Cartea Domnului

Capitolul 2

Frica de moarte

Marea Evanghelie a lui Ioan, IV/127 (1, 3, 6-8)

Domnul: „Naşterea oricărui lucru, a oricărei fiinţe, inclusiv a unui om, are întotdeauna ceva vesel în ea. În schimb, moartea şi dizolvarea sinelui, mai ales atunci când este vorba de oameni, are ceva extrem de trist, umplând inima omului de durere. Dar Eu vă spun: de ce ar trebui să fie aşa, atâta vreme cât oamenii cred câtuşi de puţin în inimile lor în nemurirea sufletului? Răspunsul este simplu: ei plâng din cauza fricii lor de moarte.

Frica de moarte şi jelirea celor decedaţi nu dispare decât atunci când sufletul s-a născut a doua oară, întru spirit, trezindu-se la adevărata viaţă. Sufletele care nu au atins încă un grad suficient de înalt de evoluţie interioară continuă să simtă o anumită pierdere faţă de plecarea celor dragi din această lume, precum şi o anumită teamă de moarte. Aceşti oameni nu pot scăpa de teamă decât atunci când sufletul, intelectul şi spiritul lor se maturizează suficient de mult.

Un suflet indolent şi leneş se teme de activitatea susţinută şi continuă. Teama de moarte se naşte din aceeaşi sursă; se adaugă şi teama de bolile periculoase.

Aţi avut cu toţii ocazia să constataţi că oamenii serioşi şi muncitori nu se tem niciodată atât de tare de moarte, aşa cum o fac cei care nu reuşesc nimic serios, dar îşi doresc o viaţă fericită şi plină de confort. Teama nu va dispărea până când aceste suflete nu vor începe o activitate corespunzătoare.

Voi credeţi că această teamă nu este decât consecinţa ignoranţei şi a necunoaşterii lumii de dincolo, dar Eu vă spun: ea este exclusiv consecinţa aversiunii adânc înrădăcinate a sufletului faţă de activitate. Şi întrucât sufletul bănuieşte în secret că prin pierderea corpului fizic va ajunge într-o lume în care va trebui să devină extrem de activ, el devine neconsolat şi cade într-un fel de febră, măcinat de nesiguranţa legată de existenţa lui viitoare”.

Marea Evanghelie a lui Ioan, VI/133 (6-7)

„După ce sufletul începe să-L recunoască pe adevăratul Dumnezeu ca fiind separat de el, iar prin iubirea sa pentru El începe să-i perceapă în mod real existenţa, sufletul se eliberează de înlănţuirea omnipotenţei divine. El începe să-şi aparţină din ce în ce mai mult sieşi, devenind creatorul propriei sale vieţi şi al propriei sale existenţe. În acest fel, el devine un prieten liber al lui Dumnezeu, pentru eternitate. Atunci când atinge acest nivel de conştiinţă, el nu mai are nimic de pierdut atunci când îşi pierde corpul fizic şi când pleacă spre lumea de apoi, apropiindu-se astfel de destinaţia lui finală”.

Marea Evanghelie a lui Ioan, V/133 (7-8)

Domnul: „Cum s-ar mai putea teme de moarte cel care poartă în el viaţa eternă în deplina ei lumină, care a atins armonia supremă şi a devenit astfel un domn al vieţii? El ştie perfect că cei care îi omoară trupul nu-i pot răni în nici un fel sufletul, şi încă şi mai puţin spiritul etern. Mai mult, sufletul face un salt incredibil către eternitate atunci când îşi pierde trupul cel greu, care acţiona ca o povară asupra lui. Nici o comoară a acestei lumi nu va putea compensa vreodată acest sentiment de libertate. Cel care înţelege cu toată claritatea acest lucru nu va cunoaşte vreodată teama de moarte şi de pierderea corpului fizic”.

Marea Evanghelie a lui Ioan, VI/68 (1-4)

Domnul: „Teama de moartea fizică nu are nimic de-a face cu incertitudinea asupra continuităţii conştiinţei după despărţirea sufletului de corpul fizic, ci cu iubirea pentru lumea exterioară şi iubirea de sine. Din cauza acestor două tipuri de iubire, sufletul se ataşează de trupul său şi se întrepătrunde cu acesta, apropriindu-şi astfel sentimentul morţii şi al încetării existenţiale, ca şi cum el însuşi ar muri, ceea ce îi provoacă o stare de angoasă şi de teamă.

Strămoşii oamenilor nu se temeau de moartea fizică, şi chiar tânjeau după ea, pentru a se elibera de corpul devenit prea fragil din cauza bătrâneţii! Din cauza modului lor de viaţă virtuos, pe placul lui Dumnezeu, ei aveau deseori viziuni clare asupra lumii de dincolo. În acest fel, ei ştiau ce se va petrece cu sufletul lor după despărţirea de corpul fizic.

În vremurile moderne, oamenii şi-au pierdut aproape complet credinţa în Dumnezeu. De unde ar mai putea şti ei care este sursa vieţii sufletului şi unde se întoarce acesta după moartea corpului fizic? De vreme ce există o îndoială atât de mare în ceea ce priveşte principiile generale ale vieţii, cum ar putea să nu se îndoiască oamenii de viaţa de apoi?”

Marea Evanghelie a lui Ioan, XI/30 (9-18)

Domnul: „… Când am rămas singuri, Rael Mi-a spus: ‘Doamne, eu sunt un om păcătos şi nevrednic de binecuvântarea pe care ai adus-o acestei case atunci când ai păşit pragul ei! Dar ştiu că Tu eşti compasiunea fără limite şi Te-am căutat toată viaţa, din inimă, în speranţa că îmi vei ierta toate nebuniile pe care le-am făcut! De aceea, Te implor, Doamne, să nu priveşti la slăbiciunile mele, ci să îmi ierţi păcatele conştiente şi inconştiente!’

Eu i-am răspuns: ‘Rael, toate păcatele tale ţi-au fost iertate de multă vreme, căci Eu nu sunt un Dumnezeu al răzbunării, ci un Dumnezeu al iubirii. Cum l-aş putea pedepsi Eu pe acela care îmi imploră graţia cu atâta seriozitate cum ai făcut-o tu? Eu am venit în această lume pentru a distruge marea povară a păcatelor sub care s-a îngropat umanitatea, din cauza marii ei orbiri, şi pentru a pava drumul către fericirea supremă. De aceea, nu mai fii îngrijorat din cauza păcatelor tale, căci cele mai multe au fost uitate. Faptele bune şi cele rele îl urmează pe om chiar şi după plecarea din această lume, dacă nu sunt arse de iubirea Mea! Dar spune-Mi, ce te frământă, căci simt că ai o întrebare pe care doreşti să Mi-o pui; de aceea ai dorit să-Mi vorbeşti în secret!’

Rael Mi-a răspuns: ‘Îţi mulţumesc din inimă pentru cuvintele Tale! De când Te-am văzut, am simţit o anumită dorinţă. Vezi Tu, eu sunt un om bătrân, corpul meu a devenit fragil şi nu mai reprezintă un cămin potrivit pentru acest suflet. Până astăzi, speranţa de a-L vedea pe Unsul Domnului l-a ţinut în viaţă, dar acum, când această speranţă mi-a fost împlinită, Te implor, Doamne şi Părinte preasfânt, lasă-l pe slujitorul Tău să plece împăcat în mormânt! Îngăduie-i să intre în Împărăţia Ta – pe care a văzut-o acum cu ochii săi fizici – pentru a deveni un instrument mai bun al voinţei Tale decât ar putea fi vreodată în trupul său! Dacă m-aş putea stinge sub ochii Tăi, sunt convins că nu aş cunoaşte gustul amar al morţii, şi aş intra împăcat în Împărăţia pe care ne-ai promis-o!’

Şi iată ce i-am răspuns Eu: ‘Rael, tu porţi de multă vreme această dorinţă în inima ta. De aceea a trebuit să o exprimi, pentru ca sufletul tău să fie eliberat de această ultimă povară. Ascultă, ce înseamnă moartea omului? Ea nu înseamnă nimic altceva decât căderea fructului copt din copac. Când omul s-a purificat suficient de mult în interiorul lui, astfel încât poate fi considerat un fruct copt, desprinderea lui de creanga pe care stătea, adică de trupul fizic, se produce în mod natural, fără nici cea mai mică forţare. Aşa se petrec întotdeauna lucrurile cu cei care şi-au trăit viaţa în acord cu voinţa Mea, astfel încât chiar şi fără prezenţa Mea directă, ei nu vor simţi nici cea mai mică durere. Da, tranziţia ta de la viaţa pământească la cea spirituală se va produce fără durere, iar tu vei trăi cele mai frumoase percepţii.

Deşi tu nu te agăţi de viaţă, mai ai totuşi o anumită îngrijorare legată de acest moment al tranziţiei. Eşti convins că dacă te-aş întări prin prezenţa Mea, ai trece mai uşor acest prag neplăcut. Dar Eu îţi spun că trebuie să renunţi la această slăbiciune – altminteri atât de umană – astfel încât credinţa ta, care te-a susţinut până la această vârstă venerabilă, să se împlinească cu adevărat. Căci numai credinţa în Mine trebuie să cucerească ororile ameninţătoare ale morţii.

Când omul a devenit pe deplin credincios, Eu îi voi spune în inima lui că a sosit momentul în care trebuie să renunţe la trupul său, căci sarcinile pe care le avea au fost împlinite. Îi voi da atunci puterea să-şi rupă cătuşele şi să plece împăcat, în faţa ochilor celor dragi. Aşa ar trebui să se petreacă întotdeauna moartea, dar ea nu se mai petrece astfel decât în condiţii cu totul excepţionale. Întrucât oamenii se tem de momentul plecării mai mult decât de orice altceva, ei experimentează tranziţia (moartea) ca pe o distrugere violentă a maşinăriei lor fizice, în loc să li se pară ceva normal. Multe boli sunt provocate de modul lor de viaţă nesănătos, dar nu ele conduc la moartea corpului fizic. Rostul bolilor este exclusiv maturizarea astrală a omului, niciodată tranziţia finală. De aceea, Eu îţi spun, dragul Meu Rael: ‘Mai trăieşte puţin!’, dar tu nu trebuie să crezi că ţi-am respins dorinţa. Nu considera cuvintele Mele o pedeapsă, ci foloseşte-te de acest ultim interval care îţi este acordat pentru a elimina chiar şi ultimele ataşamente pământeşti, pentru a intra în Împărăţia Mea în fuziune cu Mine!”