Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Oracole

Oracolele, practici de divinaţie, de ghicit, întâlnite în antichitate. Se presupune că prin intermediul lor divinitatea dădea, celor care apelau la astfel de mijloace, un răspuns la diverse întrebări legate de problemele cu care se confruntau. In antichitatea greacă a existat o serie de locuri legate de acest obicei de a desluşi soarta sau viitorul, sau de a afla răspun­suri pentru diverse situaţii (Delfi, legat de zeul Apollo şi Dodona, de Zeus). Această practică este întîlnită în întreaga lume, constituindu-se într-o adevărată artă. Este suficient să ne gândim, pe lângă Grecia, la China, unde divinaţia atinsese nivelul de ştiinţă. Constituită ca practică păgână, divinaţia de acest gen a fost respinsă de scriitorii şi Părinţii Bisericii. Amintim în acest context pe Fer. Augustin* cu tratatul său: De divina-

r*.

tione daemonum. I n tradiţia creştină, sunt menţionate două culegeri oraculare: Oracolele chaidaice şi Oracolele sybi­line. Oracolele chaidaice ne-au parvenit parţial şi sunt atribuite lui Justin Teurgul (sec. II d. Hr.) şi sunt menţionate de Măritiş* Victorinus şi Augustin. Din teologia acestor oracole s-au inspirat scriitori păgâni ca Proclus şi Jamblichus. In sec. XI, Mihail Psellos redactează un Comentariu la oracolele chaidaice. In esenţă, ele propun o teologie de inspi­raţie platoniciană, susţinând o antropolo­gie dualistă. Omul se putea salva cu aju­torul riturilor chaidaice. Al doilea grup de oracole, Oracolele sybiline, sunt de două feluri: de sorginte păgână şi de sorginte creştină. Cele păgâne se leagă

de numele unei sybile, personaj feminin care profeţea în stare de extaz, cuvintele ei fiind considerate oracole. Se pre­supune că aceste oracole îşi au originea în Persia, de unde s-au răspândit în co­loniile greceşti din Asia Mică. Grecii au cunoscut sybilinele din Marpessos, Erythraea, iar în sfera latină de la Cumes. Oracolele de aici au fost redactate de Virgiliu. Cel mai cunoscut oracol de aici este cel care prevestea venirea Mântui­torului lumii. Augustin 1-a tradus în la­tină. Oracolele sybiline de sorginte creş­tină au fost compuse în sec. II, autorii fiind creştini orientali care au flcut uz în redactarea lor de literatura iudaică. Tradiţia sybilinica exista la evreii ele-nizaţi încă din sec. II î.d.Hr., care au pre­luat ideea păgână a unei Sybile sau Profeţesc şi se pare că au inclus în scrie­rile lor oracole aparţinând sybilei din Erythraea. Textele sybiline, care s-au păstrat, cuprind aproximativ 14 cărţi de poeme didactice în hexametri şi par a fi o compilaţie de materiale păgâne, iudaice şi creştine, cu caracter religios, politic şi istoric. Cărţile I, II şi V cuprind material iudaic cu interpolări creştine. Cărţile VI, VII şi VIII au conţinut creştin, în cartea a VUI-a se regăsesc referiri la cultul creştin, ceea ce o face deosebit de impor­tantă pentru istoria cultului creştin. Cărţile IX şi X nu au fost găsite, iar XI-XVI au fost descoperite de Cardinalul A. Mai în î 817. Profeţiile sybiline au fost folosite de către creştini încă din sec. II. Lactanţiu* pune unele afirmaţii ale aces­tui oracol alături de profeţiile Vechiului Testament. Ele au mai fost citate de Atenagora*, Teofil*, Tertullian*, Cle­ment* de Alexandria, Eusebiu* de Ce-zareea, Grigorie* de Nazianz, Augustin ş.a. în evul mediu, influenţa lor a fost destul de mare, ele având impact asupra unor personalităţi ca: Toma de Aquino,

Dante Aligheri sau Calderon, iar Raffael şi Michelangelo s-au inspirat din conţi­nutul lor.

CPG 1352; A. Bouche-Leclercq, Histoire de la divination dans l'antiquite, MV, Paris, 1878-1881; P. Amandry, La Mantique apollinienne a Delphes, Paris, 1950; H.W. Parkes, The Or ades ofZeus, Oxford, 1957; E. Des Places, Or ades chaldaîques. Avec un choix de commentaires anciens, Paris, 1971; J. Geffcken, Oracula Sybillina, GCS, 8, Leipzig, 1902; M.S. Terry, The Sybilline Oracles, ed. a 2-a, 1899; J. Geffcken, Komposition und Enstehungzeit der Oracula Sibillina, TU, 8, l, Leipzig, 1902; V, Nikiprowetzky, La troisieme Sibylle, Paris, 1970; Quasten, Patrology, l, p. 168-170, cu bibliografie; G. Sfameni Gasparro, Oracles, în DECA, II, p. 1811-1812; A. Hamman, Oracles Sibyllins, în DECA, II, p. 1812-1814, cu bibliografie.

Orientius

Orientius (sec. IV-V), episcop de Au­gusta Ausciorum (Auch, în Gasconia), în prima parte a sec. V. înainte de a fi devenit episcop, Orientius a abandonat plăcerile lumii şi, retrăgându-se la Bi-gorra în Vasconia, s-a dedicat unei vieţi austere. Datorită vieţii sale cu totul deosebite, este ales episcop de Auch, după decesul episcopului Ursianus sau Ursinianus. Ca episcop, se distinge şi prin atitudinea sa fermă faţă de erezia ariană, care prevala în dioceza sa, mai ales printre goţi. A slujit Biserica în cali­tate de episcop timp de 41 de ani. în ca­litate de episcop, va face oficiul de medi­ator între împăratul Theodoric al goţilor şi generalii romani Aetius şi Lictoris. Acest eveniment a avut loc în anul 439. îi este atribuit un poem, intitulat Com-monitorium,, nume dat de primul editor al poemului, în esenţă, este vorba de o omi­lie în versuri, în care autorul nu este pre-

ocupat de probleme teologice sau doc­trinare, existând doar o singură referinţă la credinţa în Sf. Treime, ci abordează probleme cu caracter moral, îndemnând la o viaţă de sfinţenie, pentru care se pri­meşte răsplată din partea lui Dumnezeu. Pe lângă acest poem, lui Orientius îi mai sunt atribuite şi alte compoziţii poetîce, a căror autentificate rămâne însă îndoiel­nică. Este vorba de De nativitate Do­mini; De epithetis Salvatoris; De Tri­nitate; Explanatio nominum Domini; Lăudat io şi două Orationes.

Migne, PL 61,977-1006; CPL 1465-1468; R. Ellis, Poetae christiani minores I, în CSEL 16, 1888, Viena, p. 191-261; L. Bellanger, Le poeme d'Orientius, Paris, 1903; Idem, Recherches sur saint Orence, eveque d'Auche, Auch, 1903; Idem, Etufle sur le poeme d^fOrientius, Toulouse, 1902; R. Ellis, The Commonitorium of Orientius. A Lectufe, Oxford, 1903; H. A. Wilson, Orientius, ori. în Smith-Wace, IV, p. 96; Tixeront, Patrologie, p. 334; Quasten, Patrology, IV, p. 326-328, cu bibliografie; A. Di Berardino, Orientius, în DECA, II, p. 1827-1828; N. Delhey, Orientius, în LACL, p. 459-460, cu bibliografie.

Origen

Origen (c. 185- c. 254), cea mai de seamă personalitate a şcolii catehetice creştine din Alexandria. Origen este cunoscut ca unul dintre cei mai originali gânditori şi scriitori creştini, posesor al unor cu­noştinţe cu adevărat enciclopedice, teo­log, hermeneut al textelor sacre creştine. Datorită fascinaţiei exercitate de perso­nalitatea sa asupra unor scriitori şi isto­rici ai Bisericii (Eusebiu*, Grigorie* Tau­maturgul, Ieronim*), suntem în situaţia privilegiată de a avea informaţii destul de bogate, dar nu exhaustive, despre el. Origen s-a născut într-o familie creştină, probabil la Alexandria. Numele său, care

ORIGEN

ORIGEN

înseamnă 'născut din Horus', sugerează originea sa egipteană. A fost educat nu numai în doctrina creştină, ci şi în cultura şi filosofia păgână. Tatăl său, Leonidas, a suferit moarte martirică, în timpul perse­cuţiei lui Septimiu Sever (202) şi, dacă mama sa nu i-ar fi ascuns hainele, proba­bil şi tânărul Origen ar fi împărtăşit aceeaşi soartă. După moartea tatălui său şi sechestrarea averii de către autorităţile păgâne, Origen devine singurul sprijin al familiei sale, ai celor şase fraţi şi al

a

mamei sale. întrucât şcoala catehetică de la Alexandria rămăsese fără conducător, Clement* fiind silit să părăsească oraşul în timpul persecuţiei, episcopul De-metriu îl numeşte pe Origen, care avea doar 18 ani, la conducerea şcolii. Se impune prin cultura şi viaţa ascetică deosebite, ceea ce îi atrage numele de Adamantius, adică 'Omul de oţel'. De la Eusebiu mai aflăm că, în anul 202 sau 203, luând ad litteram textul din Matei 19, 12, el se castrează, lucru pe care îl va regreta şi care îi va atrage ulterior multe critici şi mari necazuri. Sunt sesizate două etape în viaţa şi activitatea lui Ori­gen (Quasten). în prima etapă, îl întâlnim conducător al şcolii catehetice din Ale­xandria şi instructor, în această calitate, a dus greul învăţământului, predând majo­ritatea disciplinelor: dialectica, fizica, matematica, geometria, astronomia, filosofia greacă şi teologia speculativă. Problemele crescând o dată cu numărul studenţilor, el va ceda din sarcinile sale ucenicului său, Heraklas*, predând în continuare doar filosofia, teologia şi exe­geza Sfintei Scripturi. Paralel cu acti­vităţile întreprinse în cadrul şcolii cate­hetice, Origen aprofundează filosofia, gramatica şi retorica sub îndrumarea lui Ammoniu Sakkas. La şcoala acestuia, 1-a avut coleg pe filosoful Porfiriu, adversar înverşunat al creştinismului. De la

Profiriu aflăm că Origen i-a citit în acea vreme pe Platon, Numenios, Cronios, Apolofan, Moderatus, Nicomach, pe pitagorei, pe Chairemon stoicul şi pe Cornutus. Tot de la Ammoniu a învăţat şi interpretarea alegorică, pe care o va folosi din plin în lucrările sale exegetice. Acum îşi însuşeşte şi limba ebraică, în această primă etapă, activitatea sa la şcoala catehetică este întreruptă de câte­va călătorii, în jurul anului 212 merge la Roma, 'din dorinţa de a vedea cea mai veche Biserică a romanilor'. Călătoria a avut loc în timpul episcopatului lui Zefirin*. La Roma a avut ocazia să asculte una din predicile ţinute de cel mai mare teolog al vremii, Ipolit* Romanul. La sfârşitul anului 214 călătoreşte în Arabia, la cererea guvernatorului roman, doritor să fie instruit în doctrina creştină. De acolo, merge la Antiohia, la invitaţia mamei împăratului Alexandru Sever, Julia Mamaea, care a dorit să-1 asculte, în 216, când Caracalla invadează şi pradă Alexandria, Origen se retrage în Pa­lestina. Aici este invitat de către epis­copii de Ierusalim, Cezareea şi din alte localităţi palestiniene să predice în diverse biserici. Vestea că el, laic fiind, a predicat în biserică, 1-a supărat pe De-metriu, episcopul Alexandriei, care îl recheamă la Alexandria. Spre anul 231 Origen este obligat să facă o călătorie în Grecia, pentru a linişti Bisericile de acolo, tulburate de schisme şi erezii, în drumul său, el trece prin Palestina. De această dată, pentru a evita un alt posibil conflict privind faptul că Origen era invi­tat să predice în biserici, episcopii Alexandru de Ierusalim şi Teoctist de Cezareea îl hirotonesc preot. Faptul aces­ta îl supără şi mai mult pe episcopul Demetriu, care convoacă un sinod, ho­tărăşte excomunicarea lui Origen şi îl suspendă de la conducerea şcolii catehe-

tice. Urmează apoi un al doilea sinod, care îl cateriseşte. Motivul pentru toate aceste pedepse, nu era altul decât faptul că Origen se castrase, deşi Demetriu îl admirase la început pentru curajul lui şi ţinuse tainic acest lucru. Origen revine la Alexandria după moartea lui Demetriu (232). Succesorul acestuia, Heraklas, fostul ucenic şi colaborator al lui Origen, în loc să ridice excomunicarea, o repetă. Astfel, Origen se retrage în Palestina. Cu această retragere începe cea de a doua etapă în viaţa sa.

Trecând cu vederea excomunicarea şi caterisirea de către ierarhii de la Ale­xandria, episcopul de Cezareea îl con­vinge pe Origen să organizeze o nouă şcoală teologică în localitatea sa de scaun, pe care o va conduce timp de 20 de ani. Din cuvântul de rămas bun ţinut de Grigorie* Taumaturgul, aflăm că ea a fost organizată după tiparul celei din Alexandria, în anul 244 Origen merge din nou în Arabia, pentru a-1 convinge pe episcopul Beryllus* de Bostra să se le­pede de monarhianism. în timpul perse­cuţiei lui Decius (250), Origen suferă torturi şi închisoare. Scapă din închi­soare, însă nu se mai însănătoşeşte. Se stinge din viaţă la Tyr în anul 253/254. Origen a fost un scriitor deosebit de fer­til. Din nefericire, multe din scrierile sale s-au pierdut, iar cele care au supravieţuit sunt fragmentare sau păstrate în diverse traduceri, în special în latină. Unul din principalele motive ale acestei pierderi se datorează controverselor care au izbucnit, după moartea sa, pe marginea scrierilor şi a concepţiilor sale, cunoscute sub denumirea de 'controversele ori-geniste'. Prima dintre aceste controverse, dusă în plan literar şi fără angajarea autorităţilor eclesiastice, este cea con­dusă de Metodiu* din Philippi şi Petru* din Alexandria în jurul anului 300.

Origen este apărat de Pamfiliu* din Cezareea. A doua controversă, care izbucneşte după aproximativ 100 de ani, a fost condusă de Epifanie? din Salamis şi Teofil*, patriarhul Alexandriei, care pun în discuţia unui sinod, ţinut lângă Constantinopol, doctrina Iui Origen şi obţin condamnarea ei. La această con­damnare se adaugă şi cea a papei Anas­tasie, pronunţată într-o scrisoare pascală. Punctul culminant al controverselor ori-geniste este atins în vremea împăratului Justinian, care convoacă cel de al cinci­lea sinod ecumenic, la Constantinopol, în anul 543. în urma discuţiilor pe marginea, unor doctrine origeniste, sinodul pro­nunţă 15 anateme, condamnând diverse aspecte ale învăţăturii sale. De reţinut că nu Origen ca persoană este anatemizat, ci unele erori care s-au strecurat în scrierile sale. De altfel, suntem siguri că, dacă ar fi fost în viaţă, el însuşi şi-ar fî revizuit, fără nici o ezitare, orice păreri personale, dovedite că ar fi fost neconforme cu docn trina Bisericii, lată ce spune el în prefaţa principalei sale lucrări teologice: 'Numai acel lucru trebuie acceptat ca adevăr, care nu se deosebeşte în nici o privinţă de tradiţia bisericească şi apostolica' (De princ. Praef. 2). Dacă cei care i-au pus în discuţie devierile sale doctrinare ar fi avut în vedere această afirmaţie făcută de Origen, dezbaterile ţinute pe marginea acestora poate nu ar fi avut loc! Uriaşa sa operă s-a pierdut, fără îndoială în mare parte datorită controverselor care s-au iscat în legătură cu unele dintre învăţăturile sale. Au existat două liste ale operelor sale, ambele pierdute, una întocmită de Eusebiu şi alta de Pamfiliu, în Apologia pentru Origen, şi care cuprindeau, după spusele lui Ieronim, aproximativ 2000 de titluri de lucrări. Nici aceste liste nu au supravieţuit. Epifanie vorbeşte despre 6000 de titluri

ORIGEN

ORIGEN

de lucrări. (Este vorba de suluri şi nu de titluri de lucrări. Coman). Sunt cunoscute însă numai 800 de titluri, menţionate în scrisoarea lai Ieronim* către Paula (Epist. 33). Puţine sunt lucrările care s-au păstrat, iar dintre acestea majoritatea în traduceri latine făcute de Ieronim*, Rufin*. Ilarie* de Pictavium ş.a. O evaluare de ansamblu a operelor lui Origen reliefează faptul că el şi-a pus amprenta mai presus de toate asupra studiilor biblice.-Nu este de mică impor­tanţă faptul că el este considerat înteme­ietor al acestor studii (Quasten). Con­ştient de importanţa Sfintei Scripturi pentru teologie, Origen şi-a propus să realizeze un text critic al Vechiului Tes­tament. Astfel, el aranjează, pe şase co­loane, textul Vechiului Testament, şi anume, textul ebraic în caractere ebraice, textul ebraic în caractere greceşti, pentru a fixa pronunţia corectă, traducerile în greacă făcute de Aquila*, Symmah* şi Theodotion*. în ultima coloană, el pre­zintă textul Septuagintei* în relaţie cu originalul ebraic, arătând, prin interme­diul unor diverse semne şi simboluri, lip­surile şi adaosurile. Lipsurile au fost completate, folosindu-se de celelalte tra­duceri, în special a lui Theodotion. Această lucrare este cunoscută sub denu­mirea de Hexapla*. Mai apoi, el editează o Tetrapla, conţinând traducerile gre­ceşti, iar o parte din Vechiul Testament, cea referitoare la psalmi, este extinsă pe nouă coloane, formând Enneapla. Din această uriaşă lucrare s-au păstrat doar fragmente. Originalul nu a fost copiat niciodată, ci a rămas spre consultare în biblioteca din Cezareea. Coloana a cin-cea, cuprinzând Septuaginta, a fost copiată de mai multe ori. Hexapla a fost consultată de către Fer. Ieronim*. Există o versiune siriacă, aproape completă, din secolul al Vl-lea, făcută de Pavel*, epis-

cop de Telia, după cum ne informează Grigorie bar Hebraeus. Opera exegetică a lui Origen este impre­sionantă. Ieronim ne informează că el a scris o serie de scholii: la Ieşire, Levitic, Isaia, Psalmi 1-15, Ecclesiast, Evan­ghelia după loan, Apocalipsa lui loan, etc. La acestea se adaugă mai multe comentarii: la Facere, Ieşire, Levitic, Nu­meri, losua, Judecători, Psalmi, Cân­tarea Cântărilor etc. Se pare că el a comentat aproape tot Vechiul Testament, atrăgând atenţia asupra numărului căr­ţilor canonice cuprinse în această parte a Sfintei Scripturi. Din Noul Testament el a comentat: Evanghelia după Matei, Evanghelia după loan, Epistola către Romani. Preocupările apologetice au fost concentrate în Contra Celsum. Este vorba de respingerea lucrării lui Celsus, filosof şi om de litere din timpul lui Marcu Aureliu, intitulată Cuvânt ade­vărat. Cea mai importantă lucrare a lui Origen pentru teologia dogmatică este Despre Principii sau Despre lucrurile fundamentale sau importante, scrisă între anii 220-230. Este vorba de primul sis­tem de teologie creştin şi primul manual de dogmatică (Quasten). Se crede că această lucrare însumează cursurile ţinute în cadrul şcolii catehetice din Alexandria (Coman), consemnate de către elevi şi apoi revizuite de către autor. Filocalia, o antologie de texte din scrie­rile lui Origen, selectate şi editate de Sfinţii Vasile* cel Mare şi Grigorie* de Nazianz. Dialogurile sau Discuţiile lui Origen cu Heraclide şi episcopii împre­ună cu el Mai menţionăm tratatul Despre rugăciune, scrisoarea-tratat, îndemn la martiriu, la care se adaugă omiliile sale şi corespondenţa deosebit de bogată.

Dacă anumite aspecte ale învăţăturii lui Origen au fost contestate, în mare parte

doctrina propusă de el păstrează specifi­cul autentic al credinţei creştine. Dum­nezeu este duh, nenăscut, lumină, natură simplă, intelectuală, monadă, fără adaos şi fără scădere a naturii sale. Nefiind trup, El nu are nevoie de spaţiu material, nu are înfăţişare trupească. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este negativă, ci pozi­tivă, întrucât mintea omenească ne-

n.

putând să-L cunoască în Sine, II cunoaşte din lucrările Sale. întrucât este de ne­cuprins de mintea omenească. El a fost făcut cunoscut prin Logosul Său, care este Hristos 'chip care exprimă substanţa şi existenţa lui Dumnezeu'. Origen cu­noaşte termenul de treime (tpidc;) şi respinge interpretările modaliste referi­toare la Persoanele Sfintei Treimi. Cât priveşte subordinaţionismul de care a fost acuzat de către Ieronim*, este respins de Grigorie*Taumaturgul şi Sf. Atanasie*, precum şi de unii autori mo­derni. Pentru Origen, Fiul se naşte din Tatăl, nu prin divizare, ci printr-un act spiritual, întrucât la Dumnezeu totul este veşnic, actul de naştere al Fiului din Tatăl este veşnic. De aceea, nu a existat timp când Fiul nu a existat, în plus, El nu este Fiu prin adopţiune, relaţia Fiului cu Tatăl fiind una de substanţă. Pentru a exprima această idee, Origen concepe termenul de homoousios (6(j,ooi)mo<;), care va deveni noţiune de bază în controversele hristologice şi la sinodul I ecumenic de la Niceea (325). Tot el foloseşte, în legătură cu Hristos, denumirea de Dumnezeu-om (eedvOponoq) şi învaţă comunicarea atributelor, adică, communicatio idioma-tum. Duhul Sfânt este persoană treimică şi purcede veşnic din Tatăl prin Fiul. El se află din veşnicie în Sfânta Treime, împreună cu Fiul, El este intermediar între Tatăl şi făpturile create. Biserica este Cetatea lui Dumnezeu pe pământ', flinf&id pentru moment alături

de statul profan, pe care îl va supune treptat, prin puterea Logosului care lucrează în ea. Biserica nu este doar adunarea tuturor creştinilor sau a tuturor sfinţilor, ci şi trupul mistic ai lui Hristos. Logosul se sălăşluieşte în Biserică, care îi este trup, aşa cum sufletul se sălăş­luieşte în trup. Totodată, el susţine că fără Biserică nu există mântuire. Căci învăţătura şi legile aduse oamenilor de Hristos, dar mai ales sângele vărsat pen­tru mântuirea noastră, se găsesc numai în Biserică. De aceea, în afara Bisericii nu există credinţă, întâlnim la Origen trei taine: botezul, pocăinţa şi euharistia. Omul se naşte în păcat şi, în consecinţă, chiar şi noii născuţi trebuie botezaţi, aceasta fiind şi tradiţia apostolilor, trans­misă de către ei Bisericii. Toţi oamenii au fost întinaţi de tina păcatului originar, care trebuie spălată prin apă şi duh. Specifică lui Origen este învăţătura despre apocatastază (dTuoKOCTdcraaau;) sau restaurarea universală a tuturor lucrurilor la starea lor originară pur spi­rituală. Origen nu concepe un loc de pedeapsă veşnică şi susţine că păcătoşii vor fi mântuiţi, inclusiv demonii şi Sa­tana vor fi purificaţi prin Logos. După această ultimă purificare prin foc, va avea loc cea de a doua venire a lui Hristos şi învierea tuturor oamenilor în trupuri spirituale, nu materiale, iar Dum­nezeu va fi totul în toate. Această restau­rare finală nu va reprezenta sfârşitul lumii, ci trecerea la o nouă fază de exis­tenţă. De această doctrină se leagă învăţătura despre preexistenta sufletelor propusă de Origen (£)uasten). După el, această lume a fost precedată de o alta. Sufletele umane preexistente sunt acele suflete care au păcătuit şi s-au îndepărtat de Dumnezeu, fiind acum închise în trupuri materiale. Diversitatea oamenilor pe pământ depinde de gravitatea păca-

ORIGEN

ORIGEN

telor săvârşite în lumea precedentă, la fel şi diversele daruri pe care aceştia le posedă.

Ca exeget, Origen consideră Sfânta Scriptură ca fiind în primul rând Cu­vântul lui Dumnezeu, care nu este închis în trecut, ci un cuvânt viu, ce vorbeşte omului de azi. Vechiul Testment este ilu­minat de Noul Testament, după cum cel Nou îşi dezvăluie profunzimile sub ilu­minarea celui Vechi. Legătura dintre aceste două Testamente se face prin intermediul alegoriei. Sfânta Scriptură are trei sensuri: istoric, mistic şi moral, corespunzătoare celor trei părţi ale omu­lui: trup, suflet şi spirit. Deşi apără inspi­raţia literală a Scripturii, el foloseşte ade­seori interpretarea simbolică sau ale­gorică pentru a evita dificultăţile întâlnite în cazul interpretării literale. Scopul suprem al vieţii creştine este realizarea asemănării cu Dumnezeu. Pentru a dobândi asemănarea cu Dum­nezeu, omul are nevoie de harul lui Dum­nezeu, dar şi de efortul propriu. Calea cea mai bună spre acest ţel, este urmarea Iui Hristos. Primul pas în procesul de realizare a asemănării cu Dumnezeu este cunoaşterea de sine, mai exact, să aflăm ce trebuie să facem şi ce trebuie să evităm, ce trebuie să îmbunătăţim sau să păzim. Cunoaşterea de sine trebuie să ne îndrume spre lupta împotriva păcatului, adică lupta împotriva patimilor şi a lu­mii, înţeleasă ca o cauză a păcatului. Ţin­ta acestei lupte este eliberarea de patimi sau dobândirea stării de apatheia, de nepătimire, distrugerea totală a patimilor. Cel ce îi urmează Jui Hristos trebuie să abandoneze bunurile lumeşti, relaţiile cu rudele şi să renunţe la ambiţiile lumeşti. Detaşarea de lume poate fi realizată prin exerciţiul vieţii ascetice, prin priveghere, post şi studiul continuu, zi şi noapte, al Sfintei Scripturi care ne ajută să ne con-

centrăm asupra lucrurilor divine. Urcuşul mistic începe cu părăsirea lumii, a răutăţilor şi confuziei prezente în lume. Acest lucru se realizează în momentul în care omul îşi dă seama că este trecător pe pământ. Urmează apoi lupta împotriva diavolului şi a demonilor şi a ispitelor lor, în vederea dobândirii de virtuţi. Orice progres realizat este primejduit de ispite şi încercări nespuse, însoţite de suferinţe sufleteşti. Origen consideră ispitele şi în­cercările necesare pentru întărirea spiri­tului. Cu cât acestea se înmulţesc, cu atâta dorul după cele cereşti şi după Hristos pătrunde în suflet, dându-i posi­bilitatea să depăşească orice ispite. Ba mai mult, sufletul dobândeşte darul ve­derii prin iluminări în timpul rugăciunii şi al citirii Scripturii, care dezvăluie tai­nele dumnezeieşti. Astfel de daruri dum­nezeieşti se înmulţesc pe măsura urcu­şului spiritului, până când acesta ajunge pe Muntele Taborului. Origen atrage atenţia că nu trebuie să se zăbovească asupra unor astfel de daruri cu dulceaţa lor, deoarece ele pot fi uneori uneltiri ale diavolului, necesar fiind pasul următor spre unirea mistică cu Logosul, cunoaş­terea adevărată prin participarea sufletu­lui purificat la înţelepciunea Cuvântului sau a Logosului, cărarea autentică spre îndumnezeire şi unire cu Hristos. Această unire mistică, Origen o consideră fie ca o naştere a lui Hristos în suflet, fie ca nuntă mistică. Mistica lui Origen include în ţesătura ei mistica Crucii şi a Răstignirii, căci misticul trebuie să-I urmeze lui Hristos, în patimile şi în răstignirea Sa. Adevăratul ucenic al lui Hristos este martirul. Cel care nu are ocazia de.a deveni martir cu adevărat şi doreşte să fie ucenic al lui Hristos, trebuie să se anga­jeze pe drumul morţii faţă de lume prin mortificare şi renunţare. Ţinta martirului şi a ascetului nu este alta decât desă-

vârşirea în Hristos. întrucât multe din postulatele mistice stipulate de către Origen au fost preluate de scriitorii asceţi şi marii trăitori monahi, el poate fi con­siderat şi unul din precursorii monahis-

f\

mului creştin. In ceea ce priveşte vi­ziunea mistică propusă de Origen, stilul viu şi descrierea intimă a urcuşului şi unirii mistice cu Hristos ne fac să credem că el vorbeşte din trăire proprie. Origen rămâne unul din cei mai de seamă teologi şi gânditori creştini, opera sa plasându-1 prioritar în cadrul istoriei gândirii creştine, ca întemeietor de sis­tem doctrinar. O seamă de aspecte doc­trinare, definitivate mai târziu în cadrul unor sinoade ecumenice sau locale, au fost exprimate şi conturate de el termino­logic. Este suficient să reţinem ca în hris-tologie el a lăsat termeni ca: vnocrtacrig, ovcria, QeâvTrjponog. Opera lui Origen trebuie văzută mereu, aşa cum a dorit el, ca o strădanie de explicare raţională a ele­mentelor doctrinare creştine, de punere în lumină a adevărului legat de acestea, prin demonstrare clară şi de nezdrunci­nat, rânduind...o lucrare organică baza­tă pe comparaţii şi afirmaţii, fie aşa cum le vom fi aflat în Sfintele Scripturi, fie după cum le vom fi găsit prin deducţii logice şi consecvente ale problemelor (Despre principii, Prefaţă, 9).

Migne, PG 11-17; Die grîechischen christlichen Schrifftsteller der ersten drei Jahrhunderten (abr. G.C.S.), editate de P. Koetschau, E. Klostermann, E. Preuschen, W. A. Baehrens şi M. Rauer, 13 voi.; Sources Chretiennes (abr. SCh.), numerele: 7, 16, 29, 37, 71, 232, 162, 87, 120, 157, 222, 132, 136, 147, 150, 227, 67, 148, 226, 189, 190; B. de Montfaucon, Hexaplorum Origenis quae supersunt, Paris, 1713, 2 voi. - Migne, PG 15-16; F. Field, Origenis Hexaplorum quae supersunt, 2 voi., Oxford, 1867-1875; J. A. Robinson, The Philocalia of Origen,

Cam bridge, 1893; trad. în română: T. Bodogae, N. Neaga, Z. Laţcu şi C. Galeriu în P.S.B. voi. 6, 7, 8, 9; E.R. Redepenning, Origenes. Eine Darstellung seines Lebens und seiner Lehre, 2 voi., Bonn, 1841/46; E. de Faye, Origene, sa vie, son oeuvre, sa pen-see, 3 voi., Paris, 1923/28; G. Bardy, Jntroduction au systeme d'Origene, Paris, 1932; G.L. Prestige, Fathers and Heretics, London, 1948, p. 43-66; J. Danielou, Origene, Paris, 1948; C. Bigg, The Christian Platou ists of Alexandria, ediţia 2-a, Oxford, 1913; O. Musceleanu, Origen, viaţa şi doc­trina lui, Teză de licenţă, Bucureşti, 1896; H. Crouzel, Theologie de l'image de Dieu chez Origene, Paris, 1956; Idem, Origene et la connaissance mystique, Bruges, 1961; Idem, Origene et la philosophie, Paris, 1962; Idem, Bibliographie critique d'Origene, Steen-bruges, 1971 (bibliografia până în 1971); L. Perrone, Zur heutigen Lage de Origenes-Forschung in Italien, în Origeniana Septirfla. Origenes in den Auseinandersetzungen des 4. Jahrhunderts, hrsg. von W.A. Bienert und U. Kiihneweg, Biblioteca Ephemeridum Theo-logicarum Lovaniensium 137, Leuven, 1999, p. XXI-XXV; Der formale Aspekt der ori-genistischen Argumentation in den Ausei­nandersetzungen des 4. Jahrhunderts, p. 119-134; T, Heither, C. Reemts, Das Liedsingen lernen, Trier, 1998; C. Markschies, Am-brosius und Origenes. Bemerkungen zur exegetischen Hermeneutik zweier Kirchen-vâter, în Colloquium Origenianum Sep-timum, ed. de W.A. Bienert, Leuven Peeters,

1999. 
      p. 539-564; A. van den Hoek, Philo
      and Origen: A Descriptive Catalogue of
      Their Relationship, în Studia Philonica 12,
      
2000. 
      p. 44-121; idem, Origen's Role in
      Fornmlating later Christological Language:
      the case of âvaK'paai, în W.A. Bienert-U.
      Kuhneweg (Ed.), Origeniana septima.
      Origenes in den Auseinandersetzungen des 4.
      Jahrhimderts, Peeters, Leuven, 1999, p. 39-
      50; Tixeront, Patrologie, p. 114-125;
      Altaner-Stuiber, 1980, p, 197-209; I.G.
      Coman, Patrologie, 1956, p. 96-104; Idem,
      II, 292-378; Quasten, Patrology, II, p. 37-
      101, cu bibliografie bogată; B. F. Westcott,
      

ORIGEN

Origenes, art. în Smith-Wace, IV, p. 96-142; F. L. Cross, Origen, art. în ODCC, p. 1008-1010; H. Crouzel, Origene, în DEC A, II, p. 1828-1837; H.J. Vogt, Origenes, în LACL, p. 460-468, cu bibliografie; Adele Monaci Castagno (ed.), Origene Dizionario. La cul­tura, îl pensiero, le opere, Cittâ M ou va, Roma, 2000.