Cartea a noua

324

CONFESIUNI

cincizeci şi şaselea an al vieţii sale, şi în al treizeci şi treilea an al vieţii mele, sufletul acela atît de religios şi de evlavios a fost dezlegat de trup¹⁰³.

CAPITOLUL XII

Şi am dat drumul lacrimilor să curgă

29. îi închideam ochii şi o jale imensă curgea prin su­fletul meu şi se prefăcea în lacrimi, dar în acelaşi timp ochii mei, sub apăsarea unei violente constrîngeri a su­fletului, îşi resorbeau izvorul pînă la secătuire, şi într-un asemenea zbucium mă simţeam foarte rău. Tot atunci, în clipa cînd şi-a dat ultima suflare, copilul meu Adeo-datus a izbucnit în plîns, dar, silit de noi toţi, a tăcut şi el. Chiar şi în mine era însă, în acelaşi mod, ceva copi­lăresc, care sta gata-gata să se transforme în plînset, dar, datorită glasului tineresc venit din inimă, era con-strîns şi tăcea. Căci nu găseam potrivit să celebrăm moar­tea aceea prin plînsete şi lacrimi, şi prin gemete, dat fiind că aşa, de cele mai multe ori, sînt deplînse anu­mite nenorociri ale celor care mor, ori o pieire catastro­fală. Dar ea nici nu murea într-un chip nenorocit şi nici nu se stingea cu totul; lucrul acesta ne era dovedit atît prin exemplele moravurilor sale, cît şi prin credinţa ne­făţarnică¹⁰⁴ şi prin dovezi sigure.

30. Aşadar, ce mă putea durea pe mine atît de tare înlăuntrul meu, dacă nu o rană recentă, provocată de privarea neaşteptată de o obişnuinţă foarte dragă şi foarte plăcută, aceea de a trăi împreună? Ba chiar mă bucuram pentru mărturisirea ei, aceea din ultima parte a bolii sale, cînd, aducînd mulţumiri îngrijirilor mele, mă considera un fiu iubitor şi îşi amintea cu marea simţire a dragostei sale de mamă că nu auzise niciodată ieşind din gura mea împotriva ei nici un cuvînt de ocară ori nelalocul lui. Şi totuşi, o, Dumnezeule al meu, Tu, Cel Care ne-ai făcut pe noi, ce-ar putea fi asemenea, ori cu ce s-ar putea compara cinstirea dăruită ei de către

CARTEA A NOUA

325

mine, faţă de abnegaţia dovedită de ea pentru mine? Fiindcă şi aşa eram părăsit de dragostea ei ocrotitoare atît de mare, iar sufletul meu era destul de pedepsit şi viaţa mea era ca şi cum ar fi fost ruptă în bucăţi, şi apoi, ca şi cum dintr-a mea şi dintr-a ei s-ar fi făcut una singură.

31. Aşadar, după ce copilul acela a fost oprit din plîns, Evodius a luat Psaltirea şi a început să cînte un psalm, şi lui îi răspundeam noi toţi cei din casă: Mila şi jude­cata Ta voi cînta Ţie, Doamne¹⁰⁵. Auzind însă ceea ce se petrecea, s-au adunat acolo mulţi fraţi şi călugăriţe 106 şi, în timp ce pe de o parte ei pregăteau înmormîntarea după obiceiul celor cărora le revenea îndatorirea aceas­ta, eu, pe de altă parte, cît puteam mai cuviincios, dis­cutam cu aceia care considerau că nu trebuia să mă părăsească în astfel de împrejurări, examinam împre­ună cu ei ceea ce era mai potrivit acestui moment, şi cu acel leac al adevărului potoleam chinul cunoscut de Tine, chin pe care ei nu-l ştiau şi, în timp ce mă ascul­tau cu atenţie, considerau că sînt lipsit de simţul du­rerii. Dar acolo nici unul dintre ei nu auzea, căci eu făceam să răsune în urechile Tale jalea sufletului meu, şi-mi înăbuşeam valul durerii, care ceda puţin, dar ia­răşi se pornea cu asaltul său, fără să ajungă însă la vărsarea de lacrimi şi la schimbarea înfăţişării mele. Şi pentru că nu-mi era pe plac faptul că cele omeneşti au o atît de mare putere asupra mea, ceea ce era firesc să se întîmple, prin rînduiala şi prin soarta datorată con­diţiei noastre, eu îmi spoream durerea cu o altă du­rere^ şi eram chinuit de o dublă tristeţe.

32. Dar iată că trupul mamei a fost ridicat, iar noi ne-am dus şi ne-am întors fără lacrimi în ochi. Căci nu am plîns nici în timpul rugăciunilor pe care Ţi le-am adresat Ţie, cînd Ţi se aducea pentru ea jertfa răscum­părării noastre, după ce trupul ei neînsufleţit fusese deja depus lîngă groapă; nu am plîns nici în rugăciunile de dinainte de a fi depus, aşa cum se întîmpla de obicei pe acolo; ci, tot timpul zilei aceleia, fusesem din cale afară de trist în ascuns şi cu mintea turburată Te ru-

326

CONFESIUNI

gam, cum puteam, să-mi vindeci durerea, dar Tu nu făceai asta, probabil fiindcă încredinţai memoriei mele, chiar prin această unică mărturie, lanţul unei întregi obişnuinţe, faţă de o minte care deja se hrăneşte cu cu-vîntul care nu înşală. Mi s-a părut chiar potrivit să merg să mă spăl, deoarece auzisem că băilor de aici li se trage numele balneum de la faptul că grecii le-ar fi zis Pataxveîov, ceea ce înseamnă că baia alungă din suflet tristeţea¹⁰⁸. Iată că pînă şi acest lucru îl mărturisesc Milei Tale, Tu, Tatăl orfanilor¹⁰⁹, fiindcă, deşi m-am spă­lat, am rămas tot aşa cum eram şi mai înainte de a mă fi spălat: căci n-am eliminat din inima mea, prin sudoa­re¹¹⁰, amărăciunea tristeţii mele.

33. Apoi am adormit şi m-am trezit şi nu în mică mă-surăii¹ mi-am aflat diminuată durerea; şi, cum eram singur în patul meu, mi-am adus aminte de versurile pline de adevăr ale lui Ambrozie al Tău, deoarece Tu eşti:

„Dumnezeul, Creatorul tuturor,

Şi Conducătorul cerului; Care îmbraci

Ziua cu lumina strălucitoare,

Şi noaptea cu harul somnului.

Pentru ca acesta să redea odihnă

Membrelor liberate de oboseală, spre folosul muncii;

Şi să uşureze minţile neliniştite

Iar jalea cea plină de griji s-o topească. "¹¹²

Dar şi după aceea, puţin cîte puţin, o readuceam pe roaba Ta în gîndurile mele de odinioară¹¹³ şi tot aşa şi convieţuirea ei cu mine, faţă de Tine pioasă şi sfîntă, iar faţă de noi blîndă şi ascultătoare, de care am fost lipsit pe neaşteptate. Şi mi-a făcut plăcere să plîng în faţa Ta atît din cauza ei şi pentru ea, cît şi din cauza mea şi pentru mine. Şi am dat drumul lacrimilor pe care le re­ţinusem ca ele să curgă atît cît vor, supunîndu-le inimii mele, şi în ele mi-am aflat liniştea, fiindcă acolo erau urechile Tale şi nu ale unui om oarecare, om care să tălmăcească plînsul meu drept o îngîmfare.

Şi acum, o, Doamne, îţi mărturisesc Ţie în aceeaşi carte: să citească cine va voi şi să interpreteze cum do-

CARTEA A NOUA

327

reşte, şi dacă va găsi vreun păcat în aceea că am plîns-o pe mama care murise pentru privirile mele doar de pu­ţin timp, ea, care mă jelise pe mine timp de atîţia ani, numai şi numai ca eu să trăiesc în ochii Tăi, să nu rida, ci mai degrabă, dacă este stăpînit de o mare dragoste, să plîngă pentru păcatele mele în faţa Ta, Care eşti Tatăl tuturor fraţilor Hristosului Tău.

CAPITOLUL XIII

Jşt vor aminti de Monica şi de Patricius

34. Iar eu, după ce mi-am vindecat inima de rana aceea, în care putea să fie suspectată o falsă iubire iz-vorîtă din legătura trupească, îţi revărs Ţie, Dumnezeu­le al nostru, pentru roaba aceea a Ta un cu totul alt gen de lacrimi, care izvorăsc dintr-un suflet zguduit de tră­irea primejdiilor oricărui om care moare întru Adctm¹¹⁴. Deşi ea, care fusese întărită întru Hristos, cînd încă nu fusese dezlegată de trup, trăise în aşa fel încît numele Tău să fie lăudat atît în credinţa, cît şi în obiceiurile ei, eu nu îndrăznesc totuşi să spun că i-ar fi putut ieşi din gură vreun cuvînt împotriva învăţăturilor Tale, din mo­mentul în care Tu ai renăscut-o prin botez. Căci zis a fost de către Adevărul, Fiul Tău: Dacă cineva îi vaji zis fratelui său — smintitule, vinovat va fi gheenei focu­lui¹¹⁵. Ba eu chiar aş zice — vai de viaţa cea vrednică de laudă a oamenilor, dacă, îndepărtînd mila, o cercetezi pe aceasta cu de-amănuntul! Dar, fiindcă Tu în general nu cercetezi greşelile cu patimă, noi sperăm cu încre­dere că vom găsi totuşi un loc la Tine. Oricine ar fi însă cel care îţi enumera Ţie faptele sale pline de merit, ce altceva ar putea el să-Ţi enumere decît darurile Tale? O, dacă toţi oamenii s-ar cunoaşte pe ei înşişi, şi cel care se laudă, să se laude întru DomnuU 116.

35. Aşadar, eu, o, Tu, lauda mea¹¹?, şi viaţa mea, şi Dumnezeule ăl inimii mefe¹¹⁸, lăsînd pentru puţină vre­me la o parte faptele ei bune, cele pentru care, bucurîn-

328

CONFESIUNI

CARTEA A NOUA

329

du-mă, îţi aduc Ţie mulţumiri. Te rog acum pentru pă­catele mamei mele: auzi-mă prin Cel Care este tămădu­irea rănilor noastre, Cel Care a atîrnat pe lemn, şi Care, şezînd de-a dreapta Ta, mijloceşte pentru noi¹¹^. Ştiu că ea a acţionat cu milă şi că din inimă a iertat greşelile greşiţilor eii20; iartă-i şi Tu acesteia greşelile sale, dacă timp de atîţia ani după apa mîntuirii¹²¹ le-a făptuit cumva. Iartă-i ei, o, Doamne, iartă-i ei, Te implor, şi să nu intri cu ea la judecată¹²². Dar Mila Ta să întreacă ju­decata, pentru că spusele Tale sînt adevărate, şi Tu ai făgăduit milă celor milostivi. Şi ca ei să fie aşa, Tu le-ai dat-o lor, Tu Care vei fi milostiv cu cel pe care îl vei milui şi vei dărui milă celui care va fi fost milos¹²^.

36. Şi eu cred că Tu vei fi făcut deja ceea ce eu Te rog, dar primeşte, o, Doamne, şi darurile gurii mele adu­se Ţie de bună voie¹²⁴.

Căci ea, chiar şi cînd ziua morţii sale se apropia, nu s-a mai gîndit ca trupul său să fie acoperit cu podoabe sau să fie înmormîntat cu balsamuri; n-a dorit nici să fie cinstită printr-un monument deosebit şi nu s-a în­grijit nici de un mormînt în ţara sa. Ea nu ne-a încre­dinţat asemenea lucruri, ci a dorit numai ca pomenirea ei să se facă doar la altarul Tău, căruia îi slujise zi de zi fără încetare, de unde ştia că-i este oferită victima sfîn-tă¹²^, prin care a fost anulat zapisul care era împotriva noastră¹²⁶, fiindcă El a triumfat asupra vrăjmaşului nostru, cel ce numără greşelile noastre şi caută să ne învinuiască, întrebîndu-se ce să mai arunce împotriva noastră, dar nu află nimic întru Acela în Care noi am biruit. Cine va vărsa sînge nevinovat? Cine îi va da Lui înapoi preţul prin care El ne-a răscumpărat ca să ne smulgă din ghearele acestuia? De această taină a acelui preţ al răscumpărării noastre şi-a legat roaba Ta sufle­tul cu lanţul credinţei. Nimeni să n-o smulgă de la ocrotirea Ta; şi nici să nu uneltească prin forţă ori vicle­nie, adică prin leu şi prin dragon¹²⁷. Căci ea nu va răs­punde că nu datorează nimic ca nu cumva să fie do­vedită ca vinovată şi să fie ţinută în stăpînire de către acuzatorul cel viclean, ci ea va răspunde că greşelile

i-au fost iertate de Cel Căruia nimeni nu-i va da înapoi ceea ce El ne-a redat nouă fără să ne fi fost dator.

37. Aşadar, să fie în pace cu soţul ei, cel înainte de care şi după care nu a mai fost dată în căsătorie nimă­nui altuia; cel căruia i-a slujit, aducîndu-Ţi-l Ţie roadă cu răbdare¹²⁸, pentru ca şi pe el să-l cîştige pentru Tine¹²⁹. Şi insuflă-le, o, Doamne, Dumnezeule al meu, insuflă-le şi robilor Tăi, fraţii mei, fiii Tăi şi stăpînii mei, cei cărora eu le slujesc cu glasul, şi cu inima, şi cu scri­sul, ca, ori de cîte ori vor citi acestea, să-şi amintească la altarul Tău de roaba Ta, Monica, şi de Patricius, cîndva soţul ei, cei prin al căror trup Tu m-ai adus în această lume, într-un mod pe care eu nu-l ştiu. Cu un sentiment de pietate să-şi amintească toţi de părinţii mei în această lumină trecătoare, şi de fraţii mei, sub stăpînirea Ta, o, Părinte, în Maica noastră Biserica Uni­versală¹³⁰; să-şi amintească şi de concetăţenii mei în Ierusalimul cel veşnic, cel după care suspină în pere­grinarea poporului Tău, de la alungarea sa pînă la în­toarcerea sa; pentru ca ceea ce ea a cerut de la mine în ultimul moment să i se ofere ei în rugăciunile celor mulţi mai din belşug prin mărturisirile decît prin rugă­ciunile mele¹³¹.