan Cassian*, dar şi lui Seneca. Episcopului Bonifaciu îi scrie o epistolă, Epistola ad Bonifacium episcopum de Irina mersione, în care abordează proble­ma întreitei cufundări la botez, încercând să corecteze practica unei singure cufun­dări existentă în Spania, pe care o con­sidera că 'miroase' a sabelianism. Pentru monahi, el redactează o colecţie de ca­noane, Capitula Martini, în care regăsim, pe lângă elementele tradiţionale canonice bisericeşti şi unele idei personale. De interes deosebit pentru istoria religiilor,

MARTIN DE BRAGA

MARTIROLOGIU

MARTIROLOGIU

MARTYRIUS DE IERUSALIM




este predica sa De correctione rustico-rum, scrisă într-un stil simplu, probabil pentru a fi accesibilă unei sfere mai largi de cititori, în care găsim informaţii de­spre vechile superstiţii păgâne romane care mai persistau în Portugalia la acea vreme. Predicile şi corespondenţa sa s-au pierdut.

Migne, PL 72, 21-52; 74, 387-394; 84, 574-596; CPL 1097c-I090; C.W. Barlow, Martini episcopi Bracarensis opera omnia, New Haven, 1950; Diaz, 20-30; S. McKenna, Paganism and Păgân Survivals in Spain up to the Făli of the Visigothic Kingdom, Washington, 1938; M.A. Ward, Maninus (2), în Smith-Wace, III, p. 845-848; Bardenhewer, V, p. 379-388; E. Amman, DTC, 10, l, col. 203-207, cu bibliografie; J. Madoz, Martin de Braga, Estudios Eccle-siâsticos, 25, 1951, p. 219-242; M. Diaz y Diaz, Martin de Braga, în DEC A, II, p. 1568-1569; E. Reichert, Martin von Braga, în LACL, p. 428.



Martirologiu

Martirologiu, listă a martirilor creştini în ordinea sărbătoririi lor, registre oficiale care păstrează numele martirilor creştini. Un martirologiu se deosebeşte de 'Pa­timile' sau 'Pătimirile' unui martir, prin aceea că cel dintâi menţionează numele martirilor, în timp ce acestea din urmă descriu suferinţele martirice individuale ale martirilor. Cele mai vechi martiro-logii au fost calendarele bisericeşti care indicau numele martirului, sărbătoarea şi, după caz, biserica închinată fiecăruia, cum au fost calendarele locale de la Ro­ma (354) şi Cartagina (505) sau Martiro-logiul Ieronimian si Breviamm Syriacum sau Calendarul de la Antiohia, care aveau un caracter general. Unul dintre cele mai vechi martirologii, folosit ca punct de plecare pentru mar-

tirologiile de mai târziu, în speţă cel roman, este Chronograful din 354. Este vorba de un almanah scris şi ilustrat de Furius Dionysius Filocalus. Acesta cu­prinde, pe lângă diverse liste de martiri, o Depositio episcoporum şi o Depositio martyrum - adică lista aniversărilor, data şi locul îngropării episcopilor şi a marti­rilor cinstiţi la Roma în fiecare an. Cel mai vechi martirologiu propriu-zis este Breviarum Syriacum, în realitate o tra­ducere din greacă (originalul s-a pier­dut), întocmit între anii 362-381, cu titlul: Numele domnilor noştri, Martiri şi Biruitori, cu datele la care au primit cu­nuna. Acesta cuprinde, pe lângă numele martirilor anteriori epocii lui Diocleţian, numele martirilor din marea persecuţie, când au fost martirizaţi mii de creştini, până la 313; cei din persecuţia lui Liciniu 320-321; martirii din vremea lui Iulian Apostatul din 361-363. La martirii din sfera mediteraneană sunt adăugaţi apoi cei din Mesopotamia, Pers ia şi Armenia. Martirologiul ieronimian, în mod eronat atribuit lui Ieronim*, apare în Italia de Nord la mijlocul sec. V. în sec. VIII şi IX apare un nou gen de martirologii şi anu­me martirologiile istorice, care au adău­gat două noi elemente: o scurtă viaţă a sfântului sau martirului şi o serie de relatări preluate din Istoria bisericească a lui Eusebiu*, din Sf. Scriptură sau alte izvoare de valoare mai mică sau mai mare, din scrierile Părinţilor, Cel dintâi care a întocmit un astfel de martirologiu istoric a fost Beda* Venerabilul, urmat apoi de Florus* de Lyon, Rabanus*, Ado* şi Usuard*. Martirologiul roman este o revizuire a celui redactat de Usuard în sec. IX.

n

In Biserica Ortodoxă, martirologiile sunt suplinite de Sinaxarii sau Menologii.



H. Quentin, Leş martyrologes historiques du moyen âge, Paris, 1908; H. Delehaye (ed.),

Commentarius perpetuus in martyrologium hieronymianum, ActSS, nov. 2, 2, 1931, p. IX-XXIII; R. Aigran, l'Hagiographie, Paris, 1953; H. Lămmer, De Martyrologio Ro­mano, Ratisbon, 1878; W.H. Frere, Studies in Early Roman Liturgy, 3 voi., Oxford, 1930-1935; Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi Români şi apărători ai legii strămo­şeşti, EIBMBOR, Bucureşti, 1987; J.P. Kirsch, Der staatsromische christliche Fest-kalender im Altertum: Textkritische Unter-suchungen zu den romischen 'Depositiones' und dem Martyrologium Hieronymianum, Munster, 1924; J. Dubois, Le Martyrologe d'Usuard, Subsidia hagiographica, 40, Bruxelles, 1965; J. Dubois.-J. Renaud, Edi-tion pratique des martyrologes de Bede, de l'anonyme lyonnais et de Florus, Paris, 1976; J. Dubois, Leş Martyrologes du Moyen Age latin, Turnhout, 1978; Cross, Martyrology, în ODCC, p. 882, cu bibliografie; V. Saxer, Martyrologe, în DECA, II, p. 1585-1586; H. R. Seeliger, Mărtyrerakten, în LACL, p. 411-419, cu bibliografie bogată.

Martyrios vezi Sahdona

Martyrius de Antiohia

Martyrius de Antiohia (sec. V), episcop de Antiohia, ales în scaun în anul 459/60. Timp de 10 ani episcopatul său a fost netulburat, în anul 470, el este alungat din scaun de o ceată de monofiziţi con­duşi de Petru* Piuarul, care se instalează episcop cu ajutorul lui Zeno, ginerele împăratului Leon. Redobândeşte scaunul episcopal, însă violenţa şi agitaţia provo­cată de Petrul Piuarul îl determină să ab­dice. Intervenţiile făcute pe lângă îm­părat duc la numirea în scaun a lui Iulian, episcop ortodox. Martyrius a fost desti­natarul unei epistole trimisă de Ghena-die, patriarh de Constantinopol, privind ritualurile de reconciliere cu ereticii. Lui

Martyrius îi sunt atribuite două lucrări: un Elogiu adresat Sf. loan* Hrisostom şi Erotapokriseis, păstrată fragmentar, în timpul episcopatului lui Martyrius a avut Ioc trecerea la cele veşnice a Sf. Simeon* Stâlpnicul. La moartea acestuia, episcopul Martyrius s-a deplasat cu un alai deose­bit, aducând la Antiohia rămăşiţele pă­mânteşti ale marelui ascet.

Migne, PG 47, 43-52; CPG 6517-6518; CSCO 84, p. 237; 88, p. 164; F. van Omneslaeghe, La vaieur historique de la Vie de S. Jean Chrysostome attribuee ă Martyrius d'Antioche, BHG, 871: SP 12, TU, 115, Berlin, 1975, p. 478-483; E. Venables, Martyrius (2), în Smith-Wace, III, p. 858; S.J. Voicu, Martyrius d'Antioche, în DECA, II, p. 1584-1585; B. Windau, Martyrius von Antiochien, în LACL, p. 430, cu bibliografie.



Martyrius de Ierusalim

Martyrius de Ierusalim, episcop de Ierusalim, urmaşul lui Anastasius în 478. S-a născut în Capadocia şi a îmbrăţişat viaţa monahală în deşertul Nitrian. Datorită intervenţiilor violente împotriva ortodocşilor ale Iui Timotei* Aelurul, Martyrius şi alţi călugări ortodocşi sunt siliţi să plece din Egipt. El se refugiază, împreună cu Elias, în casa Sf. Eutimie. Bătrânul îi primeşte cu deosebită căl­dură, prevestind că amândoi vor ajunge episcopi la Ierusalim. După moartea Sf. Eutimie, Anastasie, venit să ducă Ia Ierusalim rămăşiţele pământeşti ale aces­tuia, îi ia cu sine la Ierusalim pe cei doi eremiţi şi îi hirotoneşte preoţi pe seama Bisericii învierii Domnului. După moar­tea lui Anastasie, Martyrius devine epi­scop, în timpul episcopatului său are loc revolta călugărilor eutihieni în frunte cu Gherontie pe care el izbuteşte să o re­zolve, evitând astfel o altă schismă şi la



MARTYRIUS DE IERUSALIM

MARUTHA DE TAGRIT

MARUTHA DE TAGRFT

MATEI



Ierusalim. De la el ne-a rămas o scrisoare adresată lui Petru* Mongul şi o scurtă predică menţionată de Zaharia* Retorul în Istoria bisericească. Chirii* Schytopo-litanul fixează data morţii în ce! de al op­tulea an de episcopat, şi anume, în 486.

CPG 6515; CSCO 83, p. 220-223, 237-238 (text siriac); idem, 87, p. 153-155, 164 (text latin); E. Venables, Martyrius (3), în Smith-Wace, III, p. 858; L. Perrone, La Chiesa di Palestina, Brescia, 1980, p. 127-151; S.J. Voicu, Martyrius de Jentsalem, în DECA, II, p. 1585; G. Rowekamp, Martyrius von Jerusalem, în L AC L, p. 430,



Marutha de Maipherkat

Marutha de Maipherkat (sec. IV-V), episcop de Maipherkat (în arabă: Mayya-faraqin). Studiază ştiinţele profane şi se consacră studiului şi practicii medicinei. După terminarea studiilor se angajează în cariera administrativă pe care o înde­plinise tatăl său, dar din motive necunos­cute o părăseşte şi se dedică vieţii mona­hale, ajungând, în timpul domniei lui Teodosie I (375-395), episcop de Mai­pherkat. în timpul acestuia şi a succeso­rului său, împăratul Arcadiu (395-408), Marutha a îndeplinit mai multe misiuni ca trimis al acestora la împăratul Persiei. De exemplu, în 399 este trimis la Yez-degerd I, pentru a influenţa alegerea noului catolicos Ishaq (Isac), "Nu se ştie cu exactitate dacă în timpul acestei misi­uni sau cu ocazia altei misiuni, ei aduce relicvele martirilor persani ucişi în timpul persecuţiei lui Shapor II, pe care le de­pune la sediul episcopal. Deşi s-a stră­duit, el nu a putut influenţa cu nimic sinodul de la Stejar, care I-a osândit la exil pe Sf. loan* Hrisostom. El participă totuşi la sinodul de la Seleucia, când s-a avut în vedere o nouă organizare a Bisericii creştine în Persia. Se mai ştie că

el a jucat un rol important şi în alegerea succesorului lui Ishaq, catolicosul Ahay (411). A decedat înainte de anul 420, când a avut loc un nou sinod la Seleucia, numele său nefiind printre semnatarii actelor sinodale. A fost multă vreme con­fundat cu Marutha* de Tagrit. Marutha a scris un tratat împotriva ereziilor: Trac-tatus de haeresibus; Explicaţia vocabulo-rum; Homilia in Dominica Albis, în care citează Evangheliile după Diatessaron*. La acestea se mai adaugă o serie de lu­crări a căror autenticitate nu este stabilită cu certitudine: Epistula ad Katholikum haacum; Symbolum Constantinopolita-num cum explicatione; Naratio de Constantina et Helena; Historia mona-chatits, Baumstark îi mai atribuie şi o serie de imne şi cântări bisericeşti.

De haeresibus în PO, 23, 180-199; O Braun, De Sanda Nicaena Synodo, Munster, 1898; M. Kmosko, în OC, 3, 1903, p. 384-415; A. Voobus, CSCO, Script. Syri, 191-192, Louvain, 1982; Assemani, BO, III, l, Roma, 1725, p. 73-74; J.E. Rahmani, Studia Syriaca 4, Sharfa, 1909, p. 76-80, 98-103 (text siriac şi trad. în latină); R. Marcus, Armenian Life of M., în HThR 25, 1932, p. 47-73 (text armean şi trad. în engleză); J. Noret, La vie grecque ancienne de S. Măruţa de Mayferqat, AB. 91, 1973, p. 77-103; Wright, p. 39-40; Duval, p. 122, 123, 159; Chabot, p. 41, 81-82; Baumstark, p. 53-54; Urbina, p. 51-54, cu bibliografie; J-M- Sauget, Măruţa de Majpherqat, în DECA, II, p. 1586-1587; P. Bruns, Marutha von Maipherkat, în LACL, p. 430-431, cu bibliografie.

Marutha de Tagrit

Marutha de Tagrit (m. 649), s-a născut la Shurzaq, localitate aflată în dioceza Beth Nuhadhre, nu departe de Balad. Studiază Ia mănăstirea Samuel şi în alte şcoli per­sane care aderaseră la monofizitism. Vine în imperiul bizantin şi se stabileşte

la mănăstirea Mar Zakhe (Zaheu), de lângă Callinucus (ar-Raqqah), unde rămâne zece ani şi apoi la Beth Regum, zăbovind alţi trei ani. în 605, revine în Persia şi se stabileşte la mănăstirea Mar Maltai, unde predă teologia. De aici se retrage la Aqola (al-Kufah). în anul 640 este ridicat la rangul de maphrian, devenind astfel primul primat al Bisericii iacobite. A fost un organizator deosebit. El mută reşedinţa patriarhală la Tagrit, unde construieşte mai multe biserici iacobite şi împarte teritoriu! de sub juris­dicţia sa în 12 dioceze, hirotonind epis-copi pentru fiecare. Când oraşul a fost ameninţat de către sarazini, el I-a predat acestora, evitând vărsarea de sânge. O prezentare a vieţii sale a fost făcută de urmaşul său Denha* (m. 660). îi sunt atribuite o omilie despre sfinţirea apei în ajunul Bobotezei; o scrisoare în care re­latează abuzurile săvârşite de nestorianul Barsauma* (Bar Sauma), un poem (sedra). Nu se ştie cu certitudine dacă liturghia care îi este atribuită îi aparţine într-adevăr.

G. Mosinger, Monum. syr, II, Innsbruck, 1878, p. 32; E. Renaudot, 2, 260-268; F. Nau; PO, 9, 52-59; Anafora: E. Re­naudot, Lititrgiarum Orientativul Collectio 2. London, 1847, p. 260-268 (text şi trad. în latină); viaţa: PO 3, 61-96, text şi traducere în franceză; J.B. Chabot, Chro-nique de Mi chel Syrien, 1900/1910. l, p. 424-429 (text); 2, 435-440 (trad. în fran­ceză); omilia: S.P. Brock, Blessing of the Water, OrChr. 66, 1982, p. 51-74, text şi trad. în engleză; Wright, p. 98-99; Chabot, 81-82; Baumstark, p. 247; Urbina, p. 175; P. Bruns, Marutha von Tagrit, în LACL, p. 431.



Maternus, Firmicus vezi Firmicus Maternus

Matia, Evanghelia după

Evanghelie apocrifa pierdută, menţionată între scrierile heterodoxe de către Ori-gen* şi Eusebiu* de Cezareea, alături de Evanghelia după Toma. A mai fost men­ţionată de Ambrozie*, Ieronim*, Beda* Venerabilul, de aşa-numitul Decretum Gelasiansvm şi de Indexul bizantin din sec. VII, cunoscut sub numele de 'In­dexul celor şaizeci de cărţi'. Pe de altă parte, ne sunt cunoscute şi Tradiţiile Iui Matia (TrapaSocren;), care s-au păstrat într-un document separat. Din Tradiţii s-au păs­trat câteva fragmente în Stromatele Iui Clement* de Alexandria, mai exact patru la număr. Doar unul din aceste fragmente (al doilea: Clem., Strom., III 4.26.3) dez­văluie nuanţe gnostice. Se presupune că atât Evanghelia cât şi Tradiţiile au fost scrise înainte de începutul sec. III, pă­rerile lui Bardenhewer şi Altaner, care propun prima decadă a seci II, pot 'fi acceptate. Locul scrierii se crecle că a fost Egiptul.

Bardenhewer, I, p. 529 şi urm.; G. Salmon, Matthias, Traditions of, în Smith-Wace, III, p. 863; A. Harnack, Geschichte der alt-christlichen Literatur, I, 1958, p. 17 şi urm., II, l, 1958, p. 595-598; H.C. Puech în Schneemelcher, New Testament Apocrypha, trad. în engl. de R. McL. Wilson, James Clarke & Co, 1991, p. 382-386; G. Rowe­kamp, Matthias (Evangelium), în LACL, p. 431-432.

Matei

Matei, apostol şi evanghelist. Unul din cei doisprezece apostoli aleşi de lisus, după cum se poate vedea din cele patru liste din Noul Testament (Marcu 3, 18; Matei 10, 3; Luca 6, 15 şi Fapte l, 13). Din propria informaţie (Matei 9,9), aflăm că, înainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost vameş, iar Marcu afirmă



MATEI

MAXIM CINICUL


MAXIM CINICUL

MAXIM MĂRTURISITORUL




că s-a numit 'Levi fiul lui Alfeu' (2, 14). Luca îl numeşte direct Levi (5, 27, 29). Matei a locuit la Capernaum unde îşi profesa meseria de vameş. Chemarea lui Matei este menţionata în Matei 9, 9 şi în textele paralele din Marcu 2, 14 şi Luca 5, 27. Papias* afirmă că Matei a făcut o culegere a cuvintelor (ta Xoyioc) lui Hristos în limba ebraică. Potrivit Tradiţiei, Matei este autorul primei Evanghelii. Eusebiu* de Cezareea relatează că Matei a predicat evanghelia la evrei. Martirologiul roman afirmă că Matei a suferit moarte de martir în Etiopia, iar cel ieronimian fi­xează locul morţii sale în oraşul Tarrium (probabil Parsuana, la est de Golful Persic) din Persia. Unele texte apocrife greceşti afirmă că el a suferit moartea de martir în Pont. Lui Matei îi este atribuită o Evan­ghelie a copilăriei lui lisus, De ortu Beatae Mariae et înfantia Salvatoris, care este o adaptare din sec. VI a Protoevangheliei lui lacob. Evanghelia după Matei a fost scrisă în limba aramaică, probabil în anul 43-44, fiind tradusă în greacă în jurul anului 68. De altfel, data scrierii acestei Evanghelii este incertă, exegeţii şi criticii apuseni plasând-o în intervalul dintre 60-100.

R.A. Lipsius-M. Bonnet (ed.), Acta Apos-tolorum Apocrypha, II, pt. l, Leipzig, 1898, p. 217-262; T. Zahn, Introduction to the New Testament, II, 1909, p. 506-509, 522-524; B. W. Bacon, Studies in Matthew, 1930, p. 39-41; F. Haase, Apos tel und Evangelisten in den orientalischen Oberlieferungen, Miinster, 1922, p. 102-103, 272; Matei, în I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 306-307; pentru literatura pusă sub numele Sf. Evanghelist Matei: E. Romero Pose, Matthieu, în DECA, II, p. 1589-1591; G. Rowekamp, Matthaeus-Lileratur, în LACL, cu bibliografie.



Maxenţiu, loan vezi loan Maxenţiu

Maxim

Maxim, scriitor antignostic din sec. II, din ale cărui lucrări nu s-a păstrat aproape nimic. Eusebiu* de Cezareea, care îi menţionează numele în şirul unor scriitori antignostici, afirmă doar ca el a fost preocupat de problema originii rău­lui şi a creaţiei materiei. In Preparatio Evangelica, el dă titlul unui tratat IlEpi tfy; ftA/nq, citând un paragraf mare. Cercetându-se modul în care a fost for­mulat acest citat, s-a sugerat că tratatul a fost redactat sub forma unui dialog.

Eusebiu, Ist. bis., V, 27; idem, Prep. ev., 7, 22, 1-64; G. Salmon, Maximus, (24), în Smith-Wace, III, p. 884-885; C. Gianotto, Maxime, în DECA, II, p. 1595; R. Hanig, Maximus, Antignostiker, în LACL, p. 433.

Maxim Cinicul

Maxim Cinicul (sec. IV), arhiepiscop de Constantinopol, între 380-382, originar din Alexandria. Personaj controversat, fără îndoială datorită vieţii şi a compor­tamentului său lipsit de convenţiile unei morale creştine sănătoase. După iniţiere în învăţătura creştină, a fost botezat. Ceea ce a surprins la acea vreme, a fost faptul că el a încercat să îmbine învăţătu­ra creştină niceeană cu filosofia cinică. La scaunul arhiepiscopal accede prin fraudă. Cu sprijinul lui Petru II, patriarh de Alexandria, el concepe înlăturarea din scaunul episcopal a lui Grigorie* de Na-zianz. In acest scop, e! merge la Constan­tinopol şi intră în graţiile Sf. Grigorie. In 380, când Sf. Grigorie s-a îmbolnăvit, Maxim aranjează să fie hirotonit într-o noapte pentru a-1 înlocui. După hirotonia nocturnă, el se deplasează Ia Tesalonic pentru a primi aprobare din partea împăratului Teodosie. împăratul îi res­pinge cererea, iar Sinodul din Constan-

tinopol din 381 declară că Maxim 'nu este şi nu a fost episcop'. Patriarhul Petru, aflând adevărul îşi retrage spriji­nul. Alungat din capitală pentru frauda făcută, cât şi pentru alte nelegiuiri, Maxim îşi încearcă norocul în Apus. în acest scop, se deplasează, în 381, la Aquileia şi se prezintă în faţa episcopilor occidentali adunaţi acolo într-un sinod local, sub preşedinţia lui Ambrozie*, izbutind să convingă adunarea episco­pală să-1 sprijine împotriva lui Nectarie, care fusese ales ca arhiepiscop al cetăţii de acelaşi sinod de la Constantinopol. Ambrozie însuşi îi scrie împăratului în favoarea lui Maxim. Aflând însă adevă­rata faţă a lucrurilor, un sinod ţinut în anul care a urmat la Roma, respinge pre­tenţiile lui Maxim. Ieronim* ne infor­mează că, pentru a-şi întări poziţia, Ma­xim a scris un tratat Contra arienilor, pe care 1-a prezentat lui Graţian la Milano. Această lucrare s-a păstrat.

Grigorie de Nazianz, Oral, XXV; idem, De Vita Sita (Poema de Seipso), 11, 745-1029; Ambrosie. Ep., 13; Sozomen, Ist. bis., VII, 9; Teodoret, Ist. bis., V, 8; E. Venables, Maximus (11), în Smith-Wace, III, p. 878-880; P. Gallay, La vie de saint Gregoire de Nazianze, Lyon-Paris, 1943, p. 159-170; J. Mossay, Note sur Heron-Maxime, ecrivain ecclesiastique, AB, 100, 1982, p. 229-236; Cross, Maximus the Cynic, în ODCC, p. 895; D. Stiernon, Maxime le Cynique, în DECA, II, p. 1599-1600.



Yüklə 6,5 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   73   74   75   76   77   78   79   80   ...   123




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin