Cartea Domnului

Cuvintele Tatălui şi rugăciunea îi ajută pe cei bolnavi

Gottfried Mayerhofer, 11.01.1871

„De vreme ce ai apelat la Mine pentru a alina suferinţa fratelui tău, scrie şi comunică-i faptul că Eu ştiu prea bine ce-i lipseşte, şi la fel de bine ştie şi el. De aceea, nici unul dintre noi nu are nevoie de confesiunea celuilalt. Dar întrucât Mi-a solicitat de mai mult timp ajutorul, iar rezistenţa lui a mai slăbit din cauza bolii, îmi voi revărsa graţia asupra lui şi îi voi indica ce are de făcut, mai întâi de toate pentru el însuşi, astfel încât binecuvântările Mele să poată aduce roade. Aşadar, ascultă-Mă!

În ceea ce priveşte boala lui, principalul obstacol în calea vindecării sale îl constituie inactivitatea nervilor motori, care ar trebui hrăniţi cu un sânge de o calitate mai bună. Pentru a obţine această calitate, ar trebui să renunţe la anumite obiceiuri pe care le are. Eu nu îi pot îmbunătăţi calitatea sângelui dacă şi-l otrăveşte singur, la fiecare câteva minute, în special prin tutun şi cafea.

Chiar şi atunci când este vorba de medicii şi de remediile lumeşti, credinţa în vindecare reprezintă cel mai bun medicament. Cu atât mai mult ar trebui să-şi plaseze el credinţa în Mine, Cel care sunt Primul Medic al acestei lumi. Ar trebui să-şi plaseze destinul în mâinile Mele, prin rugăciunile lui pline de aspiraţie, iar apoi să aştepte cu răbdare până când se va produce uşurarea.

El Mi se roagă şi acum, dar nu este rugăciunea pe care doresc s-o aud şi care îmi face plăcere. Rugăciunea nu ar trebui să fie mecanică, ci spirituală, la fel cum sunt şi Eu. Numai atunci poate ajunge ea la Mine. Rugăciunea trebuie rostită din inimă, nu din vârful buzelor. Pentru a găsi mai uşor calea către acest tip de rugăciune, el ar trebui să înceapă mai întâi prin a-şi contempla puţin propria viaţă, felul în care s-a purtat în trecut cu Mine, felul în care Mi-a respectat sau Mi-a ignorat voinţa. Va înţelege atunci cum de a ajuns în situaţia actuală, după atâtea ofense aduse Mie, propriului lui suflet, şi nu în ultimul rând trupului său.

Abia atunci, dacă simte o căinţă autentică, dacă înţelege cu claritate cât de des şi cât de mult Mi-a încălcat poruncile, şi faptul că pedeapsa pentru greşelile lui ar fi putut fi mult mai gravă decât cea pe care a primit-o, va trebui să Mi se adreseze şi să-şi afirme deschis în faţa Mea vinovăţia. Va trebui să recunoască atunci cât de puţin merită graţia Tatălui lui ceresc, Cel care îi întinde totuşi din nou mâna Sa, cu toată vârsta lui înaintată, pentru a-Şi salva fiul de mult pierdut.

Dacă se va smeri astfel în faţa Mea şi va lăsa totul pe seama compasiunii şi bunăvoinţei Mele, Eu voi revărsa o viaţă nouă în sufletul său, iar prin intermediul acestuia, în trupul său. Iar dacă îmi va promite că va renunţa la toate ideile lui pământeşti şi va căuta numai mântuirea spirituală, va simţi în curând ce înseamnă să ai credinţă în Tatăl ceresc. La fel ca oricare alt părinte, Acesta nu îşi va lăsa fiul la greu.

Aceasta este calea care i se deschide astăzi. Dacă doreşte să calce pe ea, va experimenta cât de curând consecinţele ei benefice. Dacă iubirea lui de sine şi iubirea faţă de lumea exterioară se vor dovedi însă mai puternice, atunci singurul responsabil pentru consecinţele nefaste care vor urma va fi el însuşi. Eu i-am creat pe oameni liberi, şi nu pot să intervin în destinul pe care şi-l asumă singuri. Ei pot alege fie calea ascendentă, fie pe care descendentă. Amin!”

Răspunsul fratelui faţă de Domnul: „Mult adoratule Tată! Zac imobilizat de atâţia ani, fiind o povară pentru mine însumi şi pentru cei dragi, un reproş viu pentru viaţa pe care am dus-o. O, Tată preaplin de iubire, de graţie şi de compasiune, Tu ai observat de multă vreme cum mi-am ruinat existenţa şi trupul prin neglijenţa şi prostia mea. Cum m-aş mai putea apropia acum de Tine, ştiind că nu numai eu, ci şi soţia şi copiii mei, pe care i-am procreat din pură pasiune, sacrificându-i astfel pe altarul acestei lumi plină de suferinţă, suntem nefericiţi din cauza mea?

Şi totuşi Tu, dragă Tată, nu m-ai uitat, cu toate greşelile mele. Acum, când am renunţat la orice speranţă de vindecare, îmi trimiţi ajutor, mie, o fiinţă umană întru totul nedemnă! Ce aş putea să-Ţi ofer eu în schimb? O inimă sfâşiată de reproşuri şi o conştiinţă încărcată de păcate – acestea sunt singurele daruri pe care le pot depune la picioarele tronului Tău. Şi în ciuda acestor ofrande deşarte, Tu mă onorezi şi îmi întinzi mâna Ta! Da, îngăduie-mi mie să iau acum mâna Ta, de care am fost tot timpul atât de apropiat, dar pe care am respins-o în permanenţă! Îngăduie-mi să iau mâna Ta şi să o ţin strâns, pentru ca ea să mă tragă afară din suferinţa în care m-am aruncat singur.

Tată! Fiul tău pierdut, dar care se căieşte din inimă, Te cheamă. Iartă-mă şi ajută-mă! Nu pot să-ţi cer nimic în plus, căci nu merit nici măcar atâta. Dar ştiu că iubirea şi compasiunea ta infinită nu uită nici măcar de soarta unui vierme. Acest lucru îmi dă speranţa că mă vei lua şi pe mine, fiul risipitor, în braţele Tale, şi că vei ţine cont de suferinţele pe care le-am îndurat până acum, ca o mică plată în contul datoriei mele.

Îmi spui că doreşti să mă conduci pe mine, sărman orb, şi să faci din greşelile mele treptele care să mă conducă la inima Ta! Cine ar putea răspunde unei iubiri şi unei bunăvoinţe atât de mari? Cu siguranţă, nu un muritor! ‘Eul’ rătăcit nu poate răspunde chemării Tale decât prin tăcere şi prin lacrimi. Amin!”