Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Paulin de Aquileia

Paulin de Aquileia (750-802), patriarh şi teolog al Bisericii creştine din Apus. S-a născut la Friuli, Italia, în jurul anului 750. Datorită culturii sale deosebite, Carol cel Mare îl cheamă şi îl numeşte instructor la şcoala de la curtea sa. în timpul activităţii sale la această şcoală, el leagă o trainică prietenie cu Alcuin*. Datorită integrităţii sale morale, în 787, Carol cel Mare îl numeşte patriarh de Aquileia. în această calitate, el participă intens la dezbaterile teologice ale vremii, cauzate de mişcarea eretică adopţianistă, luând totodată poziţie fermă împotriva introducerii clauzei Filioque în crez. Astfel, el participă la sinodul de la Aix-la-Chapelle în 789, la cel din 792 de Ia Regensburg, care condamnă adopţianis-mul lui Felix* de Urgell şi la cel de la Frankfurt din 794, pentru care redactează Libellus Sacrosyllabus, o condamnare a adopţianismului. A convocat şi prezidat sinodutjlocal de la Cividale din 796/7,

care se pronunţă împotriva adoptării lui Filioque şi a ereziei adopţianiste. El susţine, cu această ocazie, că cea mai bună metodă de combatere a adopţianis­mului este crezul constantinopolitan şi a cerut insistent ca acest simbol de credinţă să fie memorat de către toţi preoţii. La solicitarea lui Carol cel Mare, el scrie un tratat împotriva lui Felix de Urgell: Contra Felicem Urgellitanum libri tres. Ultima sa participare sinodală a fost cea din 801 la sinodul de la Aix-la-Chapelle, când obţine garanţia alegerilor episco­pale libere. De la el a rămas o serie de scrieri: Liber exhortationis; un comen­tariu la Epistola către evrei: Paulinus Magister in tres epistulas Paulus ad hebraeos (încă în manuscris), precum şi i m ne, poeme şi scrisori. Datorită operei sale teologice şi a activităţii de convertire a avarilor, Paulinus este numit lux Auso-niae patriae.

Migne, PL 99, 1-684; MGPoetae l, 123-148; MGEp. 4, 516-527; C. Giannoni, Paulinus //, Patriarch von Aquileia, Viena, 1896; G. Ellero, S. Paol'mo d'Aquil, Cividale, 1901; J. Reviron, DTC, 12, pt. l, col. 62-67; J.M. O'Donnell, Paulinus of Aquileia, CE, 11, p. 28.

Paulin de Biterrae

Paulin de Biterrae, episcop de Biterrae (în prezent Beziers), în prima jumătate a sec. V. îi este atribuit un poem, Epi-grammata., în hexametri (De perversis suae aetatis moribus). într-o conversaţie, stareţul Thesbon, un călugăr al cărui nu­me nu este dat şi un vizitator, Salmon, un cleric tânăr, deplâng pustiirea pământului prin mulţimea fărădelegilor, pustiire care o întrece pe cea a vandalilor. Poemul poate fi considerat ca satiră la adresft mo­ravuri lor vrefctii

C. Schenkel, Poetae christ. minores, l, îrt CSEL, 16, Viena, 1888, p. 499-510; între operele lui Marius Victor: Migne, PL 61, 969-972; Bardenhewer, IV, p. 636-637; M. Skeb, OSB, Paulinus von Biterrae, în LACL, p. 479, cu bibliografie.

Paulin de Bordeaux

Paulin de Bordeaux, contemporan cu Faust* de Riez, probabil aceiaşi persoană căreia Ghenadie* îi atribuie lucrări de­spre pocăinţă, despre începutul Postului Mare, despre Paşti, despre ascultare şi catehumeni. De la el s-a păstrat un frag­ment din De Poenitentia, adeseori atri­buit lui Faust de Riez. Este posibil ca una din cele patru epistole ale lui Faust, Ep. 4, să-i aparţină. Nu este cert dacă este sau nu, autorul tratatului: Tractatw duo initio quadragesimae.

Migne, PL 58, 875-876 (= Migne, PL 103, 699-702); CPL 981-982; A. Mai, Spicilegium romanum, IV, Roma, 1840, p. 309-313; B. Poschmann, Die abendlăndische Kirchen-busse im Ausgang des christlichen Altertums, Munchen, 1928, p. 128-129; S. Zincone» Paulin de Bordeaux, în DECA, II, p. 1954; M. Skeb, OSB, Paulinus von Bordeaux, în LACL, p. 479.

Paulin de Milano

Paulin de Milano, biograful lui Ambro­zie* de Milano. S-a născut în jurul anului 370 la Florenţa, în anul 395 îl găsim în slujba lui Ambrozie, în calitate de nota-rius. După moartea lui Ambrozie, ră­mâne o vreme la Milano. Este trimis de Simplicianus* în Africa pentru a admi­nistra proprietăţile pe care biserica milaneză le avea acolo. Este posibil ca în timpul şederii sale în Africa şi la îndem­nul lui Augustin*, să fi scris viaţa lui Ambrozie (VitaS. Ambrosiî). Lucrarea în

' PAULIN DE MILANO

sine nu este decât o prezentare cronolo­gică a vieţii marelui ierarh milanez. A participat la sinodul din 412 de la Cartagina împotriva Iui Coelestius*. Lui Paulin îi mai este atribuită şi lucrarea: Libellus adversm Caelestium Zosimo episcopo datus, în care reiterează con­damnarea lui Pelagiu* şi Coelestius. A decedat în anul 428/9. Despre el s-a cre­zut că a fost autorul lucrării De Benedic-tionibus Patriarcharum, dar care, se pa­re, îi aparţine unui alt Paulin de Aquileia.

Migne, PL 14, 28-50 (Vita Ambrosii); Migne, PL 20, 711-716 (Lib. adv. Cael.); O. GUnther, în CSEL 35, pt. l, p. 108-111; CPL 169; M. Pellegrino, Paolino di Milano. Vita di S. Ambrogio, Roma, 1961; E. Lamirande, Paulin de MU an et la , Paris, 1983; H.W Phillott, Paulimts (7), în Smith-Wace, IV, p. 233-234; M.G. Mara, Paulin, în DECA, II,- p. 1953-1954; B. DUmler, Paulinus von Mailand, în LACL, p. 479-480, cu bibliografie.

Paulin de Nola

Paulin de Nola (353/4-431), pe numele său, Meropius Pontius Anicius Paulinus, episcop de Nola, s-a născut într-o familie nobilă din Bordeaux (Burdigala). A primit o educaţie aleasă, fiind elevul lui Ausoniu*. După o scurtă carieră publică, Paulin se căsătoreşte şi se retrage împre­ună cu soţia sa la una din proprietăţile familiei sale. în anul 390, primeşte bo­tezul şi împarte celor nevoiaşi o parte din bunurile sale. Pleacă la Barcelona, unde este hirotonit preot în anul 394, iar de acolo merge la Nola, în Campania, unde se stabileşte, împreună cu soţia sa, în apropierea mormântului Sf. Felix, du­când o viaţă de sărăcie şi nevoinţe, fără însă a rupe legăturile de prietenie cu diverse mari personalităţi creştine, cum au fost Ambrozie*, Augustin*, Ieronim*,

PAULIN DE NOLA

Niceta* de Remesiana ş.a. După moar­tea episcopului de Nola în anul 409, Paulin este ales succesor la tronul epis­copal, dedicându-se slujirii turmei ce i-a fost încredinţată. Se stinge din viaţă în jurul anului 431.

Moştenirea literară a lui Paulin cuprinde o bogată corespondenţă şi o colecţie de poeme. Corespondenţa include o serie de scrisori trimise unor prieteni şi unor mari personalităţi ale vremii sale: Augustin, Sulpicius Sever, Ieronim etc. Din acestea mai există doar 50 de scrisori. Datorită frumuseţii stilului şi bogăţiei conţinutu­lui lor, corespondenţa lui Paulin a fost comparată de Ieronim cu cea a lui Ci­cero. Opera poetică cuprinde 33 de poe­me, dintre care doar 29 sunt autentice; poemul IV este al lui Paulin* de Pella, poemul V al lui Ausoniu, poemul XXXII, intitulat Carmen ultimum., care aparţine, se pare, lui lovius, cel căruia îi este adresat poemul Carmen XXII şi scrisoarea 16, şi Obitus Baebiani sau Carmen XXXIII, al cărui autor nu a fost identificat. Ca poet, Paulin este inferior lui Prudentius* în sensul originalităţii, bogăţiei şi coloritului verbal. Cu toate acestea, el este superior acestuia prin bunul gust, tactul, măsura şi simplitatea exprimării. Paulin e un clasic, deoarece versul său este uşor, armonios, natural şi limpede (Tixeront). Poemele sale abor­dează teme de inspiraţie biblică. Poemul dedicat Sf. loan Botezătorul (6), se inspiră din textul evanghelic, încercând o reconstituire a episoadelor importante din viaţa acestuia, cu mici digresiuni moralizatoare. Un număr mare de poeme este dedicat Sf. Felix, 14 la număr, în timp ce altele sunt ocazionate de diverse legături sau întâlniri prieteneşti, cum este cazul poemului 17 adresat lui Niceta* de Remesianai scris în vers saphic şi care inaugurează propempticonul creştin, cul-

PAULIN DE NOLA

tivat anterior de diverşi poeţi păgâni (Luciliu, Properţiu, Tibul, Horaţiu etc.). Diverse poeme (7, 8, 9) sunt versificări ale unor psalmi (1,2, 136). Poemele lui Paulin sunt izvorâte din experienţa de zi cu zi, din evaluarea unor dimensiuni spirituale sau din vieţile sfinţilor, din legăturile sale de prietenie. Există un ele­ment de sinceritate iubitoare, de dăruire şi exaltare spirituală care pătrunde opera sa, dându-i coerenţă şi luciditate.

Migne, PL 61; G. Harţei, CSEL voi. 29-30, 1894;PG. Walsh, Letters and Poems, 3 voi. London, Westminster, 1966, 1967, 1975; M. Philipp, Zur Sprache des Paulinus von Nota, Erlangen, 1904; F. Lagrange, Histoire de Saint Paulin de Nola, 2 voi., Paris, 1877, 1882; P. Fabre, Essai sur la chronologie de l'oeuvre de St. Paulin de Nole, Paris, 1948; idem, St. Paulin de Nole et l'amitie chreti-enne, Paris, 1949; J. T. Lienhard, Paulinus of Nola andEarly Western Monasticism. With a Study ofthe Chronology ofHis Works and an Annotated Bibliography, Bonn, 1977; K. Kohlwas, Christliche Dichtung und stilistis-che Form bei Paulinus von Nola, Bonn, 1979; A. Esposito, Studio su l'Epistolario di S. Paolino Vescovo di Nola, Napoli- Roma, 1971; J. R. Wachel, Classical and Biblical Elements in Selected Poems of Paulinus of Nola, Diss. Univ. of lowa, 1978; H.W. Phillott, Paulinus of Nola, art. în Smith-Wace, IV, p. 234-245; Cross, Paulinus, art. în ODCC, p. 1054; Tixeront, Patrologie, p. 331-334; Bardenhewer, III, p. 569-582; Cayre, I, 538-540; I.G. Coman, Patrologie, 1956, p. 267-270; Altaner-Stuiber, 1980, p. 409 şi urm.; Quasten, Patrology, IV, p. 296-307 cu bibliografie; S. Constanza, Paulin de Nola, în DECA, II, p. 1954-1956, cu biblio­grafie; M. Skeb, Paulinus von Nola, în LACL, p. 480-482, cu bibliografie.

Paulin de Pella

Paulin de Pella (376-c. 459) s-a născut la Pella, în Macedonia, tatăl său fiind vica-

PAUL1N DE PELLA

rius al acelei dioceze imperiale. Din Pella, familia sa pleacă la Cartagina, unde tatăl său fusese numit proconsul. După o şedere de 18 luni Ia Cartagina, familia sa părăseşte Cartagina şi se în­dreaptă spre Burdigala (Bordeaux), ţinu­tul natal al părinţilor săi. Paulin îşi va face studiile aici. Datorită sănătăţii şu­brede, este silit să-şi întrerupă studiile, în plus, fiind vorbitor de greacă, întâmpină greutăţi în studiul limbii latine. S-a căsă­torit fa vârsta de 20 de ani. Deşi era nepo­tul poetului galo-roman Ausoniu*, Pau­linus va avea de suferit din partea ro-mano-galilor, din pricina unor legături de suprafaţă pe care le-a avut cu goţii. Ca urmare este silit să se retragă la Bazas (Vasates), unde familia sa avea diverse proprietăţi. Pierzând proprietăţile, merge la Marsillia, unde petrece ultimele cjjş-cenii de viaţă. Se pare că înainte de a deceda a revenit în oraşul său adoptiv. De la el ne-a rămas un poem autobiografic, intitulat: Eucharisticos Deo sub epheme-ridis meae textu, în care el mulţumeşte lui Dumnezeu pentru grija pe care a avut-o faţă de el şi pentru toate binecuvântările revărsate asupra lui, în timpul vieţii sale destul de zbuciumate. Este vorba de un poem scris de un vorbitor de limbă grea­că, fapt pentru care nivelul ei artistic şi eleganţa limbii nu sunt dintre cele mai alese. Cu toate acestea, poemul are o importanţă deosebită, mai ales pentru informaţiile istorice pe care le cuprinde şi care ne dau o imagine asupra situaţiei din Galia în timpul invaziilor gotice.

Migne, PLS 3, 1115-1128; W. Brandes, în CSEL 16, 1888, p. 291-314; P. H. Evelyn White, Ausonius with an English Tran-slation, II (LCL), London, 1921, ed. a 2-a 1967, p. 304-335; I. Rocafort, De Pautini Pellaei vita et carmine, Bordeaux, 1890; L. D^vogel, Etude sur la latinite et du style de Paulin de Pella, Bruxelles, 1898; N.K.

PAULIN DE PELLA

PAULIN DE TREVES

PAULIN DE TREVES

PAVEL, SFANŢUL

Chadwick, Poetry and Lefter s in Early Christian Gaul, London, 1955; C. Johnston, Paulinus ofPella. History-Today 25,1975, p. 761-769; J. Vogt, Der Lebensbericht des Paulinus von Pella, în Festsch. Vittinghoff, Cologne, 1980, p. 527-572; P. Tordeur, Concordance de Paulin de Pella, Bruxelles, 1964; H. A. Wilson, Paulinus (12), art. în Smith-Wace, IV, p. 246; Tixeront, Patro-logie, p. 456-457; Cayre, I, p. 538, II, p. 209; Altaner-Stuiber, 1980, p. 412; Quasten, Patrology, IV, p. 330-331; A. di Berardino, Paulin de Pella, în DECA, II, p. 1956-1957; B. Diimler, Paulinus von Pella, în LACL, p. 483, cu bibliografie.

Paulin de Perigueux

Paulin de Perigueux (sec. V), probabil

episcop de Perigueux (Petricordia) şi
autor al unui poem vast, conceput în şase
cărţi, în care prezintă viaţa Sf. Martin:
De vita sandi Martini episcopi libri VI şi
Dialogurile în proză ale lui Sulpicius*
Severus şi informaţiile referitoare la mi­
nunile săvârşite de Sf. Martin, care i-au
fost furnizate de către Perpetuus, episcop
de Tours (458-488), la a cărui solicitare
el a scris poemul său. Lucrarea a fost
încheiată în jurul anului 470. La câţiva
ani, el scrie tot în versuri, despre vinde­
carea miraculoasă a nepotului şi a soţiei
sale (De visitaîione nepotuli suî) şi o
inscripţie pentru biserica Sf. Martin (De
orantibus). Nu avem detalii prea multe
despre viaţa acestui poet, întrucât el a
fost adeseori confundat cu omonimul său
de Nola. '

CPL 1474-1477; Migne, PL 61, 1009-1076; M. Petsching, CSEL 16, pt. l, 1888, p. 1-190; J. Drevon, De vita et scriptis, Agen, 1889; A. Huber, D ie poetische Bearbeitung der Vita S. Martini des Sulpicius Severus diirch Paulins von Perigueux, Kempten, 1901; A.H. Chase, The Metrical Lives of St, Mattin of Tours by Paulinus and Fortunatus

and the Late Prose Life by Sulpicius Severus, Harvard Studies of Classical Philology, 43, 1932, p. 51-76; F. Châtillon, Paulin de Peri­gueux, auteur de la Vita Martini eî Sidoine Apollinaire, panegyriste des emperors, în RMAL, 23, 1976, p. 5-12; Tixeront, Patro-logie, p. 457; Cayre, II, p. 209; Bardenhewer, IV, p. 650 şi urm.; S. Constanza, Paulin de Perigueux, în DECA, II, 1957; M. Skeb, OSB, Paulinus von Perigueux, în LACL, p. 483, cu bibliografie.

Paulin de Tyr

Paulin de Tyr (sec.IV), primul episcop al Tyrului şi Antiohiei. S-a născut la An-tiohia, unde zideşte, în calitate de epi­scop, o frumoasă catedrală, după cum ne informează prietenul său Eusebiu* de Cezareea. Philostorgiu* susţine că el a deţinut demnitatea de episcop pentru o perioadă scurtă, aproximativ 6 luni înain­te de a deceda. A fost simpatizant al lui Arie* a cărui învăţătură a aprobat. Este destinatarul unei scrisori doctrinare tri­misă de Eusebiu* de Nicomedia. In tim­pul sinodului de la Niceea, constrâns fiind de împăratul Constantin, iscăleşte condamnarea arianismului, dar la scurtă vreme se angajează în activităţi antini-ceene. De la el s-a păstrat un fragment din Epistola ad Alexandrum Alexan­drinism.

CPG 2, 2065; H.G. Opitz, Athanasius Werke, 3, pt.l, Berlin, 1934, p. 17 şi urm.; E. Venables, Paulinus (3), în Smith-Wace, IV, p. 231-232; M. Simonetti, La crisi ariana, Roma, 1975, p. 31-35; Idem, Paulin de Tyr, în DECA, II, p. 1958; M. Skeb OSB, Paulinus von Tyrus, în LACL, p. 484.

Paulin de Treves

Paulin de Treves, episcop de Treves, unul din marii susţinători ai Ortodoxiei

în Gaiia împotriva arianismului. Datorită atitudinii sale ferme, este exilat de către împăratul Constantius, prezent şi el la sinodul proarian de la Arles din 353, fiind trimis în Frigia, unde se crede că ar fi suferit moarte martirică. Din cele câte­va referiri întâlnite în scrierile lui Atanasie se crede că el ar fi scris câteva tratate împotriva arienilor, dar care s-au pierdut.

Boli., Acta SS. Aug. VI, 669 şi urm,; Fragmentum în Migne, PL, 10, 562, 588, 631; Mansi, III, 179 şi urm., 231; S.A. Bennett, Paulinus (4), în Smith-Wace, IV, p. 232; Cross, Paulinus, St., în ODCC, p. 1054; M. Simonetti, Paulin de Treves, în DECA, II, p. 1957.

Pavel, Sfântul

Pavel, Sf., (m. aprox. 65 d." Hr.), 'Apos­tolul neamurilor'. S-a născut într-o fami­lie de evrei descendentă din tribul Iui Beniamin, în Tarsul Ciliciei, probabil în primii ani ai erei creştine, primind nu­mele de Saul. A fost crescut şi educat în tradiţia fariseică, se pare, la Ierusalim, desăvârşindu-şi educaţia sub îndrumarea vestitului rabin Gămăliei (Faptele Apos­tolilor 26, 5), care îl iniţiază în bogata tradiţie a interpretărilor legale (halakah} şi în literatura folclorică iudaică (hag-gadah). Aparţinând diasporei evreieşti, Pavel cunoştea şi vorbea limba greacă şi era familiarizat cu cultura şi civilizaţia elenistă. în plus, el deţinea şi cetăţenia romană. Deşi căsătoria era una din obli­gaţiile unui fariseu, Saul nu se căsă­toreşte. După încreştinarea sa, el va con­sidera celibatul ca o logodnă mistică cu Hristos şi Biserica Sa. întrucât fiecare rabi trebuia să aibă o meserie, el învaţă să ţeasă pânză pentru corturi, în zelul său faţă de religia părinţilor săi, Saul devine unul din cei mai

secutori ai creştinilor, văzând în credinţa creştină un duşman de moarte al tradiţiei legaliste iudaice. Este martor ocular al martirizării Sf. Ştefan, păzind hainele celor care îl loveau cu pietre, înlocuirea vechiului legământ iudaic cu unul nou, i se părea lui Saul o adevărată blasfemie. Faptele Apostolilor relatează despre per­secuţia pe care el însuşi o conducea împotriva creştinilor (8, 3). în drum spre Damasc, unde se îndrepta pentru a-i ares­ta pe creştinii de acolo şi a-i aduce la Ierusalim spre a fi judecaţi, Saul trăieşte momentul de răscruce care îi va schimba definitiv viaţa. Mântuitorul lisus Hristos i se arată, învăluit de o lumină străluci­toare, atrăgându-i atenţia că cei persecu­taţi nu sunt doar creştinii, ci El însuşi, în această identificare a lui Hristos cu cei care cred în EI rezidă temeiul învăţăturii paul ine despre Biserică, înţeleasă ca Trup mistic al lui Hristos. Evenimentul, relatat de trei ori în Faptele Apostolilor (9, 1-19; 22, 5-16 şi 26, 12-18), îl trans­formă pe Saul dintr-un înflăcărat prigo­nitor al creştinilor, în cel mai mare pro­povăduitor al Evangheliei lui Hristos. Hristos l-a făcut să înţeleagă că El este Fiul lui Dumnezeu, Căruia trebuie să se plece tot genunchiul celor cereşti şi al celor pământeşti, şi să devină Apostolul Celui pe care până atunci L-a urât şi L-a prigonit cu furie, cel care a ostenit mai mult pentru Domnul. Orbirea care l-a lo­vit a durat câteva zile. Saul este botezat apoi de către Anania, după care se re­trage în Arabia unde rămâne un răstimp de trei ani pentru a se pregăti prin rugă­ciune şi meditaţie pentru noua sa che­mare, dobândind 'cunoaşterea tainei lui Hristos' (Efeseni 3,4). Revine la Da­masc, unde propovăduieşte 'că lisus este Fiul lui Dumnezeu' (Fapte 9, 20). Evreii de aici complotează împotriva lui. El scapă, părăsind cetatea în taină, mergând

PAVEL, SFÂNTUL

PAVEL, SFANŢUL

la Ierusalim, unde predică Evanghelia neevreilor. Un nou complot îl obligă să părăsească şi Cetatea Sfântă. Se refu­giază şi de aici, îndreptându-se spre Cezareea, Siria şi în cele din urmă spre Cilicia. După câţiva ani, este chemat de Barnabas pentru a ajuta la lucrarea de convertire din Antiohia (Fapte 11, 25 şi urm.), în jurul anului 44 cei doi apostoli se îndreaptă spre Ierusalim pentru a aduce ajutoare comunităţii creştine (Fapte 11, 27-30). După revenirea de la Ierusalim la Antiohia, Barnaba şi Saul, împreună cu loan Marcu, nepotul lui Barnaba, primesc din partea comunităţii antiohiene sarcina se a predica Evan­ghelia dincolo de graniţele Siriei. Astfel începe prima călătorie misionară a lui Pavel (47-49 d. Hr.). Cei trei se îndreap­tă spre Cipru, locu! de naştere a lui Barnaba. Saul, care îşi ia numele greco-roman de Pavel în cinstea proconsulului Sergius Paulus, care s-a încreştinat, sau mai exact, pentru a arăta, prin noul său nume, că apostolatul său se îndrepta cu precădere către neamuri (Galateni 2, 7-9; Romani 15, 16). Totodată, conducerea activităţii misionare trece de la Barnaba la Pavel, deoarece în Fapte sunt menţio­naţi Pavel şi Barnaba şi nu Barnaba şi Saul. Din Cipru, cei trei trec în Asia Mică, la Perga, unde loan Marcu îi pă­răseşte. Pavel şi Barnaba predică Evan­ghelia în provincia Galatia, inclusiv în cetăţile principale de aici: Antiohia din Pisida, Iconium, Lystra şi Derbe. în pofi­da ostilităţii comunităţilor evreieşti, cei doi întemeiază comunităţi creştine şi numesc prezbiteri, după care se întorc la Antiohia, unde prezintă un bilanţ al aces­tei prime misiuni.

Răspândirea rapidă a creştinismului printre neamuri, a ridicat o mare pro­blemă pentru Biserică. Creştinii veniţi dintre iudei, cer ca cei care au devenit

creştini dintre neamuri să se circumcidă şi să observe Legea mozaică. Pavel a vă­zut primejdia unei astfel de practici. Dacă această mişcare ar fi prevalat, atunci Biserica creştină ar fi devenit o simplă sectă iudaică, lucru inacceptabil pentru neevrei, sau aceasta s-ar fi scindat în

n,

două grupări. In plus, el a sesizat că, prin atitudinea lor, iudaizanţii respingeau însăşi temelia Bisericii creştine, şi anu­me, că omul era mântuit prin credinţa în lisus Hristos şi nu prin faptele Legii (Galateni 6, 2). Pavel şi Barnaba, însoţiţi de alţi membri ai comunităţii din Antiohia, merg la Ierusalim pentru a se consulta cu ceilalţi apostoli, înainte de a merge la Ierusalim, Pavel scrie Epistola sa către Gatateni. Adunarea apostolilor a hotărât, într-un gând, să nu fie impus neamurilor un 'alt jug', recomandându-le doar abţinerea de la 'întinările idolilor şi de la desfrâu şi de (animale) sugrumate şi de sânge' (Fapte 15, 20, 29). După ter­minarea sinodului de la Ierusalim, Pavel şi Barnabas revin la Antiohia. Separându-se de Barnaba, Pavel porneşte în cea de a doua călătorie misionară, însoţit de Silas (50-52 d. Hr.). Pavel vizitează comunităţile din Galatia, iar la Lystra îl ia pe Timotei ca însoţitor, în­demnat de Duhul Sfânt, Pavel trece din­colo de Misia, coboară la Troa, de unde trece cu corabia în Macedonia, poposind la Filipi. Cea dintâi persoană care a pri­mit creştinismul aici a fost Lidia, vânză­toare de porfiră, care a devenit gazda lui Pavel şi a însoţitorilor săi. De la Filipi se îndreaptă spre Tesalonic, trecând prin Amfipoli şi Apolonia, apoi la Bereea, iar de aici la Atena, în aşteptarea lui Timotei şi Silas, Pavel apără credinţa monoteistă în faţa filosofilor stoici şi epicurieni în Areopag. Rezultatele confruntării nu au fost cele aşteptate, mai ales pentru că aceştia nu au putut accepta credinţa în

înviere. In consecinţă, Pavel ia hotărârea ca de acum să nu mai depindă de argu­mentele raţiunii, ci de Hristos şi de pu­terea Sa. De la Atena, se îndreaptă spre Corint unde întemeiază o puternică co­munitate creştină. La scurtă vreme după sosirea lui la Corint, Pavel scrie cele două Epistole către Tesaloniceni. Aici rămâne aproape un an şi jumătate, după care revine la Antiohia. După o şedere relativ scurtă la Antiohia, Pavel porneşte în cea de a treia călătorie misionară (53-58 d.Hr.). El revizitează Bisericile întemeiate de el din Galatia şi Frigia. La Efes, de unde scrie prima Epistolă către Corinteni, rămâne trei ani, învăţând la şcoala lui Tiranus. în urma revoltei argintarilor efeseni, este obligat să părăsească Efesul. De la Efes, se în­dreaptă spre Smyrna, Pergam, Troa, de unde trece cu corabia în Macedonia, în drum spre Corint, el adresează corinte-nilor cea de a doua epistolă a sa. în tim­pul şederii la Corint, a scris Epistola către Romani, pentru a-şi pregăti vizita la Roma, pe care o avea deja în plan. îm­preună cu o serie de reprezentanţi ai Bisericilor din Asia şi Grecia porneşte spre Ierusalim pentru a aduce ajutoare Bisericii Mame din Cetatea Sfântă. Ajuns la Milet, Pavel îşi ia rămas bun de la conducătorii Bisericii, care 1-au primit cu deosebită căldură, şi prezice întem­niţarea sa (Fapte 20, 22 şi urm.). La Ierusalim a fost primit cu ostilitate, fiind acuzat de încălcarea Legii şi, în consecinţă, bătut. Este scăpat din mâinile mulţimii înfuriate de către soldaţii ro­mani. Aflându-se de un complot împotri­va lui, Pavel este transferat la Cezareea, unde a fost ţinut în închisoare de guver­natorul Marcus Antonius Felix. La moar­tea acestuia, noul guvernator, Porcius Festus, cedează în faţa cererilor insis­tente ale sanhedrinului, care dorea să-:l

judece la Ierusalim, ceea ce pentru Pavel însemna o certă condamnare la moarte. Conştient de acest lucru, Pavel îşi exer­cită dreptul de cetăţean roman şi ape­lează la judecata Cezarului, în drum spre Roma, corabia în care călătorea naufra-giaza la Malta. Din Malta, trece cu o corabie alexandrină la Siracuza şi de acolo se îndreaptă spre Roma prin Re-gium şi Puteoli. Se pare că în răstimpul petrecut aici, Pavel scrie aşa-numiţele 'Epistole ale captivităţii': Filipeni, Colo-seni, Filimon şi Efeseni. După doi ani de şedere la Roma, perioadă în care a putut propovădui 'fără nici o piedică', Pavel este eliberat. Se crede că acum scrie Epistola către Evrei. Informaţiile legate de evenimentele care au urmat, le avem din Epistolele pastorale şi din Tradiţie. Clement Romanul afirmă că Pavel a mers până ta 'limitele Apusului', făcând referire la menţiunea lui Pavel din Epis­tola către Romani în care îşi exprimă intenţia de a merge în Spania. Epistolele pastorale aparţin ultimei sale perioade misionare, după întoarcerea din Spania, când face o vizită în Creta, unde îl aşază episcop pe Tit şi apoi la Efes, în Mace­donia şi Grecia, după care urmează ulti­ma sa întemniţare la Roma (66-67). Potrivit tradiţiei, Pavel a fost martirizat la Roma, în timpul persecuţiei lui Nero. Terţul l ian* adaugă şi modul în care a fost martirizat, adică, prin decapitare. Faptele apocrife legate de numele lui Pavel menţionează locul martiriului, pe maiul stâng al Tibrului, la aproximativ cinci kilometri departe de Roma, la Ad Aquas Salvias. Trupul său a fost înmormântat în cimitirul de pe Via Ostiensis, unde se ridică acum biserica S. Paolo fuori le Mura, construită de împăratul Constantin şi restaurată de mai multe ori, ultima dată în sec. XIX.