Cartea Domnului

Structura şi funcţiile viscerelor

Pământul şi luna, capitolele 10-12 (citat de Viktor Mohr)

După ce a descris forma exterioară a splinei, Domnul a explicat funcţiile acesteia, după cum urmează: „Vasele de sânge, distribuite în număr mare în splină, pornesc dintr-un vas singular aflat în contact cu stomacul şi se reunifică într-un alt vas principal aflat într-un contact direct cu inima.

Întregul ţesut al splinei este prins într-o piele delicată, străbătută intens de vasele de sânge, ca nişte pungi mici, alcătuind o reţea de mici puncte de culoare roşie. Fiind un ţesut extrem de delicat, splina este înfăşurată cu un strat de ţesut gras, care o protejează în timpul fricţiunii sale continue.

Contactul direct al splinei cu stomacul şi cu inima se explică prin faptul că splina primeşte o serie de lichide care trec din stomac în sânge, pe care le transformă în sânge propriu-zis, pe care îl trimite apoi către inimă. Se poate întâmpla uşor ca la oamenii care nu au avut pierderi de sânge, splina prea plină să nu mai poată depozita tot sângele, pentru a-l trimite către inimă, astfel încât surplusul de sânge este retrimis înapoi către stomac, de unde va fi vomitat. În cazul vomelor frecvente cu sânge, explicaţia are legătură de regulă cu splina, şi nu cu plămânii. Atunci când lichidul de culoarea oului trece din stomac în splină, el rămâne o vreme în vasele de sânge, având consistenţa unor perluţe; cu fiecare bătaie de inimă, o perluţă avansează, ceea ce generează o anumită fricţiune la nivelul cămăruţelor splinei. Acestea se umplu astfel cu un foc electric, care are o polaritate pozitivă în zona stomacului, şi una negativă în zona inimii. Aşa se explică de ce cămăruţele orientate către stomac sunt mai ascuţite la vârf, în timp ce cele orientate către inimă au mai degrabă o formă de ou.

Datorită acestui foc electric, cămăruţele splinei se dilată şi se contractă alternativ. Membranele lor se află în contact unele cu altele, precum şi cu globulele vaselor de sânge, fiind despărţite doar de nişte cilindri mici. Datorită întregului proces, lichidele care se află în sânge trec printr-o anumită fermentaţie. În urma acestui procedeu chimic, surplusul de carbon este decantat şi trimis parţial către vezica biliară, şi parţial către ţesuturile grase. Din cauza procesului de fermentaţie, în sânge se formează tot mai multe bule, care se contractă sub influenţa electricităţii negative, luând o formă lenticulară. Ele se umplu până la jumătate cu această electricitate, care le dă o culoare galbenă de nuanţa şofranului, după care pătrund în compartimentele inimii ca sânge propriu-zis.

Sângele nu este un lichid continuu, ci o sumă de mici forme lenticulare care distribuie electricitatea negativă în întregul corp, prin lentilele sale fine şi alunecoase. Acest tip de electricitate încălzeşte întregul organism. Lentilele din sânge pătrund oriunde sunt conduse, prin intermediul unor vase foarte înguste. Aici, ele devin lichide şi se transformă în aşa-numitele lichide limfatice, în timp ce substanţa electrică eliberată este consumată sub forma unui eter feruginos pentru stimularea sistemului nervos.

La fel ca şi splina, ficatul trebuie considerat unul din cele mai importante organe interne. În corpurile oamenilor şi ale animalelor, ficatul este organul care răspunde de eliminarea substanţelor otrăvitoare, care există – alături de cele vitale şi hrănitoare – în orice aliment. Dacă trupul său nu ar conţine un organ care să selecteze substanţele otrăvitoare – în principal carbon şi cianuri –, eliminând o parte din ele prin tractul urinar, omul ar fi ucis imediat după ce a mâncat ceva. Organul care realizează această activitate este ficatul. Structura internă a ficatului este similară cu cea a splinei, deşi din punct de vedere exterior este mai asemănătoare cu cea a plămânilor. Ficatul este şi el alcătuit dintr-o sumedenie de alveole (cămăruţe) aliniate în serie, la fel ca şi splina, dar mult mai strâns unite unele cu celelalte. În interiorul lui se încrucişează patru vase sanguine principale, alcătuind patru organe uniforme, strâns legate de tot felul de pasaje mai mici.

O parte din aceste vase îşi au originea în inimă, aducând sângele din ficat în interiorul său, pentru ca ea să poată primi cantitatea de carbon de care are nevoie şi anumite doze mici de cianuri. Numai astfel devine sângele capabil să efectueze digestia în vasele organelor interne, iar apoi să hrănească pielea exterioară. După ce şi-a îndeplinit această funcţie, sângele nu mai este util, ceea ce explică de ce cei care suferă de boli ale ficatului pot fi recunoscuţi cu uşurinţă după culoarea galbenă a pielii lor (boala mai este numită şi gălbinare, sau icter). Un al doilea tip de vase sanguine din interiorul ficatului îşi au originea în stomac. Ele preiau toate substanţele apoase, în care este vărsată cianura pentru a fi diluată, pe care le elimină apoi prin micile vase ale ficatului în sânge. Cea mai mare parte a cianurii otrăvitoare este trimisă către rinichi, unde este extrasă şi eliminată prin vezica urinară, fiind o substanţă complet nefolositoare.

Un al treilea tip de vase încep tot în zona stomacului şi fac legătura între membranele mucoase ale stomacului, pe de o parte, şi vezica biliară şi ficat, pe de altă parte. Prin aceste canale este excretat carbonul mucos sau bila acumulată în stomac după digerarea hranei. Aceste substanţe sunt acumulate în vezica biliară. Dacă în stomac apare o lipsă de asemenea substanţe necesare pentru digestie, ficatul le trimite înapoi către stomac. Acest proces este necesar deoarece întreaga digestie reprezintă o formă de fermentaţie, iar anumite substanţe nutritive sunt mai capabile de fermentaţie decât altele.

Cel de-al patrulea tip de vase sunt micuţele vene de aerisire care pornesc din plămâni şi ajung la ficat. Vezica biliară este parţial alcătuită din aceste vene, care o menţin tot timpul sub o tensiune constantă. Simultan, aceste vase permit aprovizionarea vezicii biliare cu o anumită cantitate de aer şi de oxigen, astfel încât substanţele conţinute de bilă să nu fermenteze de mai multe ori. Excesul de fermentare produce o serie de boli inflamatorii organismului, cum ar fi reumatismul, guta, şi altele. Aşa se explică de ce este periculos ca omul să trăiască o perioadă prea lungă de timp în locuri în care nu are acces la aerul proaspăt, ci doar la un aer stătut, care nu conţine suficient de mult oxigen.

Acţiunea şi reacţiile celor patru tipuri de vase sunt afectate de fluidul electric, la fel ca în cazul splinei, lichid care apare în compartimentele amintite mai sus, din cauza mişcărilor de fricţiune. Focul electric din ficat este stimulat la început chiar de focul din splină.

În organismele umane şi animale, rinichii au un triplu rol, fiind un organ intern asupra căruia merită să ne oprim atenţia. Ei au trei funcţii esenţiale şi extrem de importante. Fără ei, viaţa animală nu ar putea exista, procrearea ar fi imposibilă, şi nici o fiinţă fizică nu ar putea atinge o stare de bunăstare fizică şi de veselie psihică, căci această stare se naşte din cauza rinichilor. Aşa se explică de ce acest organ este atât de des menţionat în Sfintele Scripturi.

Principala funcţie a rinichilor constă în acceptarea substanţelor eliminate de ficat, precum şi a apelor de care organismul nu mai are nevoie. Partea uzată a acestor lichide este trimisă mai departe către vezica urinară, în timp ce partea care mai poate servi vieţii este resorbită şi transformată în substanţa materială din care este alcătuită sămânţa fertilă. În continuare, sămânţa este condusă prin propriile sale vase, devenind utilizabilă pentru procreaţie ca energie polar pozitivă, prin intermediul energiei negative a testiculelor. Aceasta este cea de-a doua funcţie a rinichilor.

Cea de-a treia funcţie, încă şi mai importantă, se referă la faptul că, prin intermediul unor vase mici, rinichii se află într-un contact intim cu inima, plămânii, stomacul, splina şi ficatul. În acest fel, dintr-o perspectivă spirituală, ei servesc într-o anumită măsură sufletului ca un câmp de activitate necesar în timpul procreării. Ei generează în acest scop o anumită bunăstare interioară, care, evident, nu poate fi atribuită organului propriu-zis, ci sufletului şi spiritului care activează acest suflet. Corespondentul fizic al acestui sentiment de bucurie este asigurat de rinichi, a căror formă alungită asigură inclusiv un sediu confortabil pentru suflet. Aşa se întâmplă în cazul somnambulilor, când conştiinţa-sufletului pătrunde în acest organ, care se află într-un contact intim cu vârful stomacului, prin nervii ganglionari. Sufletul are percepţii prin această zonă (a plexului solar) şi poate intra în contact cu lumea de dincolo.

Şi structura rinichilor seamănă mult cu cea a splinei sau a ficatului, dar în secţiune ei arată diferit. Pe ambele părţi ale rinichilor există nişte saci în formă de burtă. Aceştia sunt separaţi de impresiile observabile şi de nişte ţesuturi albe, fiind ţinute împreună numai de o linie mediană. Principalele canale traversează şi ele prin acest ţesut alb, ducând preţioasele substanţe necesare pentru crearea sămânţei, pe care le absorb din lichidele provenite de la ficat şi le depozitează apoi în sacii în formă de burtă. Datorită electricităţii produse în sacii în formă de burtă, acest lichid continuă să fermenteze, după care este preluat sub forma unui lichid mai subtil de către delicatele vase sanguine ale rinichilor. Transportată de sânge, această sămânţă-substanţă este dusă până la inimă, unde pătrunde în propriile sale vase şi este dusă în compartimentele specifice de depozitare a sămânţei. Aici, ea primeşte continuu de la testicule hrana necesară, dobândind astfel calităţile necesare procesului de procreaţie.