Cartea Domnului

Ochiul şi procesul vederii

Marea Evanghelie a lui Ioan, Soarele natural, Pământul şi luna, Zborul, Mărturia naturii, Secretele vieţii, şi Secretele creaţiei (citate de Viktor Mohr)

„Prin energia şi influenţa sa creatoare asupra corpurilor cereşti aflate în raza sa de acţiune, lumina soarelui reprezintă cea mai vie dovadă că ea este cea care generează viaţa naturală. Atunci când soarele – singurul mare generator de lumină pe pământ – apune, spiritele naturii din atmosferă încep să se retragă şi ele, unul după altul. Altfel spus, vibraţia lor, stimulată de lumină, scade în interiorul învelişurilor lor substanţial-subtile. De aceea, ochiul fizic nu le mai remarcă existenţa, ceea ce explică lipsa luminii, sau căderea nopţii. Totuşi, atunci când un mare număr din aceste spirite ale eterului se adună şi intră din nou în vibraţie – dintr-un motiv sau altul –, punctul respectiv devine din nou luminos pentru ochi. Acest lucru se petrece inevitabil atunci când soarele răsare, când respectivele spirite libere ale naturii intră din nou în activitate, stimulate de mişcarea luminii în eter. Cu cât vibraţia acestei sfere natural-spirituale este mai intensă, cu atât efectele stimulării ei sunt mai întinse, schimbând starea de odihnă letargică într-una de activitate.

De îndată ce o rază de lumină atinge un obiect cu vibraţia ei, particulele de substanţă ale acestuia încep să vibreze la unison cu cele ale razei de lumină, de un miliard de ori pe secundă. Prin aceste oscilaţii, substanţele elimină anumite particule de lumină, care, atunci când se reflectă pe o anumită suprafaţă, apar în faţa observatorului sub formă de culori. În plus, există o reacţie care se produce la nivelul ochiului, prin refracţia culorilor asupra irisului şi asupra altor părţi ale organelor vederii. ‘A vedea’ nu înseamnă altceva decât a observa un obiect sau altul în culorile pe care le reflectă acestea. Întrucât reflexia (culorilor) nu ţine de natura existenţială a obiectului, acesta o respinge, iar aceste elemente respinse reprezintă culorile percepute de ochi. Pe de altă parte, obiectul absoarbe toate celelalte culori, esenţiale şi amestecate, întrucât ele sunt necesare existenţei sale. De aceea, negrul nu este o culoare, întrucât obiectul a absorbit deja toate elementele luminii. Tot din acelaşi motiv, nici albul nu este o culoare, căci un obiect de această nuanţă care îi apare ochiului este complet privat de capacitatea de absorbţie a culorilor şi reflectă toate razele care cad asupra lui, fără a le dizolva în funcţie de nevoile sale. Efectul razelor de lumină este principalul factor al oricărei forme de viaţă, lucru pe care îl comunică prin intermediul ochiului sufletului uman.

Dacă o rază de lumină de la una din stelele cele mai îndepărtate ar cădea asupra ochiului, ea ar trece neobservată dacă ochiul nu ar avea o natură solară. În acel amestec de lichide din interiorul ochiului există o lume a luminii omogenă faţă de lumina emanată din întregul univers, care îi prezintă fiinţei umane acelaşi proces pe care îl realizează lumina în întregul proces al creaţiei. Organul vederii este unul din acei intermediari care îi permit sufletului să vadă în lumea spirituală şi invizibilă, în mod similar cu maniera în care se reflectă în ochi vastitatea lumii exterioare. Fiind un organ receptiv al impresiilor provenite din exterior, ochiul are o natură negativ-receptivă, dar în calitatea sa de oglindă a sufletului, de expresie a lumii interioare, el are o natură pozitiv-reflexivă. Tot ceea ce primeşte inconştient omul de la lumina stelelor şi a soarelui, el emană spiritual prin intermediul micului său organ al vederii, căci lumina materială are capacitatea de a o trezi pe cea spirituală.

În ochiul uman există substanţe şi elemente în pigmentaţie, în retină şi în lichidele lentilelor cristalinului, dar şi la nivelul irisului şi corneei, şi toate sunt de natură solară. Ele nu sunt alcătuite decât din substanţe luminoase eterice. Aceste elemente sunt supuse în interiorul ochiului altor procese spirituale, care conduc la o transformare spirituală. De aceea, sufletul este capabil să ofere prin intermediul ochilor informaţii legate de ceea ce se petrece în lumea lui. Emoţiile lăuntrice ale vieţii spirituale pot fi văzute cu ajutorul ochilor, fără să-şi schimbe elementele sau forma exterioară vizibilă. Aceste circumstanţe manifestate nu pot fi măsurate în oglinda sufletului, dar pot fi simţite cu exactitate de către o altă fiinţă umană (prin transferul fluidului luminos spiritual), aceasta fiind una din dovezile faptului că lumina are un potenţial spiritual propriu-zis.

Atunci când aspiraţia sufletului se amplifică, din cauza entuziasmului său faţă de aspectele superioare şi nemateriale, se întâmplă de multe ori ca procesul vederii fizice să fie înlocuit de un alt tip de proces. Sferele subtile ale lumilor spirituale se revelează atunci fiinţei umane, devenind evidente pentru omul care nu credea până atunci în ele. Când sufletul trece în lumea de dincolo, fiinţa nu ia cu ea decât elementele spirituale ale corpului său (inclusiv ale ochilor săi), putând să perceapă lumea cauzelor şi a raţiunilor, şi nu doar efectele manifestării spiritului în interiorul substanţei.

Ochiul este organul recepţiei conştiente a luminii, pe care o transformă în impresii cerebrale, astfel încât fiinţa să poată observa lumea exterioară. Întrucât lucrurile similare se atrag, ochiul nu este alcătuit decât din elementele care predomină în lumină. Dacă ochiul nu ar fi suficient de pregătit, omul nu ar putea percepe imaginea soarelui, care este de departe cel mai luminos obiect. Ochiul este astfel creat încât prin mica deschizătură a pupilei nu pot trece decât razele conturului luminos, căzând asupra retinei, element cu o mare sensibilitate, după care excită nervii optici. Acesta este mecanismul prin care se reflectă emanaţiile luminoase, transformându-se în vedere. La nivelul nervului optic nu ajung decât razele conturului luminos, printr-un efect retroactiv datorat intersectării razelor cu nervii într-un anumit unghi; ele ating nervii într-o stare fragmentată, proces care permite impregnarea impresiilor vizuale asupra faţetelor cerebrale, prin anumite organe şi într-o manieră corespondentă. Dacă ochiul uman nu ar fi pregătit în acest scop, fiinţa umană nu ar putea percepe soarele într-o imagine unitară, şi totul i s-ar părea doar un ocean uniform de lumină.

Ochiul omului corespunde în totalitate unui sistem solar, având în centru un soare primordial activ. Aşa se explică de ce pupila cristalinului este localizată chiar în centrul ochiului (mai ales la unele specii de animale), care posedă o anumită lumină perceptibilă personală. Pe de altă parte, pupila receptează şi lumina lucrurilor exterioare, la fel cum un soare receptează şi lumina altor constelaţii. Pereţii interiori ai ochiului primesc razele luminoase prin intermediul lentilelor cristalinului şi le reflectă din nou în exterior, proces la care se adaugă şi lumina personală a lentilelor. Este important să menţionăm că omul nu vede obiectele propriu-zise, ci numai imaginile lor corespondente. Obiectul este reflectat mai întâi în pereţii laterali ai ochiului, asemănători unei oglinzi negre, de unde este reflectat din nou în exterior, dar de data aceasta luminat. Numai astfel pot fi văzute lucrurile din realitatea naturală.

În ceea ce priveşte constelaţiile din exteriorul corpului nostru pământesc, imaginea lor nu poate fi văzută de om decât prin intermediul marelui ochi al pământului. Acesta nu este altul decât atmosfera pământului, care este alcătuită din straturi de eter cu densităţi diferite, putând fi comparată cu o lentilă transparentă ce acţionează ca o lupă care focalizează razele luminoase ce provin din univers, permiţându-le să ajungă mult amplificate pe suprafaţa pământului (şi implicit în interiorul ochiului uman). Fără acest ochi planetar, omul nu ar putea percepe imaginile miniaturale ale constelaţiilor.

Dacă ochiul ar putea vedea obiectele propriu-zise, ele i-ar apărea în mărimea lor naturală. În realitate, acestea îi apar la o scară mult redusă, din cauza structurii globulare a ochiului, lucru demonstrat de principiul microscopului, care permite chiar şi amplificarea celor mai mici particule de materie. Aparent, acest procedeu constă în apropierea continuă a obiectului vizualizat, dar în realitate este vorba de o mărire a imaginii luminoase a obiectului până la mărimea sa naturală. Particulele care iniţial erau invizibile demonstrează că este imposibil ca ochiul deschis să le vadă direct, el nepercepând decât imaginile la o scară redusă a acestora, în maniera descrisă anterior.

Mai mult, ochiul este astfel construit încât o rază de lumină care pătrunde cu o viteză uriaşă în interiorul lui să nu-i facă nici un rău. În plus, procesul vederii îi permite sufletului timpul necesar să descifreze imaginile percepute, dându-le o reprezentare spirituală. Sufletul se află într-o comunicare continuă cu ochiul, prin intermediul creierului şi al nervilor optici. Întrucât funcţiile spirituale ale sufletului trebuie să treacă mai întâi printr-un anumit proces cerebral, viteza acestui proces este mai redusă decât cea a luminii. De aceea, ochiul este înzestrat cu anumite aparate cu ajutorul cărora poate încetini viteza razelor luminoase. Lichidele de densităţi diferite din interiorul lui au exact acest rol, servind până la un punct ca dizolvanţi de intermediare.

Sângele nu trebuie să pătrundă şi să avanseze prin creier cu aceeaşi viteză ca în cazul altor organe interne, ci trebuie să îşi încetinească mişcarea, astfel încât procesul de intermediere între spirit şi materie să se poată produce în mod corespunzător în toate părţile creierului. Aşa se explică de ce imediat ce ajunge la nivelul capului, artera principală nu se mai întinde drept, ci este răsucită într-un fel de spirală. În acest fel, viteza sângelui este redusă, iar sufletul are timp să îşi formeze impresii spirituale pornind de la cele materiale (pentru comparaţie, gândiţi-vă la pierderea temporară a conştiinţei de sine, de tipul leşinului, care se produce în cazul unei abundenţe excesive de sânge la nivelul creierului). Acelaşi proces se aplică şi în cazul urechii, pentru a reduce şi modifica oscilaţiile sunetului, astfel încât ele să poată fi integrate şi transformate de suflet în impresii spirituale.

Penetrarea razelor luminoase în substanţele prezente în ochiul uman este facilitată de magnetismul şi electricitatea fosforului conţinut de elementele ochiului. Dar acest lucru nu este suficient pentru a obţine asemenea rezultate. De aceea, ochiul a fost construit de o asemenea manieră încât razele luminoase să nu poată pătrunde sub forma unor elemente de un alb strălucitor şi pur, ci numai după adăugarea altor substanţe, proces care permite diviziunea razelor. Ochiul are capacitatea de a percepe culorile, ceea ce îi permite dispersarea numeroaselor raze luminoase, producând imagini ale obiectului perceput. Aşa se explică de ce în spatele pupilelor au fost aşezate lentilele cristalinului. Aceste lentile acceptă razele, le concentrează şi le permite apoi să se disperseze din nou pe zona pigmentată a retinei, pentru a realcătui imaginea reală pe fundalul ochiului, asemănător cu o oglindă din catifea neagră.

Teoria potrivit căreia în timpul procesului vizual, imaginea de pe fundalul ocular ar fi inversată, după care este refăcută din nou prin reflexia ochiului interior, are la bază o mare eroare. Oamenii de ştiinţă au construit lentile şlefuite din sticlă, asemănătoare cristalinului, şi au obţinut imagini inversate. Sticla este însă lipsită de viaţă, iar felul în care refractă razele luminoase diferă de cel din interiorul ochiului. Ochiul este plin de viaţă, deopotrivă materială şi spirituală, astfel încât el operează într-o manieră cu totul diferită de cea pe care o presupune ştiinţa opticii. Cum ar putea fi limitat procesul vederii la trasarea matematică a unui cerc, în condiţiile în care ochiul unui cal sau al unei capre, ale cărui pupile – după cum se ştie – alcătuiesc un dreptunghi oblic, reuşesc totuşi să producă imagini vizuale corecte? Ca să nu mai vorbim de ochii unei muşte, care au o alcătuire complet diferită. Musca dispune de o pereche de ochi care reprezintă aproape o şeptime din totalitatea corpului său. Ochii ei sunt alcătuiţi din mii de ochi mai mici, în formă de fagure, fiecare având o formă conică, dar generând o imagine unitară. Ei alcătuiesc practic un microscop extrem de puternic, cu ajutorul căruia musca reuşeşte să vadă animale dintre cele mai mici, de dimensiuni aproape atomice.

Simpla observare materială sau fizică a părţilor din care este alcătuit ochiul uman nu va permite niciodată să descoperiţi întreaga funcţionalitate a mecanismului său. Toate concluziile pe care le-au tras oamenii de ştiinţă au fost trase în urma unor experienţe făcute asupra obiectelor lipsite de viaţă, după care au fost aplicate fiinţelor vii. Din acest motiv, ei au răspândit numeroase erori, nereuşind să explice niciodată contradicţiile care stăteau la baza lor. Atunci când omul moare, principiul vieţii, care corespunde sufletului său, părăseşte corpul fizic. Întreaga viaţă naturală este susţinută de acest principiu al vieţii, la care se adaugă doi factori esenţiali ai creaţiei, şi anume magnetismul şi electricitatea. Disecarea unui cadavru nu poate permite decât cel mult descoperirea efectelor generate de neregularitatea influxurilor interioare şi exterioare ale acestor elemente esenţiale. Adevăratul factor al vieţii a dispărut însă, şi odată cu el şi posibilitatea descifrării adevăratelor fundamente ale vieţii.

Mai există şi alte secrete ale organului vederii fiinţei umane, dar acestea sunt profund ascunse. Atunci când omul priveşte cerul înstelat cu ochiul său – acest mic soare din organismul său –, ochiul însuşi devine un mic univers, în care se reflectă imaginile a miliarde de sori. De aceea, se poate spune că ochiul uman poartă în el creaţia infinită. Razele şi reflexiile nenumăraţilor sori la nivelul ochiului (el însuşi corp de natură solară) generează la nivelul sufletului un efect de-a dreptul miraculos, care face ca ceea ce este mare să fie regăsit în ceea ce este mic, recunoscându-l ca atare în mod intrinsec (principiul holografic)”.