Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Antonie Hozevitul

Trăitor la lavra palestiniană Hozeva, din Wadi el-Kelt, între Ierusalim şi Ierihon. A fost ucenic al Sf. George (f 625), care a fost călugăr la această mănăstire şi a cărui viaţă o scrie. El evocă propria sa convertire şi dorinţa de a se retrage la Raithu, datorită dispariţiei părintelui său duhovnicesc şi apoi din pricina alungării vieţuitorilor hozeviţi de către perşii care au cucerit Palestina (620). Lui Antonie îi mai este atribuită o culegere de minuni săvârşite de Maica Domnului la Hozeva: Şapte minimi ale Născătoarei de Dum­nezeu săvârşite la Hozeva. A decedat la scurtă vreme după anul 630.

CPG 7985; BHG 669; BHG 1071; DHGE III, col. 781; C. House, Vit. Georg., în AnBoll 7, 1888, p. 97-114,336-359; D. Stiernon, Antoine de Khoziba, în DECA, I, p. 170; C. Schmidt, Antonius von Choziba, în LACL, p. 36.

Antonie Poetul

Antonie, poet latin a cărui biografie este total necunoscută. I se atribuie un poem, intitulat: Poema ultimum sau Antonii carmen adversus gentes, păstrat între

operele poetice ale lui Paulin* de Nola, nr. 32. Poemul este important prin infor­maţiile pe care ni le furnizează în legă­tură cu diverse culte şi practici păgâne. Datorită valorii literare scăzute, acest poem nu poate fi atribuit lui Paulin. Se consideră că ar fi fost scris la sfârşitul sec. IV.

Migne, PL, 5, 261-282; CSEL, 30, 329-338; CPG, 206; C. Morelli, L'autore del c.d. 'Poema ultimum' attribuito a Paolino di Nola, Didaskal, l, 1912, p. 481-498; P. Fabre, Essai sur la chronologie de l'oeuvre de St. Paulin de Nole, Paris, 1948; L. Dattrino, Antoine, în DECA, I, p. 169-170.

Antonie Studitul

Antonie Studitul a fost patriarh de Cons­tantinopol între anii 974-980. A îmbră­ţişat viaţa monahală de tânăr la mănăs­tirea Studium, unde ajunge egumen şi apoi sincel al patriarhului de Constan­tinopol. Este chemat să ocupe scaunul patriarhal, după ce un sinod îl depune pe patriarhul Vasile Scamadrianul, deoarece nu a voit să accepte politica imperială în privinţa antipapii Francon. Ca patriarh, Antonie continuă viaţa ascetică pe care o îmbrăţişase ca monah şi se dedică acti­vităţilor de caritate. El abdică în anul 980 şi decedează la scurtă vreme. De la el a rămas o remarcabilă colecţie de instrucţi­uni şi sfaturi către monahii de la mănăs­tirea Studium privind mărturisirea păca­telor. Lucrarea sa dezvăluie profundele cunoştinţe scripturistice şi patristice pe care le poseda. Pentru Antonie, adevăra­ta lumină şi pace pot fi dobândite prin dezrădăcinarea patimilor şi a înclinaţiilor rele. Acest lucru se realizează prin spo­vedanie, căci cel care este smerit îşi măr­turiseşte păcatele, deoarece smerenia decurge din spovedanie. Astfel, îmbrăţi­şând smerenia, este imposibil să nu fii

smerit faţă de aproapele. Din aceasta se naşte bunătatea, iar din bunătate, iubirea, iubirea fiind culmea Legii şi a Profeţilor.

Migne, PG 117, 892; Lequien, Oriens Chris-tianus, I, 256; M. Ge"deon, naTpiccp%iKai nivaiceţ, 310-313; Instructiile Iui Antonie au fost publicate de A.P.Keramens în Nea Zidov, II, 808-815; V. Grumel, Antoine leStudite, în DSp, I, col. 719-720.

Apa Avraam

Apa Avraam (554-624), episcop de Hermonthis în Egiptul de Sus şi egumen al mânăstirii Phoibmmon. De la el s<-a păstrat o arhivă deosebit de bogată şi in­teresantă, cuprinzând peste o sută de ostraka în coptică, în mare parte scrisori, testamentul său, dictat în coptă şi tradus în greacă, o carte de slujbă, diverse obiecte liturgice. Din materialele cuprinse ftî acesta arhivă se poate deduce importanţa deosebită pe care o avea un episcop pen­tru viaţa Bisericii şi a societăţii, în su­pravegherea şi alegerea candidaţilor pen­tru preoţie. Episcopul era cel care admi­nistra Sf. împărtăşanie sub forma vinului şi a pâinii.

W.E. Crum, Coptic Ostraca, London, 1902; W.C. Till, Datierung und Prosopographieder koptischen Urkunden aus Theben, Viena, 1962; M. Krause, Apa Abraham von Her­monthis, dis. de doct. , Berlin, 1962. L.S.B. MacCoull, Apa Abraham, în ODB, I, p. 127.

Apelles

Apelles. Gnostic din sec. al H-lea, ucenic al lui Marcion*, pe care l-a însoţit la Roma. în urma unor neînţelegeri îşi pă­răseşte magistrul şi pleacă la Alexandria în Egipt, de unde revine la Roma. Dece­dează la Roma în jurul anului 180. Este autor a două lucrări: Silogisme şi Re-

APELLES

APOCATASTAZÂ

T

APOCATASÎAZÂ

APOLINARIE DE LAODICEEA


velaţii. Din prima sa lucrare au supra­vieţuit citate la Ambrozie* (De Para-diso\ iar cea de a doua s-a pierdut cu desăvârşire. Spre deosebire de Marcion* care propunea existenţa a două principii, Apelles afirmă că există doar un singur principiu. Demiurgul este o făptură a lui Dumnezeu, un înger, care a creat lumea. Totodată, el respinge docetismul lui Mar­cion. După el, lisus Hristos nu este o fan­tomă. Trupul lui este real, deşi nu 1-a pri­mit de la Fecioara Măria, ci la împrumu­tat de la cele patru elemente ale stelelor. La înălţare, el a restituit trupul său celor patru elemente. Despre Vechiul Testa­ment, el susţine că este o carte minci­noasă, plină de contradicţii şi fabulaţii, nedemnă de crezare. De altfel, lucrarea lui Silogisme a fost scrisă cu scopul de a dovedi aceste lucruri. Profeţiile nu sunt adevărate, întrucât se contrazic. Apelles accepta ca adevărate descoperirile făcute de vizionara sectei, Filomena.

Eusebiu, Ist, bis., 5, 13, 2-4, 5-7; A. Harnack, De Apellis gnosi monarchica, Leipzig, 1874; E. Junod, Leş attitudes d'Apelle, disciple de Marcion ă l'egard de l'Ancien Testament, în Aug. 22, 1982, p. 113-133; F. J. A. Hort, Apelles, art. în Smith-Wace, I, p. 127-128; Tixeront, Patrologie, p. 76-77; Quasten, Patrology, I, p. 272-274; I.G.Coman, Pa­trologie. III, păşim; C. Gianotto, Apelle, în DECA, l, p. 172; C. Markschies, Apelles, în LACL, p. 37 cu bibliografie.

Aphtartodoceţii

Aphtartodoceţii sau aftartodocetii, mem­bri ai unei secte monofizite apărute în sec. al Vl-lea. întemeietorul sectei a fost Iulian*, episcop de Halicarnas, de unde şi numele de 'iulieni' sau 'iulianişti'. Adepţii sectei susţineau că, încă din pri­mul moment al zămislirii, trupul lui Hristos a fost prin firea lui incoruptibil,

nepătimitor şi nemuritor, deşi acest lucru nu l-a împiedicat să accepte suferinţa şi moartea ca act liber de voinţă, împotriva acestei doctrine s-a ridicat Patriarhul monofizit de Antiohia, Sever*, pe motiv că este incompatibilă cu credinţa în ade­vărata omenitate a lui Hristos. Adepţii sectei au mai fost numiţi şiphantasiastae - fantezişti, întrucât au acceptat ideea că Hristos a avut un trup aparent, ceea ce i-a apropiat de doceţi.

Gieseler, Monophysitarum variae de Christi Persona Opiniones, 1835; Philip Schaff, Church History, III, 766 şi urm.; R. Draguet, Julien d'Halicarnasse et sa controverse avec Severe, 1924; P. Schaff, Aphtarthodocetae, art. în Smith-Wace, I, p. 128; F. Cocchini, Aphthartodocetisme, în DECA, I, p. 174.

Apion

Autor al unui tratat la Hexaemeron, men­ţionat de către Eusebiu de Cezareea printre autorii creştini ortodocşi din acea vreme care au scris împotriva gnosticilor. Faptul că Eusebiu îi reţine numele în acest context, i-a determinat pe cercetă­tori să susţină că tratatul său a avut un conţinut antignostic.

Eusebiu de Cezareea, Ist. bis., 5, 27; E. Prinzivalli, Apion, în DECA, I, p. 174.

Apocatastază

Doctrină potrivit căreia, în eshaton, toate făpturile, îngerii, oamenii şi demonii, vor avea parte de mântuirea finală. Această doctrină este specifică religiei zoroas-triene. Se regăseşte la Clement* de Ale­xandria şi mai ales la Origen*, iar după unii la Sf. Grigorie* de Nyssa. Sinodul ecumenic de la Constantinopol din 543 o condamnă în prima anatemă îndreptată împotriva origenismului. Fer. Augustin*

a atacat această învăţătură cu deosebită fermitate. Mai recent în istorie, doctrina este împărtăşită de unii anabaptişti, de moravieni, de christadelphieni şi de unii teologi şi filosofi apuseni, între care F.D.E. Schleiermacher. Apocatastază mai este cunoscută în zilele noastre sub denumirea de universalism.

Chr. Lenz, RACh, I, 510 şi urm.; J. Danie"lou, l'apocatastase chez saint Gregoire de Nysse, RecSR, 30, 1940, p. 323-340; G. Muller, Origenes und die Apokatastasis, ThZ, 14, 1958, p. 174-190; Cross, Apocatastasis, în ODCC, p. 69-70; P. Siniscalco, Apocatas­tasis, în DECA, I, p. 179-180.

Apolinarie, Claudius

Apolinarie, Claudius, apologet creştin din sec. al II-lea, episcop de Hierapolis, activ în timpul împăratului Marc Aureliu (161-180). Eusebiu de Cezareea ne informează (Ist. bis. 4, 27) că el a scris mai multe lucrări, printre care un tratat Despre Credinţă, adresat lui Marc Au-

JH

rehu; cinci cărţi împotriva grecilor; două cărţi Despre Adevăr; două cărţi împotri­va evreilor şi tratatele împotriva ereziei frigienilor (montaniştilor). Tot lui îi este atribuită o lucrare Despre Paşti, în care Apolinarie se declară împotriva modului în care quartodecimanii fixau data Paştelui.

Migne, PG 5, 1285-1305; pentru fragmentele care au supravieţuit, vezi: M. J. Routh, Reliquae sacrae, I, ed. 2-a, p. 155-174 şi J. C. î. Otto, Corpus Apologetarum Christia-norum, IX, 1872, p. 479-495; A. von Harnack, Geschichte der altchristlichen literatur bis Eusebius I, Leipzig, 1893, p. 243-246; R. Cantalamessa, Ostern in der Alten Kirche, Berna, 1981, p. 46 şi urm.; George Salmon, Apolinaris or Apolinarius Claudius, art. în Smith-Wace, I, p. 132-133; A. Puech, Histoire de Ia litterature grecque chretienne, II, p. 190; Quasten, Patrology, I, p. 228-229; I. G. Coman, Patrologie, I, p.

327-328; V. Zangara, Apollinaire de Hiera­polis, în DECA, I, p. 184-185 vezi şi bibli­ografia; R. Hanig, Apollinaris von Hiera­polis, în LACL, p. 41 cu bibliografie; W. Kinzig, Apollinaris (Apollinarius), Bischof von Hierapolis, în RGG, 4, Aufl., Bd., I, 1998, p. 605.

Apolinarie de Laodiceea

Apolinarie de Laodiceea (310/5-390), teolog sirian de cultură greacă şi episcop de Laodiceea Siriei (360), autor al primei mari erezii hristologice. S-a născut la Laodiceea într-o familie creştină, tatăl fiind prezbiter şi gramatician. A făcut studii clasice strălucite, urmează cariera, de grammaticus şi rhetor. A fost prieten apropiat al Sfântului Atanasie*, fapt pen­tru care a fost exilat de episcopul arian George din Laodiceea. Se alătură Sf. Atanasie în lupta împotriva arienilor, pentru ca în cele din urmă să sfârşească el însuşi prin a fi acuzat de erezie, căzând în monofizitism, şi a fost condamnat Ia Sinodul II ecumenic de la Constantino­pol (381). Sf. Grigorie* de Nyssa com­bate erezia lui Apolinarie în Antirrhe-tîcos, în jurul anului 390. Deosebit de prolific ca scriitor, Apoli­narie este autorul unei opere vaste: scrieri exegetice: Comentarii la Isaia, Oseea, Maleahi şi la alţi profeţi, apoi la Cântarea cântărilor, la Evanghelia după Matei, la l Corinteni, la Galateni, la Efe-seni, la Romani; scrieri apologetice: Contra lui Porfir iu, lucrare considerată de Ieronim* ca fiind 'cea mai preţioasă dintre operele sale' (De viris illustribus 104); Despre adevăr împotriva Iui Iulian Apostatul şi a filosofilor greci; scrieri polemice: Contra lui Eunomiu de Cizic şi Contra lui Marcel de Ancyra; Contra lui Origen şi Dionisie al Alexandriei etc. Din aceste lucrări nu s-a păstrat nimic.

APOLINARIE DE LAODICEEA

APOLINARIE DE LAODICEEA

APOLLONIUS, ACTELE LUI


Scrieri dogmatice: pentru păstrarea aces­tor scrieri, ucenicii lui Apolinarie le-au atribuit altor scriitori creştini, astfel: O mărturisire de credinţă pe larg, atribuită Sf. Grigorie* Taumaturgul; O cuvântare la Epifanie, intitulată: 1. Hristos e unul; 2. Despre întruparea Cuvântului lui Dumnezeu şi 3. Profesiune de credinţă către împăratulJovian, atribuite Sf. Ata-nasie; Demonstraţia întrupării lui Dum­nezeu după chip şi asemănare, reconsti­tuită după Antirrheticos al Sf. Grigorie de Nyssa; fragmente hristologice din operele lui Apolinarie se găsesc în di­verse flori legi i. Opere poetice: imne li­turgice pentru preamărirea Iui Dum­nezeu. Corespondenţa cuprinde patru scrisori adresate Sf. Vasile* cel Mare. Apolinarie susţine unirea desăvârşită între dumnezeirea şi omenitatea lui lisus Hristos, unire prin care nu se lasă nici o posibilitate de slăbire a noii identităţi, care devenea Logosul prin întruparea Sa. Pentru Apolinarie, nu trebuia să existe decât o singură entitate personală, deoa­rece Logosul se unea, nu cu omul întreg, trup şi suflet, ci numai cu trupul, adică, trupul şi sufletul iraţional sau animal, fără suflet raţional, al cărui loc a fost luat de către Logos. Aşa a înţeles el primul verset din Evanghelia după loan: ^lŞi Cuvântul trup s-a făcut'. Acest lucru tre­buia să fie aşa, deoarece două fiinţe per­fecte n-ar putea produce prin unire o ade­vărată unitate, ci o fiinţă hibrid, un prin­cipiu al transcendenţei, relevând absurdi­tatea unei astfel de idei. Totodată, Apo­linarie argumenta că prezenţa sufletului raţional ar fi angajat temeiul libertăţii de alegere între bine şi rău şi, prin urmare, posibilitatea de a păcătui. lisus Hristos trebuia să fie fără păcat, pentru a putea mântui lumea. Astfel, făcând confuzie între natură sau fire şi persoană, Apoli­narie va susţine celebra formulă, consi-

derată monofizită: mia physis tou theou logou sesarkomene - o singură fire întru­pată a lui Dumnezeu Cuvântul. In esenţă, Apolinarie învăţa: a. deplina unire a dumnezeirii şi omenităţii lui Hristos; b. deplina dumnezeire a lui Hristos şi c. evitarea unui progres moral în viaţa lui Hristos. Obiecţia de bază a Ortodoxiei împotriva lui Apolinarie porneşte de la ideea că dacă lisus Hristos nu a fost şi om desăvârşit, el nu putea fi exemplu perfect pentru noi şi nu ar fi putut mântui întreaga fire umană, ci numai elementele spirituale.

Apolinarie s-a rupt de Biserică în jurul anului 375, iar împăratul va interzice cul­tul public apolinarian. Pe lângă condam­narea din partea sinodului II ecumenic (381), ideile apolinariste au fost condam­nate şi la diverse sinoade locale: Sinodul de la Alexandria din 362 şi cele de Ia Ro­ma din 374 şi 380, sub papa Damasus*.

Migne, PG 33, 1313-1538; A. Ludwig, Apollinarios Laodicensis, Metaphrasis psal-morum, Bibi. Teubneriana, Leipzig, 1912; I. Rucher, Florilegium Edessenum Anonymum, Miinchen, 1933, 25, 47-50; C. A. Raven, Apollinarism. An Essay on Christology ofîhe Early Church, Cambridge, 1923; E. Muehlenberg, Apolîinaris von Laodicea, Gottingen, 1969; F.L. Cross, Apollinarius, în ODCC, p. 72-73; Tixeront, Patrologie, p. 191-196; Altaner-Stuiber, Patrologie, 313-315, 614; Quasten, Patrology, III, 377-383 cu bogată bibliografie; I.G. Coman, Şi Cu­vântul trup s-a făcut, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, p. 31 şi urm.; Ch. Kannengiesser, Apollinaire de Laodicee, în DECA, I, p. 185-188, cu bibliografie; K. Spoerl, The Liturgicul Argument in Apolli­narius: Help and Hindrance on the Way to Orthodoxy, în Harvard Theological Re v ie w 91, 1998, p. 127-152; G. Feige, Apolîinaris von Laodizea, în LACL, p. 41-42 cu biblio­grafie; C. Kannengiesser, Apollinarius von Laodicea, în RGG, 4. Aufl., 1999 I. Caraza, Hristologia sinodului IV ecumenic de la

Calcedon in preocupările teologilor romano-catolici şi protestanţi din vremea noastră si punctul de vedere ortodox, (teză de doctorat) Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 2000, p. 44 şi urm.

Apolinarie (tatăl)

S-a născut la Alexandria, Ia începutul sec. IV, într-o familie creştină, primind o educaţie aleasă. Devine profesor de gra­matică la Berytus (Beirut), de unde se retrage, după o vreme, la Laodiceea în Siria (Latakia). Aici se naşte fiul său Apolinarie. Atât tatăl, cât şi fiul s-au aflat h relaţii de prietenie cu sofiştii păgâni Libaniu şi Epifanie din Petra, frecven­tând cursurile acestuia din urmă. Pentru ca au recitat în public un imn închinat lui Bacchus, cei doi au fost excomunicaţi de către Teodot, episcopul de Laodiceea, în timpul căruia Apolinarie tatăl slujea ca preot, iar fiul său era citeţ. Paralel cu acestei funcţii, Apolinarie tatăl a predat gramatica, iar fiul retorica. Au fost repri­miţi în Biserică, după ce s-au căit de fap­ta lor, însă succesorul lui Teodot, epis­copul George de Laodiceea, reînnoieşte excomunicarea.

Apolinarie tatăl, este cunoscut în special pentru activitatea sa literară. Prin edictul din 362, Iulian Apostatul interzice creş­tinilor să mai studieze literatura greacă. Pentru a suplini acest gol, Apolinarie ta­tăl se angajează să rescrie Scriptura după modelul literaturii greceşti. Astfel, el re­scrie, în 24 de cărţi, istoria Vechiului Testament până la urcarea pe tron a lui Sau l, în hexametri homerici, în maniera lliadei. Acest vast poem a fost intitulat: Arheologia ebraică. Evangheliile şi Epis­tolele Noului Testament au fost adaptate sub forma dialogurilor socratice. Majo­ritatea lucrărilor sale s-au pierdut. Au mai supravieţuit doar două scrieri, Christus

Patiens, în 2601 de versuri, plasată între lucrările Sf. Grigorie* de Nazianz, şi o versiune a Psalmilor în hexametri home­rici. Totodată, el a selectat subiecte lirice şi dramatice din Sf. Scriptură pe care le-a prezentat în maniera lui Pindar şi Euri-pide. Lui Apolinarie tatăl, îi mai este atri­buit un tratat de gramatică: xpicmccviKq> iwtco. Detalii privind activitatea literară a Apolinarie tatăl au fost furnizate de istoricii Socrate* şi Sozomen*, infor­maţiile acestuia din urmă fiind însă mai demne de crezare.

Sylburg (ed.), Metaphrasis Psalmorum, Heidelberg, 1596; Migne, PG 23; Socrate, Ist. bis., 46, 3, 15-16; Migne, PG 67, 361-364,417-424; Sozomen, Ist. bis., 5, 18; 6,25; Migne, PG 67, 1269-1277, 1630-1631; H. Lietzmann, Apolîinaris von Laodicea und seine Schule, Tubingen, 1904, p. 1-3, 9-10, 44-46, 150-152; P. Battifol, La litterature grecque, Paris, 1901, p. 288-289; E.M. Young, Apolîinaris, în Smith-Wace, I, p. 133-134; E. Cavalcanti, Apollinaire (le pere), în DECA, I, p. 188.

Apolinarie Sidonius vezi Sidonius Apolinarie

Apollonius, Actele Iui

Actele lui Apollonius sau Documentele privind pătimirea lui Apollonius. Apollo­nius a fost senator roman, martir şi filo­sof creştin din timpul împăratului roman Commodus (180-185). Acuzat că este creştin, a fost judecat de Perennis, pre­fectul Praetoriului din Roma şi decapitat. In timpul procesului în faţa senatului, el apără credinţa creştină. Modul de argu­mentare aminteşte de scrierile apolo­geţilor creştini. A. von Harnack consi­deră aceste acte ca fiind 'cea mai nobilă apologie a creştinismului care ne-a fost transmisă din antichitate'. Eusebiu face

APOLLONIUS, ACTELE LUI

APOLOGET

APOLOGET

APOPHTEGMATA PATRUM

F. C. Conybeare, The Armenian Apology and Acts ofApollonius and Other Monwnents of Early Christianity, London, 1894; Max, Apologet Prinz von Sachsen, Der heilige Mărtyrer Apollonius von Rom. Eine historisch-kritis-che Studie, Mainz, 1913 (cu traducere în lati­nă); A.W. Haddan, Apollonius, în Smith-Wace, I, p. 140; Quasten, Patrology, I, p. 183-184; V. Saxer, Apollonius, în DECA, I, p. 189.
un rezumat al acestor acte (Ist. bis., 5,21, 2-5). Sf. leronim îl consideră al doilea Părinte bisericesc latin în ordine crono­logică (De Script. Eccî. 42).

Apolloniu de Efes

Apoloniu din Efes este cunoscut ca scri­itor antimontanist din Istoria lui Eusebiu care citează şapte fragmente din tratatul acestuia împotriva montaniştilor: Adver-sus Cataphrygas. Este numit Apoloniu din Efes pe baza unei mărturii dată de autorul anonim al tratatului Praedestina-tus, care îl numeşte episcop de Efes. Deoarece Eusebiu nu face nici o menţi­une în acest sens, cercetătorii consideră informaţia din Praedestinatus ca fiind netemeinică şi îl plasează în general în Asia Mică, sub denumirea Apollonius Antimontanistul. Fragmentele menţiona­te de Eusebiu au o valoare deosebită întrucât ne dau date despre viaţa prozaică dusă de Montanus şi cele două profeţesc ale sale: Maximilla şi Priscilla şi despre modul în care şi-au pus capăt zilelor, şi anume, spânzurându-se, informaţie pre­luată şi de leronim*. Acelaşi leronim ne informează că cea de a şaptea carte din tratatul lui Tertulian* De Ecstasi, astăzi pierdut, fost îndreptată împotriva lui Apolloniu.

Eusebiu de Cezareea, Ist. bis., 5, 18, 2,3,4,5, 6-10, 11; 5, 18, l, 12; leronim, De vir. ///.,40; P. de Labrîolle, Leş sources de l'histoire du

montanisme, Paris-Fribourg, 1913, p. 78-82; E. Venables, Apollonius, în Smith-Wace, I, p. 135; F. Scorza Barcellona, Apollonius d'Ephăse, în DECA, I, p. 189; B. Windau, Apollonius, Antimontanist, în LACL, p. 44.

Apologet. Nume dat scriitorilor creştini care şi-au asumat responsabilitatea de a apăra pe temeiuri raţionale credinţa creş­tină şi de a o recomanda cercurilor din afara creştinismului. Ei au apărat cre­dinţa mai ales împotriva păgânismului şi a iudaismului, şi aceasta, nu numai prin cuvânt, dar şi prin faptă, refuzând să adu­că jertfe şi să se închine zeităţilor păgâne, între apologeţi se numără: Quadratus*, Aristide*, Ariston* de Pella, Sf. Justin* Martirul şi Filosoful, Miltiade*, Apoli-narie*, Meliton de Sardes*, Taţian* Asirianul, Teofil al Antiohiei*, Atena-gora* Atenianul, Hermias*, Rhodon*, Teofil*, Bacchylos*, Policrat*, Alexan­dru* al Ierusalimului, Tertulian*, Minu-ciu Felix*. Apologeţii aparţin perioadei în care creştinii au pătruns în clasele so­ciale educate, când se lupta pentru drep­tul la existenţă a creştinismului. Scrierile apologetice au forme diferite: scrisori, îndemnuri, dialoguri sau tratate şi ca atare sunt inegale ca extensiune şi inten­sitate doctrinară. Apologeţii s-au con­fruntat cu fîlosofia greacă păgână şi re­prezentanţii ei, pe de o parte, şi cu obiec­ţiile din partea iudeilor, pe de altă parte, în primul caz, ei s-au străduit să dove­dească specificul religiei creştine şi ca­racterul ei raţional, în ceea ce priveşte obiecţiunile iudeilor, apologeţii au căutat răspuns în profeţiile Vechiului Testament referitoare la Hristos, argumentând divi­nitatea Lui în relaţie cu monoteismul şi elaborând totodată doctrina despre Lo­gosul divin.

Migne, PG, 6; J. C. T. Otto, Corpus Apolo-getarum christianorum saeculi secundi, 9 voi., Jena, 1847-1872; E. J. Goodspeed, Die ăltesten Apologeten. Gottingen, 1914; Apo­logeţii de limbă greacă, traducere, note şi indice de T. Bodogae, Olimp Căciulă şi D. Fecioru, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980; Quasten, Patrology, I, 186-253; I. G. Co-man, Patrologie, I, p. 211-521; M. Pelle-grino, G li apologeţi greci del H secolo, Roma, 1947; Idem, Studi su l'antica apolo­getica, Roma, 1947; J. Danielou, Message evangelique et culture hellenistique, Paris, 1961; M. Pellegrino, _% Apologistes, Apolo-getique, în DECA, I, p. 190-191; M. Fie-drowicz, Apologie, în LACL, p. 44-45 cu bibliografie.