Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Prudentius de Troyes

Prudentius de Troyes (m. 861), teolog apusean, născut în Spania. A fost educat

PRUDENTIUS DE TROYES

PTOLEMEU

PTOLEMEU

PULCHERIA


la Şcoala palatină. Slujeşte la curtea regelui Ludovic cel Pios în calitate de capelan, înainte de a ajunge episcop de Troyes în 843 sau 846. Se angajează în controversa predestinaţionistă, susţinân-du-1 pe Gottschalk* de Orbais împotriva lui Hincmar* de Reims, apărând doctrina dublei predestinaţii în Epistola ad Hincmarum, şi a lui loan Scotus Eri-gena*, în tratatul De predestinatione contra Joannem Scotum. Spre deosebire de Gottschalk, Prudentius limitează vo­inţa mântuitoare a lui Dumnezeu numai la cei ce cred în Hristos. Deşi, pentru o vreme, acceptă propunerile anti-augus-tiniene ale sinodului din Quiercy (853), el revine în 856 şi le pune sub semnul întrebării în Epistola Tractoria, pe care o adresează lui Wenilo de Sens, şi profe­sează o doctrină augustiniană. Prudentius este şi autorul unei cronici, Annales Bertiniani, care prezintă istoria imperiu­lui franc între anii 835-861. Lui îi mai sunt atribuite un florilegiu scripturistic, o Sermo de vita et morte gloriosae Maurae, şi câteva poezii.

Migne, PL 115, 965-1458; MGPoetae, 2, 679-680; MGEp., 5, l, 323-324; J. Girgen-sohn, Prudentius und die bertinianischen Annalen, Gottingen, 1872; A.H. Tegels, Prudentius of Troyes, în CE, 11, p. 929-930.

Psalm u s Responsorius

Psalmus responsorius este un document liturgic, care aparţine celor mai vechi texte latine de acest gen. Deşi manu­scrisul în cauză a fost scris pe un papyrus din sec. IV, se pare că textul propriu-zis a fost compus în sec. III, undeva în Egipt. Prezenţa unor anumite consoane greceşti dovedeşte că este vorba de o perioadă când alfabetul latin nu înlocuise cu de­săvârşire pe cel grec în compoziţiile rit­mate, folosite în ritualul liturgic. Din text se mai păstrează 12 strofe de lungimi

diferite, care relatează istoria lui lisus, începând cu David. Textul se întrerupe cu nunta din Cana. Nu se ştie care sunt celelalte episoade biblice evocate de text. Compozitorul s-a inspirat din surse ca: Protoevanghelia lui lacob, Evanghelia după Matei, Evanghelia după Luca şi Evanghelia după loan. Autorul a luat în considerare toate regulile cerute de acest gen liturgic.

R.Roca Puig, Himne a la Virge Măria

, Papir Ilati del sigle IV, Barcelona, Asociaci6n de bibli6filos de Barcelona², 1965; E. Peretto,
responsorius>. Un imno a la Vergine Măria di un papiro del IV secolo, în Marianum, 29, 1967, p. 255-265; idem, Psalmus responso­rius, în DECA, II, p. 2137; B. Windau, Psalmus responsorius, în LACL, p. 526, vezi şi bibliografia.

Ptolemeu, (Claudius Ptolemaeus)

Ptolemeu sau Claudius Ptolemaeus, astronom, matematician şi geograf, autor al vestitei lucrări Almagesta (Syntaxis mathematica), lucrare considerată funda­mentală în domeniul astronomiei din sec. II d. Hr. şi până în sec. XVI. Despre Pto­lemeu se ştie că a activat la Alexandria şi a decedat în timpul împăratului Marc Aureliu. Almagesta este formată din 13 cărţi, propunând o cosmologie geocen-trică. Lucrarea a fost tradusă în latină şi apoi în arabă, bucurându-se de o largă popularitate, dovadă comentariile asupra ei şi folosirea ei de către o serie de mari teologi şi filosofi. Dintre primii comenta­tori îi menţionăm pe Pappos şi Theon, iar din sec. XIV, pe Teodor Metochites şi Nicolae Cabasila, acesta din urmă co­mentând doar cartea a treia. De la Pto­lemeu s-au mai păstrat în întregime Fa­zele stelelor fixe şi Inscripţia canobică, iar din Ipoteze planetare, doar o parte din

cartea întâi. O altă lucrare a lui Ptolemeu, cunoscută bizantinilor atât în original, cât şi după comentariul tui Proclus (Me-tacheiresis}, a fost Efectele astrologice (Apolesmatikd). într-o primă fază, Geo­grafia lui Ptolemeu nu s-a bucurat de mare popularitate. Ea începe să circule abia după descoperirea ei, în 1290, de către Maxim Planoudes, care este con­siderat a fi cel de la care vin primele hărţi ce însoţesc textul Geografiei. Nichifor Gregoras scrie o serie de scholii la Geografie, stârnind un nou interes faţă de această lucrare, materializat într-o serie de noi .hărţi colorate, produse în prima parte a sec. XIV. Lucrarea Rodul (Karpos) nu îi aparţine lui Ptolemeu. în realitate ea este o traducere a unei lucrări din arabă, datând din jurul anului 1000.

J.L. Heiberg et al. (ed.), Opera quae extant omnia, 3 voi., Leipzig, 1898-1954; C.F.A. Noble, Geographia, 3 voi., Leipzig, 1843-1845, retip. Hildesheim, 1966; Claudii Ptolemaei Geographiae codex Urbinas Graecus 82, ed. de J. Fischer, 2 voi. în 4 părţi, Leiden-Leipzig, 1932; I. Diiring, Die Harmonielehre des Klaudios Ptolemaios, Goteborg, 1930; J.L.E. Dreyer, A History of Astronomy from Thales to Kepler, ed. 2-a, New York, 1953; A. Neugebauer, A History of Ancient Mathematical Astronomy, New York, 1975, voi. l, p. 21-261, voi. 2, p. 917-941; P. Kunitzsch, Der Sternkatalog des Almagest: Die arabisch-mittelalterliche Tradition, Wiesbaden, 1986; E.H. War-mington, Oxford Classical Dictionary, 746-747; S. Samburskey, Ptolemy, în CE, 11, p. 996-997.

Ptolemeu

Ptolemeu (sec.II), gnostic, ucenic al Iui Valentinus. Numele lui este menţionat în Philosophoumena (VI, 35), alături de Heracleon*, ca fiind unul din conducă­torii şcolii gnostice din Roma. Când

Irineu* scria Adversus haeresis, el era încă în viaţă. Este autorul Epistolei către Flora, al cărei text este citat în întregime de Epifanie*. în această epistolarei abor­dează problema aspectelor vechitesta-mentare care pot fî acceptate. El divide aceste aspecte în trei părţi. Prima parte este de origine divină, a doua provine de la Moise, iar a treia este opera poporului evreu. lisus a venit să desăvârşească şi nu să anuleze prima parte. El a abolit cea de a doua parte (legea talionului). Partea a treia, cuprinzând legea rituală, a spiritua-lizat-o, prin acest lucru inaugurând era pnevmatică. Ptolemeu a mai scris un scurt comentariu la Prologul Evangheliei după loan. El face uz de metoda ale­gorică de interpretare, descoperind în Prolog primii opt eoni fundamentali ai pleromei valentiniene. Ptolemeu a mai creat un sistem pe care se întemeiază 'Marea notiţă' a lui Irineu şi care are importanţă deosebită pentru studiul şi cunoaşterea gnozei valentiniene.

G. Quispel, Ptotemee, Lettre ă Flora, SCh., 24, Paris, 1949; W. Foerster, Die Gnosis, l, Zurich, 1969, p. 204-213; W. Volker, Quellen zur Geschichte der christlichen Gnosis, Tubingen, 1932; K. Frohlich, Biblical Interpretation in the Early Church, Ph, 1984, p. 37-43; F.M. Sagnard, La Gnose valentinienne et le temoignage de saint Irenee, Paris, 1947; R.A. Lipsius, Ptole­maeus, în Smith-Wace, IV, p. 515-517; G. Filoramo, Ptolemee, în DECA, H, p. 2142; W.A. Lohr, Ptolemaeus, Gnostiker, în LACL, p.527-528, cu bibliografie.

Pulcheria

Pulcheria (399-453), împărăteasă bizan­tină, fiica împăratului Arcadiu (395-408) şi sora mai mare a Iui Teodosie II (408-450). între 414-416 a îndeplinit funcţia de regent pentru fratele ei mai mic, Teodosie. în perioada regenţei, ea a con-

PULCHERIA

PYRRHUS I DE CONSTANTINOPOL

QUADRAT

QUAESTIONES ET RESPONSIONES

dus în conformitate cu principiile creş­tine, rânduielile palatului, ele fiind supuse unui regim ascetic. Pulcheria a avut o educaţie aleasă. Cunoştea greaca şi latina şi stăpânea literatura clasică, cât şi teolo­gia creştină. Sprijinitoare a ortodoxiei, 1-a determinat pe împăratul Teodoste să-1 condamne pe Nestorie*. în 483, pune capăt schismei din Constantinopol, aducând osemintele Sf. loan* Hrisostom. îl reconciliază pe Patriarhul Anatolie cu Roma. în controversa monofizită s-a aflat din nou de partea ortodoxiei, spri-jinindu-1 pe Chirii*, în scurta perioadă de dominaţie monofizită, după sinodul La-trocinium - tâlhăresc (449), ea caută spri­jinul lui Leon* I, episcopul Romei. După moartea lui Teodosie în 450, este înscău­nată împărăteasă, luându-l de soţ pe Marcian, general şi senator, deja înaintat în vârstă, în acest fel dorind să-şi păs­treze votul castităţii pe care şi-1 luase în tinereţe, în interesul ortodoxiei, ea a început pregătirile şi a convocat sinodul de la Calcedon din 451 şi a participat la cea de a şasea sesiune a sinodului respec­tiv. Pulcheria a lăsat o moştenire literară interesantă, cuprinzând poeme laice şi religioase. Alături de acestea, de Ia ea au rămas o epistolă către călugării pales­tinieni în apărarea sinodului de la Cal­cedon şi o altă epistolă către Besa, stareţa unei mănăstiri din Ierusalim. A purtat corespondenţă cu Chirii al Alexandriei şi papa Leon I. A contribuit activ la reorga­nizarea universităţii din Constantinopol, înfiinţată de împăratul Constantin I.

AA SS, sept., 3, 503-540; E. Schwartz, Die Kaiserin Pulcheria auf der Synode von Chalkedon, în Festgabe fiir Adolf Julicher, TObingen, 1927, p. 203-212; R. Stichel, Studien zum Verhăltnis von Text und Bild spâl-und nachbyzantinischer Vergănglich-keitsdarstellungen, Viena, 1971, p. 33 şi urm., 70-75; Pulcheria, în Dictionary of Greek and Roman Biography; G. T. Stokes, Pulcheria (2), în Smith-Wace, IV, p. 520-

521; G.T. Dennis, Pulcheria, Byzantine Empress, St., în CE, 11, p. 1022.

Pyrrhus I de Constantinopol

Pyrrhus I de Constantinopol, patriarh de Constantinopol (638-641 şi 654). A fost preot la Biserica Sf. Sofia din Constan­tinopol şi egumen al mănăstirii Theo-tokos din Chrysopolis, pe Bosfor. A fost ales patriarh în 638. La scurtă vreme de la urcarea sa pe tron, el promulgă o hotărâre sinodală care aprobă Ektesis-u\ şi ameninţă cu excomunicarea pe toţi cei care se opun prevederilor acestui docu­ment, îi solicită de două ori Iui loan IV, episcop al Romei, să subscrie Ektesis-ul. Urcarea pe tron a împăratului Constant II este de rău augur pentru Pyrrhus. El este depus din scaun şi se retrage la Carta-gina. Aici, în contextul discuţiilor cu Ma­xim* Mărturisitorul, îşi recunoaşte gre­şelile. Din Africa merge la Roma, unde prezintă un libellus, condamnând erezia monotelita. Este primit în comuniune cu Roma, însă Pavel II îl anatematizează. Merge la Ravena, unde retractează totul, fapt care îl determină pe papa Teodor să-1 anatematizeze în mod solemn. După moartea lui Pavel II, revine în scaun pen­tru o scurtă vreme în 651. Dintre lucrările lui Pyrrhus este transmisă disputa cu Ma­xim. S-au păstrat diverse fragmente din Tomosul dogmatic (Tomos dogmatikos), din decretul sinodal din 639 şi dintr-o scrisoare către loan IV, episcop de Roma. A fost condamnat, alături de Serghie, la sinodul din 680.

Migne, PG 91, 287-354; CPG, 7615-7618; Mansi 10, 859-877; Grumel, Regestes², p. 294-298; J.L. van Dieten, Geschichte der Patriarchen von Sergios L bis Johannes VI (610-715), Amsterdam, p. 57-78; 104-105; F. Danieli, Pyrrhus, în Smith-Wace, IV, p. 522; D. Stiernon, Pyrrhus, în DECA, II, p. 2144-2145; 'B. Diimler, Pyrrhus l. von Kon-stantinopel, în L AC L, p. 528.

Q

Qijore vezi Cyr de Edessa

Quadrat

Quadrat (KopSoctoq) (sec. II), cel mai vechi apologet creştin de limbă greacă. Informaţiile pe care le avem despre el le datorăm lui Eusebiu* de Cezareea (Ist. bis., 4, 3 1-2). De la el află că Quadrat a adresat un tratat lui Aelius Adrian, suc­cesorul la tron al împăratului Traian, cuprinzând 'o apologie a religiei noastre deoarece oamenii au încercat să facă necazuri creştinilor'. Cât priveşte vechi­mea acestui tratat şi ortodoxia lui, le deducem din cuvintele autorului: 'Fap­tele Mântuitorului erau mereu vădite, pentru că erau adevărate prin cei pe care fuseseră tămăduiţi de boli sau înviaţi din morţi, care fuseseră văzuţi nu numai în timp ce erau însănătoşiţi şi sculaţi din morminte, ci şi mult după aceea au rămas destui, nu numai în timpul şederii Mân­tuitorului pe pământ, ci şi după plecarea lui, încât unii dintre ei au ajuns până în zilele noastre' (Ist. bis., 4, 3, 2). Apolo­gia a fost prezentată împăratului Adrian în timpul şederii sale în Asia Mică, în anul 123-124 sau în 129. Identificarea lui Quadrat, cu profetul Quadrat sau cu epis­copul Quadrat al Atenei, este eronată.

Migne, PG 5, 1261-1266; Eusebiu, Ist. bis., 4, 3, 1-2; 3, 37, 1; 5, 17, 2-4; 4, 23, 3; F.X.

Funk, Patres Apostolici, voi. I, 1901, p. 368, 376-377; J. C.Th. Otto, Corpus Apoioge-tarum Christianorum, IX Jena, 1872, p. 333-341; A. Harnack, Die Oberiieferung der griechischen Apologeten (TU I, 1-2), Leipzig, 1882, p. 100-114; Th. Zahn, Forschungen zur Geschichte des neutesta-mentlichen Kanons, VI, Leipzig, 1900, p. 41-53; T. Harris, The Questfor Quadratus, BuII. John Rylands Library 7, 1924, 3, p. 384-397; G. Bardy, Sur l'apologiste Quadratus. Melanges Henri Gregoire, t. I, 1949, p. 75-86; Altaner-Stuiber, Patrologie, 62; Quasten, Patrology, I, 190-191; I.G. Coman, Patro­logie, I, p. 240.245; V. Zangara, Quadratus, în DECA, II, p. 2147-2148; M. Beck, Quadratus, în LACL, p. 529.

Quaestiones et responsiones

Quaestiones et responsiones este denu­mirea latină a formei literare, preluată din antichitatea păgână, cunoscută ca 'Zetemata' (Zr|TT|u,ocTa kou 'EpcoiaTOKpioeK;, 'Epcotfiaeic; a7ioKpiaei<;), a comentariului asupra unei probleme exegetice sub forma unor întrebări şi răspunsuri. Cel dintâi care a alcătuit o astfel de lucrare a fost Philon* de Alexandria, a cărui lucrare, Probleme şi soluţii privind Facerea şi Ieşirea, co­mentează anumite capitole din acele texte. Nu se ştie cu certitudine care din­tre scriitorii creştini a preluat această practică. Se pare că nici una din lucrările lui Ori gen* nu poate fi încadrată în această categorie. La Eusebiu* de Ce­zareea întâlnim lucrarea întrebări şt soluţii evanghelice, din care s-au păstrat doar câteva fragmente şi care ne permit să ne facem o imagine generală despre această tradiţie. Lucrarea lui Acaciu, ur­maşul său pe scaunul din Cezareea, în­trebări diverse, se înscrie în acest curent, păstrarea ei fragmentară nu permite o evaluare mai profundă. Ieronim* redac-

tează o lucrare în acest gen: Quaestiones Hebraicae in Genesim, punând faţă în faţă versiunea Septuaginta cu textul ebraic. O serie de lucrări ale lui Augustin* pot fi menţionate în acest context: Quaestio-num in Hepîateuchum libri 7; De octo quaestionibus ex Veteri Testamente; Quaestionum evangeliorwn libri 2; Expositio 84 propositionum ex epist. ad Romanos; De diversis quaestionibus ad Simplicium libri duo şi altele. Scrieri de acest gen întâlnim la Justin*: Quaes­tiones et responsiones ad orthodoxos; Quaestiones christianorum ad gentiles, Quaestiones gentilium ad christianos. Teodoret* de Cyr consacră o parte din lucrările sale acestui gen literar: Quaes­tiones in Octateuchum şi In libros Reg-norum et Paralipomenon. Nu putem încheia această scurtă prezentare fără a menţiona scrierile lui Maxim* Mărtu­risitorul, care se înscriu pe această linie: Quaestiones ad Thalassium şi Quaes­tiones et dubla. In cele din urmă, de interes este şi lucrarea lui Anastasie* Sinaitul, intitulată: Questiones et respon­siones.

G. Bardy, La litterature patristique des sur l'Ecriture sainte, RBi., 41, 1932, p. 210-236, 341-364; 515-537; 42, 1933, 14-30,211-229,328-392; H. Dorrie, H. Dorries, Erotapokriseis, RAC, 6, p. 342-371; G. Heinrici, Zur patristischen Aporienliteratur, Leipzig, 1909, p. 843-860; C. Cutti, Quaestiones et responsiones, în DECA II, p. 2148-2150; G. Broszio, Quaestiones et responsiones, în LACL, p. 529-530 (articolul cuprinde o listă a lucrărilor patristice principale incluse în acest gen literar).

Quartodeciman

Quartodeciman, termen folosit pentru a descrie practica Bisericii primare de a

sărbători Sf. Paşti în ziua de 14 Nissan (die quarta decima), ziua Paştilor iudaice. Această practică a prevalat în Asia Mică şi în Siria în sec. II, punându-se accentul pe patimile şi moartea lui Hristos, Mielul Pascal, în timp ce practica romană avea în vedere observarea zilei de Duminică,

A

Ziua învierii. Disputa angaja în mod implicit problema Săptămânii Patimilor, întrucât creştinismul s-a separat de iudaism, creştinii dintre neamuri nu au mai fost de acord să sărbătorească princi­pala sărbătoare creştină în aceeaşi zi cu Pastile iudaice, încercările de a înlocui vechea practică quartodecimană au întâmpinat rezistenţă. Se ştie că Sf. Policarp* al Smirnei a călătorit la Roma pentru a discuta această problemă cu Anicet, episcopul Romei, fără însă a izbuti să rezolve disensiunea. Ei s-au despărţit totuşi în termeni amiabili, pen­tru a nu sfâşia unitatea Bisericii. Papa Victor (189-198), primul vorbitor de la­tină pe scaunul Romei, încearcă să impună practica Romei prin organizarea de sinoade ţinute atât în Răsărit, cât şi în Apus, şi bineînţeles ameninţând cu exco­municarea. Poziţia autoritară a Romei a întâmpinat rezistenţa, mai ales a episco-pilor din Asia Mică, conduşi de Poli-crat*. Când Victor a încercat să treacă la măsuri drastice, a intervenit Sf. Irineu* de Lugdunum (Lyon), pentru a restaura pacea, aducându-i aminte acestuia de întâlnirea dintre Anicet şi Policarp, care, deşi nu a avut deznodământul aşteptat, nu a cauzat unităţii Bisericii. Quarto-decimanii încep să dispară în sec. III, deşi practica propriu-zisă a mai dăinuit, ici şi colo, până în sec. V.

F.E. Brightman, The Quartodeciman Question, în JTS, XXV, 1923-1924, p. 254-270; C.C. Richardson, The Quartodeciman and the Synoptic Chronology, HThR, 23, 1940, p. 177-190; B. Lohse, Dos Passafest

der Quartodecimaner, Beitrăge zur Forde-rung christlicher Theologie, 2. Reihe, LIV, Gutersloh, 1953; W.H. Cadman, The Christian Pascha and the Day of the Crucifîction: Nissan 14 or 15, în Studia Patristica, 5, TU, 80, 1962; V. Huber, Passa und Ostern. Untersuchungen zur Osterfest der alten Kirche, Berlin, 1969; G.T. Stokes, Quarto-decimani, în Smith-Wace, IV, p. 523; E. Amman, DTC, XIII, pt. 2, 1937, col. 1445-1447; Cross, Quartodecimanism, în ODCC, p. 1150; J. Ford, Quartodeciman, în CE, 12, p. 13; V. Loi, Quartodecimans, în DECA, II, p. 2150-2151.

Quinisext, Sinodul

Sinod convocat de către împăratul Justinian II în 692, cu participarea epis-copilor din Răsărit, pentru a promulga o serie de canoane care să completeze lucrările sinoadelor V şi VI ecumenice, Constantinopol II (553) şi III (680-681). întrucât completează cele două sinoade, este cunoscut sub denumirea de Qui­nisext sau Cinci-Şase, în greacă nev0EKT|. Acest sinod mai este cunoscut şi sub denumirea de Trullan, după am­fiteatrul sau camera cu cupolă (trullus) din palatul imperial în care s-a ţinut şi sinodul VI ecumenic. La întrunirea sino­dală au participat 165 de episcopi ră-săriteni. Biserica Apuseană nu a trimis reprezentanţi. Din cele 102 de canoane, o serie a fost îndreptată împotriva arme­nilor, latinilor şi, în special, împotriva unor măsuri disciplinare luate unilateral de Biserica Romei (3, 12, 13, 16, 29, 30, 55); a fost respins celibatul preoţilor (3 şi 13); a fost reafirmat canonul 28 de la Calcedon prin care i s-a acordat scau­nului de Constantinopol locul doi după Roma, considerat de papa Leon I ca fiind duşmănos şi primejdios pentru patri-arliate (36) etc. Majoritatea canoanelor a avut totuşi un efect benefic, întrucât ele

au afirmat credinţa ortodoxă şi autori­tatea ierarhiei apostolice, tradiţiile patris­tice şi legislaţia anterioară şi au con­damnat, totodată, diverse abuzuri între clerici (3-39), monahi şi monahii (40-49) şi laici (50-102), în special cele referi­toare la superstiţii şi impedimente Ia căsătorie (52-52). Deşi, pentru început hotărârile sinodului quinisext nu au fost acceptate de Roma, în cele din urmă, papa loan VIII (872-882) a aprobat canoanele 'cu excepţia celor care se opun dreptei credinţe, bunelor moravuri şi obi­ceiurilor Bisericii romane'. Un număr mare din aceste canoane au fost citate şi de canoniştii medievali.

Hardouin, III, col. 1645-1712; Mansi, XI, Florence, 1765, col. 929-1006; Hefele-Leclercq, III, pt. l, 1909, p. 560-581; P. Joannou, Discipline generale antique (IF-IX⁸ s.), Roma, 1962; L. Duchesne, L'figlise au Vl^e siecle, 1925, p. 477-480; G. Fritz, DTC, XIII, pt. 2, 1937, col. 196 şi 475 şi urm.; Cross, Trullan Synod, în ODCC, p, 1397; F.X. Murphy, Quinisext Synod, în CE, 12, p. 30.

Quiricius de Barcelona

Quiricius de Barcelona, episcop de Barcelona în a doua jumătate a sec. VII, participant la cel de al zecelea sinod de la Toledo din 656. A întreţinut relaţii amicale cu Tad'on de Saragossa, pe care 1-a îndemnat să-şi publice cărţile sale de Aforisme. Este autorul a două scrisori către Ildefons* de Toledo, căruia îi mul­ţumeşte pentru exemplarul cuprinzând tratatul Despre Fecioria Măriei. Ii este atribuit un imn închinat Sf. Eulalia de Barcelona.

Migne, PL 80, 729-730; 96, 193-196; CPL 1271-1273; A. Fabre"ga, Santa Eulalia de Barcelona, Roma, 1958, p. 45-53; Diaz, p. 211-213; idem, Quiricius de Barcelone, în DECA, H, p. 2151.

QUODVULTDEUS

QUO VADIS?

QUO VADIS?

QUSTA-IBN-LUQA


Quodvultdeus

Quodvultdeus (m. 454), succesorul lui Capreolus pe scaunul Cartaginei şi pro­babil diaconul care i se adresează Fer. Augustin* în 428, rugându-1 să întoc­mească o listă cu toate ereziile care au apărut de când a început să fie predicată Evanghelia şi să-i dea îndrumări cu pri­vire la doctrinele cardinale ale Evan­gheliei, la credinţă, la Treime, la natura divină şi omenească a lui Hristos, la înviere, la Vechiul şi Ia Noul Testament; care sunt ereziile ce necesită botezul în cazul revenirii la Biserică, care sunt condiţiile primirii penitenţilor în Biserică etc. El a cerut aceste informaţii, pentru a putea apăra mai bine Africa creştină de erori. Augustin îi răspunde, scuzându-se că aceste probleme au fost abordate de Filastru* şi Epifanie*. Totuşi, Quod­vultdeus insistă şi, în cele din urmă, Augustin redactează De haeresibus. Recent, diaconul Quodvultdeus a fost identificat cu episcopul omonim de Cartagina, care a fost alungat din oraş după ocuparea acestuia de către vandali, sub conducerea Iui Genseric. Quod­vultdeus ajunge la Napoli unde se stinge din viaţă în anul 454. Sub numele lui au supravieţuit cele două scrisori adresate lui Augustin. La aces­tea, critica literară adaugă următoarele scrieri: Liber promissionum etpraedicto-rum Dei; lucrări omiletice: Contra ludaeos, paganos et arrianos; Adversus quinque haereses; predici: De symbolo; De quattuor virtutibus car iţa tis; De can-tico novo; De ultima quarta ferici; De cataclysmo; De tempore barbarico I; De accendentibus ad gratiam; De tempore barbarico 11. în cazul lui Quodvultdeus nu este vorba de un teolog original, ci mai degrabă de un păstor dornic să-şi apere turma de orice rătăciri.

Migne, PL 33, 997-999, 1000-1001 (cele două scrisori); Idem, PL 51, 733-854; Idem, 50,637-708; R. Braun, CCL 60, 1976 (ediţie completă); R. Braun, Livre de Promesses et des Predictions de Dieu, I-II, în SCh. 101-102; 1964; D. Franses, Die Werke des hi Quodvultdeus, Bischof von Karthago, Miinchen, 1920; D. Ambrasi, Quodvultdeus, Bibliotheca Sanctorum 12, 1968, 1335-1338; V. Saxer, Saints anciens d'Afrique du Nord, Cetatea Vatican, 1979, p. 184-186; W. Strobl, Notîtiolae Quodvultdeanae, VigChr 52, 1998, p. 193-203; Altaner-Stuiber, 1980, p. 449; Quasten, Patrology, IV, p. 501-503, cu bibliografie; V. Saxer, Quodvultdeus, în DECA, II, p. 2151-2152; G. Rowekamp, Quodvultdeus, în LACL, p. 530, cu biblio­grafie.