Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Filip, Faptele lui
- Filip de Gortyna
- Filip Sidetul
- Filocalius, Furius Donysius
- Finnian de Clonard
- Firmicus Maternus
- Firmilian de Cezareea
- Firmus de Cezareea Capadociei
- Flaccillus sau Flacillus
Filip, Evanghelia după Tratat gnostic descoperit în Biblioteca de la Nag Hammadi în 1945-1946. Existenţa textului a fost atestată de Epifanie*, Timotei de Constantinopol şi ps.-Leonţiu de Bizanţ. Epifaniu relatează cu emfază că textul a fost folosit de gnosticii libertini din Egipt din sec. IV. Ceilalţi doi scriitori afirmă că era vorba de un text maniheic. Textul se concentrează în special asupra problemei mântuirii şi nu conţine naraţiuni, cu excepţia câtorva mici incidente, în care i se atribuie lui Hristos anumite afirmaţii doctrinare. Din analiza textului s-au putut discerne influenţe iudaice, filosofice greceşti, toate ţesute în veşmânt valentinian. Textul datează din sec. II sau III şi s-a păstrat doar în limba coptă, fiind vorba însă de o traducere din greacă. Locul scrierii este Siria, în lista textelor de la Nag Hammadi, Evanghelia după Filip îi urmează celei după Toma. A fost atribuită lui Filip, deoarece acesta este singurul nume menţionat în text. Importanţa acestui document rezidă în faptul că aruncă o lumină asupra transmiterii şi folosirii cu- vintelor Mântuitorului, asupra discursului în parabole şi metafore, fiind în special un martor al tradiţiei şi practicii cate-hetice din perioada creştinismului primar, chiar dacă în sine textul nu aparţine structurilor literare canonice creştine.
Document apocrif, encratit în esenţă, de importanţă deosebită datorită vechimii, încărcăturii simbolice şi mai ales a rolului pe care Apostolul Filip 1-a avut în scrierile eterodoxe ale literaturii creştine din primele veacuri. Documentul în sine este o compilaţie de texte preluate din aproximativ 15 surse, din care însă lipsesc capitolele 11 şi 15. Capitolele 1-7 au un caracter encratit. Capitolele 8-15 prezintă faptele lui Filip în Hierapolis şi moartea sa martirică prin răstignire. Asocierea lui Filip cu Hierapolis este veche şi este atestată încă de la sfârşitul sec. I de către Paipas* din Hierapolis. La Faptele lui Filip se adaugă alte două documente: Historia Philippi, în siriacă, şi Acta Philippi et Petri, în coptă, ambele presupunând un original grec. Pe lângă acestea menţionăm versiunile în arabă şi etiopiana. FILIP, FAPTELE LUI FILIP SIDETUL FILIP SIDETUL FILOCALIE W. Wright, Apocryphal Acts ofthe Apostles, I-II, London, 1871; M. Erbetta, G li Apocrifi dei NT 2, Torino, 1966, p. 457-485, cu traducere în italiană; M.R. James, The Apocryphal New Testament, Oxford, 1955, cu traducere engleză; F. Bovon et. al., Leş actes apocryphes des apotres, Geneva, 1981; E. Junod şi J.-D. Kaestli, L'hisioire des actes apoeryphes des apotres du IHe au lXe siecle, Geneva, 1982; Hans-Martin Schenke, în W. Schneemelcher, New Testament Apocrypha, revised edition, voi. II, 1991, p. 468-476; G. Rowekamp, Philippus-Literatur, în LACL, p. 502-504, cu bibliografie. Filip Filip (m. 455/6), preot şi ucenic al lui Ieronim*, după informaţia lui Ghena-die*. Ei este autorul unui comentariu la cartea Iov după textul Vulgata. Comentariul s-a păstrat în două versiuni: una lungă şi alta scurtă. Versiunea interliniară a fost publicată între scrierile lui Ieronim. S-au păstrat epistola însoţitoare şi diverse fragmente. Migne, PL, 23, 1407-1470; 26, 619-802; Ghenadie, Vir UI,, 63; A. Wilmart, Analecta Reginensis, Cetatea Vatican, 1933, p. 316-322; J. Bauer, Cor por a orbiculata. Eine ver-schollene Origenesexegese bei Ps.-Hie-ronymus, în ZKTh, 82, 1960, p. 333-341; C. Hoit, Philippus (15), în Smith-Wace, IV, p. 357; J. Gribomont, PMippe, în DECA, II, p. 2013-2014; J. Lossi, Philippus, Schuler des Hieronymus, în LACL, p. 504.
Filip de Gortyna a fost episcop de Gortyna, în Creta, în a doua jumătate a sec. II şi este autorul unui tratat împotriva marcionitilor, despre care avem informaţii doar de la Eusebiu*. Filip este menţionat în această calitate în scrisoarea Iui Dionisie de Corint, care îl felicita pentru curajul şi înţelepciunea cu care Biserica sa înfrunta erezia marcionită. Eusebiu, Ist. bis., IV, 21,23, 25; G. Salmon, Philippus (4), în Smith-Wace, IV, p. 355; E. Prinzivalli, Philippe de Gortyne, în DECA, II, p. 2014. Filip Sidetul Filip Sidetul (sec. V), istoric bisericesc. Originar din S ide, în Pamfilia, locul de naştere al celebrului filosof sofist Troi-lus. Venind la Constantinopol, intră în anturajul Sf. loan* Hrisostom, care îl hirotoneşte diacon. Candidează de trei ori, fără succes, la scaunul patriarhal al Constantinopolului în 426, 428 şi 431. Toate cele trei insuccese sunt prezentate în lucrarea sa Istoria creştină, acuzâri-du-şi contracandidaţii de propriile sale nereuşite, în ordine: Sisiniu, Nestorie şi Maximian. Din nefericire, Istoria creştină s-a păstrat doar fragmentar. Ea a fost structurată în 36 de cărţi şi aproape 1000 de tomoi, cuprinzînd istoria de la crearea lumii şi până în anul 426. Socrate* şi Fotie* nu au o părere prea bună despre această lucrare, considerându-o o amestecătură neizbutită de materiale eterogene, adunate din diferite surse şi aşezate fără nici o ordine, pentru a impresiona prin cunoaştinţele sale universale, şi nu ca mijloc de informare şi instruire. Socrate spune clar că este un amestec de teoreme de geometrie, astronomie, aritmetică şi muzică, pe de o parte, şi descrieri de insule, munţi, copaci şi alte lucrări de mica importanţă, pe de altă parte. Ordinea cronologică este adeseori trecută cu vederea, rezultatul fiind o lucrare fără valoare, atât pentru cei învăţaţi, cât şi pentru cei neînvăţaţi. La rândul Iui, Fotie o cataloghează ca 'difuză, fără duh şi fără eleganţă, scrisă mai degrabă pentru paradă, decât pentru a fi folosi- toare, având puţină legătură cu istoria şi cu atât mai puţin, cu istoria creştină'. Chiar dacă cei doi istorici nu au avut cuvinte de laudă la adresa istoriei lui Filip, pierderea ei este de regretat, deoarece în ea am fi avut multe informaţii care lipsesc din Istoria bisericească a lui Eusebiu*. Socrate ne mai informează că Filip a scris şi alte câteva lucrări, care însă nu s-au păstrat în nici un fel, una dintre ele fiind îndreptată împotriva tratatelor lui Iulian contra creştinilor. CPG, III, 6026; Socrate, Ist. bis., l, 26-27, 29, 35; H. Dodwell, Dissertationes in Ire-naeum. Accedit fragmentum Philippi Sidetae hactenus ineditum de catechistarum Alexan-drinorum successione, Oxford, 1689, 488; C. de Boor, Neue Fragmente des Papias, Hegesippus und Pierus in bisher unbekan-nten Exzerpten aus der Kirchengeschichte des Philippus Sidetes(T\J 5, 2), Leipzig, 1888, 165-184; E. Honigmann, Patristic Studies (ST 173), Cetatea Vatican, 1953, p. 82-91; E. Venables, Philippus (9), art. în Smith-Wace, IV, p. 356; Cross, Philip Sidetes, art. în ODCC, p. 1082; Bardenhewer, IV, p. 135-137; Quasten, Patrology, III, p. 528-530; Aitaner-Stuiber, 1980, p. 226; F.X. Murphy, Philip Sidetes, în CE, 11, p. 276; A. De Nicola, Philippe de Side, în DECA, II, p. 2014; G. Rowekamp, Philippus von Side, în LACL, p. 504. Filocalic Filocalie, în traducere 'iubire de frumos'. Colecţie de texte care abordează în special viaţa contemplativă, mistică. Tradiţia filocalică este specifică Bisericii Ortodoxe. Există în tradiţia ortodoxă trei colecţii filocalice. Prima aparţine Sf. Vasile* cel Mare şi Grigorie* de Na-zianz, fiind realizată între anii 358-359, preluând texte din opera lui Origen*. De aceea este cunoscută şi sub denumirea de Filocalia lui Origen, Această Filocalie cuprinde şi fragmente din scrierile lui Origen care s-au pierdut. Autorii acestei colecţii s-au interesat în special de metoda exegetică şi de învăţătura despre libertatea umană, trecând sub tăcere aspectele controversate ale gândirii lui Origen. A doua colecţie este cea realizată de Sf. Macarie Notară al Corintului şi Nicodim de la Muntele Athos, publicată pentru prima dată la Veneţia în 1782. Această colecţie cuprinde texte din scrieri ascetice şi mistice începând cu sec. IV şi până în sec. XV, abordând în termeni generali învăţătura şi practica isihastă şi în special Rugăciunea lui lisus sau Rugăciunea Inimii. Textul a fost tradus în limba slavonă la sfârşitul sec. al XVÎII-lea, mai exact în 1793, de Sf. Paisie cel Mare de la Neamţ, iar în sec. al XlX-lea, în rusă, de Episcopul Teofan Zăvorâtul, într-o ediţie lărgită, în 5 voi., între 1876-1890. O a treia colecţie filocalică este cea realizată de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, cu titlul: Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii., în 12 volume. Primele patru volume au văzut lumina tiparului la Sibiu între anii 1946-1948, iar ultimele opt la Bucureşti, între anii 1976-1991. Ea se întemeiază pe prima colecţie de texte filocalice realizată în limba română de călugărul Rafail de la Dragomirna în 1767, cât şi pe Filocalia lui Nicodim, însă având o perspectivă mult mai largă, texte deosebit de bogate şi diverse, cu comentarii teologice de o neasemuită profunzime şi frumuseţe. J.A. Robinson, The Philocalia of Origen, Cambridge, 1893; E. Junod, Origene. Phi-localie 21-27, SCh, 226, Paris, 1976; Philokalia ton hiero neptikon..., voi. 1-5, ed. III, Atena, 1957-1963 (în greacă); Filocalia sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curaţi, lumina şi desăvârşi, în rom. de Pr. Prof. D. Stăniloae, voi. 1-4, Sibiu, 1946-1948, voi. 5-12, FILOCALIE FILOSTORGIU FILOSTORGIU FIRMICUS MATERNUS Bucureşti, 1976-1991; Dobrotoliubie, trad. în slavonă de Paisie Velicicovschi, Moscova, 1793; Dan Zamfirescu, Paisianismul. Un moment românesc în istoria spiritualităţii europene, Ed. Roza Vânturilor, 141 p.; Cross, Philocalia, în ODCC, p. 1084; J. Gribomont, Philocalie, în DECA, II, p. 2018. Filocalius, Furius Donysius Filocalius, Furius Dionysius (sec. IV), caligraful papei Damasus*. Inscripţiile din catacombe, care aparţin papei Damasus, sunt redactate într-o formă caligrafică de o frumuseţe deosebită, ceea ce le distinge cu uşurinţă de toate celelalte inscripţii. Pagina de titlu a ceea ce este cunoscut sub numele de Catalogul Liberian al papilor, redactat în 354, este ornamentată în mod deosebit şi cuprinde inscripţia: Furius Dionysius Filocalus titulavit. Acest lucru 1-a făcut pe Mom-msen să-l identifice pe autorul paginii ornamentate cu artistul fragmentului da-masian păstrat la Vatican, care menţionează: Scribsit Furius Dion. Orice îndoieli cu privire la existenţa lui Furius au fost înlăturate o dată cu descoperirea epitafului papii Eusebiu care se încheie astfel: Scribsit Furius Dionysius Filocalus, Damasis pappae cultor atque amator. Th. Mommsen, Ober den Chronographen vom Jahre 354, Abhandlungen der konig. Sachs. Gesellschaft, I, 585; De Rossi, Roma sotteranea, I, 116; G. Salmon, Filocalus, Furius Dionysius, art. în Smith-Wace, II, p. 514-515; A. Ferma, Filocalo V amante delict bella letera, CivCatt, 1939, I, 35 şi urm.; idem, Epigrammata Damasiana, Cetatea Vatican, 1942, 21 şi urm.; J. Vives, Las inscripciones Damasianas, în La tumba de Sân Pedro y las catacumbas Romanas, Madrid, 1954, p. 426 şi urm.; U. Dionisi, Philocalus Furius Dionysius, în DECA, II, p. 2018.
Filostorgiu (368-439), istoric bisericesc arian. S-a născut la Borissos, în Cappa-docia Secunda, în anul 368, din părinţi eunomieni. La vârsta de 20 de ani vine la Constantinopol, unde rămâne o mare parte din viaţă. Probabil educaţia din familie şi înclinaţiile ulterioare, îl determină să devină mare admirator al lui Eunomiu*, ceea ce 1-a făcut mai puţin credibil ca interpret şi prezentator al istoriei (Gibbon). A făcut mai multe călătorii şi un pelerinaj în Palestina. Filostorgiu îşi scrie opera sa principală, Istoria bisericească, la Constantinpol. Ea este împărţită în 12 cărţi şi acoperă perioada de la anul 300 şi până la 425, concepută ca o continuare a istoriei lui Eusebiu* însă, în realitate, a ieşit o apologie târzie a arianismului extremist al lui Eunomiu*. în esenţă, el susţine că Dumnezeu a trimis omenirii încă doi profeţi, pe Aeţiu* şi pe Eunomiu a căror sarcină a fost de a salva adevărata ortodoxie din dezastrul cauzat de Atanasie*. Caracterizând opera lui Filostorgiu, Fo-tie* spune că istoria acestuia stă în contrazicere cu aproape toţi ceilalţi istorici, exaltând pe arieni şi arianizanţi şi insultând pe ortodocşi. De aceea, istoria lui nu poate fi considerată o istorie propriu-zisă, ci o înşiruire de acuzaţii şi insulte la adresa ortodocşilor. Dintre figurile ariene pe care el le prezintă, mai enumerăm pe Asterie de Capadocia, Teofil Indul, Ulfila*, Eusebiu* de Nicomidia. Din istorie s-au păstrat diverse fragmente şi o prezentare rezumativă făcută de Fotie, care ne ajută la reconstituirea scheletului ei. Pe lângă această istorie, Filostorgiu a publicat o apologie a creştinismului contra lui Porfir iu, un Encomium sau o laudă la adresa lui Eunomiu, despre care nu ştim nimic. CPG, III, 6032; Migne, PG, 65, 459-624; J. Bidez, Philostorgius Kirchengeschichte, GCS, 21, 1913, 1-150; E. Wallford, The Ecclesiastical History ofSozomen... also the Ecclesiastical History of Philostorgius as Epitomizedby Photius, London, 1855; Fotie, Biblioteca, cod. 40; W. Milligan, Philostorgius, art. în Smith-Wace, IV, p. 390; G. Fritz, Philostorge, art. în DTC, XII, 2, 1935, col. 1495-1498; Cross, Philostorgius, art în ODCC, p. 1085-1086; Bardenhewer, IV, p. 132-135; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 210-211; Altaner-Stuiber, 1980, p. 226; Quasten, Patrology, III, p. 530-532; A. Labate, Philostorge, în DECA, II, p. 2021-2022; C. Schmidt, Philostorgius, în LACL, p. 505.
Filotei, călugăr sinait, care se înscrie în tradiţia Sf. loan* Scărarul şi Isihie*. A scris o serie de lucrări duhovniceşti, care au fost preluate mai târziu în Filocalia lui Nicodim Aghioritul. Scrierile sale preced pe cele ale Sf. Simeon Noul Teolog. CPG, 7864-7866; Migne, PG, 88, 1369-1372; Filokalia, voi. II, Atena, 1958, p. 274-286; Beck, Kirche und theologische Literatur im byzanîinischen Reich, Munchen, 1959, p. 453-454; J. Gribomont, Philothee, în DECA, II, p. 2022-2023.
Finnian de Clonard (m. 549), Findian sau Finden, în latină Vennianus, Vinniaus, a fost abate la Clonard. S-a născut în Irlanda, la Mysdall, în jurul anului 470. Este educat la Leinster, probabil, la Irone (comitatul Carlow), unde ridică primele sale ctitorii, la Rossacurra, Drumfea şi Kiimagush, de unde merge în Ţara Galilor, pentru a studia monahismul tradiţional sub îndrumarea lui David, Cadoc şi Gildas. Revenit în Irlanda, înalţă două ctitorii la Aghowle (comitatul Wicklow) şi Mugna Sulcain. Se stabileşte la mănăstirea Clonard, atrăgând un număr mare de ucenici, în cadrul acestui aşezământ se punea accent deosebit pe studiu, mai ales cel al Sf. Scripturi, iar viaţa monahală urma tradiţia galeză, care era în esenţă răsăriteană ca structură. Finnian a fost cunoscut ca 'magistru' şi 'profesor al Sfinţilor Irlandei', cu deosebire al celor 'Doisprezece Apostoli ai Irlandei'. De la el a rămas un 'Penitenţial', la a cărui redactare a făcut uz de informaţii preluate de la Ieronim*, loan* Cassian, deşi în mare parte este original. Se pare că acest Penitenţial 1-a inspirat pe cel al lui Columbanus*. Finnian a murild© ciumă. Numele lui este menţionat într-uh raar-tirologiu vizigot de la începutul sec. D& BHL 2989; W. Stokes, Lives ofSamtşjmm the Book of Lismore, 1890, p. 75-83^' 222-230; W.W. Heist, Acta sanctorum Hiberniae, 1965, p. 96-106; R.A.S. Macalister, The Latin and Iris h Lives ofCiaran,l92l','P. Grosjean, Notes d'hagiographie celtique, 24. Mention de S. Finnian de Cluain Iraird dans un martyrologe visigothique du debut du LXe siecle, AB, 72, 1954, p. 347-352; K. Hughs, The Historical Value of the Lives of St. Finnian of Clonard, în EHR, LXIX, 1954, p. 535-572; L. Bieler, The Irish Penitentials, 1963; J.T. Macneill şi H. Gamer, Medieval Handbooks of Penance, 1965; R. Gregoire, Finnian de Clonard, în DECA, I, p. 974. Firmicus Maternus Firmicus Maternus (m. d. 360), s-a născut în Sicilia, într-o familie aristocrată, primind o educaţie aleasă în filosofia şi cultura clasică şi retorică. S-a convertit la creştinism mai târziu în viaţă. Prima sa lucrare, Matheseos libri VIII a fost scrisă în perioada când era păgân (334-337). Este vorba de un tratat de astrologie, care FIRMICUS MATERNUS menţionează credinţele şi practicile astrologice ale vremii, presărate ici şi colo cu rugăciuni şi sfaturi morale de sorginte neoplatoniciană. Cea mai importantă lucrare a sa este De errore pro-fanarum religionum, scrisă între anii 343-347, după convertirea sa la creştinism, în care combate păgânismul cu superstiţiile sale, cu tendinţa de a îndum-nezei elementele naturii şi cu misterele sale. în concluzie, aminteşte împăraţilor Constanţiu şi Constans de obligaţia de a distruge orice urmă de păgânism. Ca apologet, Firmicus este mult mai incisiv şi mai radical în aprecierile sale decât apologeţii creştini anteriori lui. El nu se prezintă doar ca apărător al creştinismului, ci mai ales ca unul care doreşte convertirea păgânilor la creştinism (Opelt). Lui Firmicus i-a fost atribuit, în mod eronat, încă un tratat, Consultationes Za-cchei et Apollonii, în trei cărţi (Morin), dar care s-a dovedit a fi o prelucrare bazată pe epistolele 135 şi 137 ale lui Augustin, concepută înainte de sfârşitul sec. V, de către un autor necunoscut. Migne, PL., 12, 971-1050; Idem, 20, 1071-1166; Migne, PLS, I, 1095; C. Halm, CSEL, 2, 1867, p. 75-130; W. Kroll, F. Skutsch, K. Ziegler, Matheseos libri Vil, 2 voi., Teubner, Leipzig, 1897-1913, retip. 1968; F. Boli, Firmicus Maternus, în PWK, 6, 1906, 2365-2379; T. Wilkstrb'm, In Firmicum Maternum studia critica, Uppsala, 1936; A. Reatz, Das theologische System der Consultationes Zacchaei et Apollonii, Freib. Theol. Studien, 25, Freiburg i. Br., 1920; P. Hadot, Firmicus Maternus, în DSp. 5, 1964, col. 384-388 cu bibliografie; Bardenhewer, III, p. 456-460; Altaner-Stuiber, 1980, p. 360 şi urm.; K. Ziegler, RAC, VII, 1969, col. 946-959, cu bibliografie; Quasten, Patrology, IV, p. 569-572, cu bibliografie; B. Studer, Firmicus Maternus, în DECA, I, p. 974-975; H. Holt-haus, Firmicus Maternus, în LACL, p. 236. FIRMILIAN DE CEZAREEA Firmilian de Cezareea Firmilian (m. 268), episcop al Cezareei Capadociei. Ajunge episcop în anul 230, inaugurând şirul celei mai strălucite pleiade de ierarhi, care au ocupat acest scaun episcopal. A fost contemporan cu Sf. Grigorie* Taumaturgul şi ucenic al lui Origen* pe care 1-a invitat să viziteze Cezareea Capadociei. La rândul său, Firmilian 1-a vizitat pe Origen în refugiul său din Cezareea Palestinei, pentru a-şi aprofunda cunoştinţele sale teologice. Participă la sinodul de la Antiohia din 251, care condamnă erorile lui Pavel de Samosata. Se stinge din viaţă în anul 268 în timpul călătoriei la Antiohia pentru a participa la un alt sinod. Din scrierile sale a supravieţuit o singură scrisoare adresată Sf. Ciprian*, în anul 256, în privinţa controversatei probleme a rebotezării ereticilor. Este vorba de un răspuns la scrisoarea pe care Sf. Ciprian i-a adresat-o şi care s-a pierdut. Originalul grec al scrisorii s-a pierdut, ea fiind păstrată în traducere latină, făcută probabil chiar de Sf. Ciprian. în această scrisoare, el critică atitudinea episcopului Ştefan al Romei, care excomunicase Bisericile din Cilicia, Capadocia şi Galatia, pentru că au rebotezat pe eretici, şi îl sprijină pe Sf. Ciprian, care susţinea necesitatea rebotezării acestora. O iertare reală a păcatelor putea fi dată doar de urmaşii direcţi ai apostolilor, care erau episcopii şi nu ereticii. W. Harţei, CSEL 3, 2, 1871, p. 810-827; L. Bayard, S. Cyprien. Correspondance, Paris, 1925; G. A. Mitchell, Firmilian and Eucha-ristic Consecration, în J.Th.S., N.S., V, 1954, p. 215-220; Cross, Firmilian, St., art. în ODCC, p. 514; E. W. Benson, Firmilianus, St., art. în Smith-Wace, II, p. 521-522; Idem, Cyprian, His Life, His Times, His Work, London, 1897, p. 377-386; Bardenhewer, II, p. 312-314; Quasten, Patrology, II, p. 128-
129; I.G. Coman, II, p. 389-391; Altaner-Stuiber, 1980, p. 212; R Nautin, Lettres et ecrivains chretiens, Paris, 1961, p. 152-156, 238-250; Idem, Firmilien de Cesaree de Cappadoce, în DEC A, I, p. 975; B. Windau, Firmilian von Casarea, în LACL, p. 236-237. Firmus de Cezareea Capadociei Firmus de Cezareea Capadociei (m. 439), episcop de Cezareea Capadociei, participant la sinodul ecumenic de la Efes din 431, susţinător al teologiei hris-tologice a lui Chirii*. La sinodul de la Tars, gruparea orientală 1-a depus în pofida recomandărilor deosebite de elogioase din partea lui loan* de Antiohia. De la el au rămas 45 de epistole şi o scurtă omilie, pe care a rostit-o cu ocazia sinodului de la Efes, păstrată în versiune etiopiana. Deşi epistolele sale nu abordează toate problemele teologice ale vremii, ele sunt considerate ca model epistolar, datorită frumuseţii şi elegantei stilului. Migne, PG, 77, 1481-1514; CPG, 612021; A. Dillmann, Chresthomatia Aethiopica, Darm-stadt, 1967 = 1866, Berlin, 21955, p. 106 şi urm. (text); B.M. Weischer, Qerellos IV 7, Homilien und Briefe zum Konzil von Ephesos, Wiesbaden, 1979, p. 134-137; S. Grebaut, Traduction de la version ethiopienne d'une homelie de Firmus, eveque de Cesaree, ROC, 15, 1910, 324-325; E. Venables, Firmus (10), art. în Smith-Wace, II, p. 524; DHGE, 17, p. 264; S.J. Voicu, Firmus de Cesaree de Cappadoce, în DEC A, I, p. 975; B. Windau, Firmus von Casarea, în LACL, p. 237.
Flaccillus sau Flacillus (m. 343), episcop arian de Antiohia, urmaşul în scaun al Iui Eufroniu (aprox. 330) şi reprezentant al grupării eusebienilor. Despre viaţa şi FLAVIAN DE ANTIOHIA activitatea lui înainte de a ajunge episcop nu avem informaţii. După ce ocupă scaunul episcopal de Antiohia, actele episcopale îl menţionează ca preşedinte al sinodului de la Tyr din 335, care îl condamnă pe Atanasie*. în acelaşi an, participă la sfinţirea Bisericii învierii din Ierusalim şi, se pare, a prezidat sinodul care a avut loc cu acea ocazie, când Arie* şi Eu-zoius* au fost acceptaţi în comuniune cu ortodocşii, în 341, prezidează un alt sinod la Antiohia care ia hotărâri semi-ariene. Este unul din episcopii orientali care nu au acceptat hotărârile sinodului roman din 341, exprimându-şi ostilitatea în corespondenţa cu luliu, episcopul Romei. Eusebiu* i-a dedicat lui Flaccillus tratatul său împotriva lui Marcel* de Ancyra, solicitându-i să facă orice adaosuri sau corecturi pe care Ie grede,.de cuviinţă. A decedat înainte de amjl |^ fiind urmat în scaun de Ştefan. , a; -• • • :: •, v->. - ; E. Venables, Flaccillus (Flacillus), art. & Smith-Wace, II, p. 525-526; DHGE, 17,310-311; M. Simonetti, Flaccillus d'Antioche, în DECA, I, p. 976. Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|