Casa cruplud



Yüklə 3,67 Mb.
səhifə17/31
tarix07.08.2018
ölçüsü3,67 Mb.
#68260
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   31
SPIRIDUŞII DE CASĂ
Harry, Ron şi Hermione se duseră în şura bufniţelor în seara aceea, ca s-o găsească pe Pigwidgeon, pentru ca Harry să-i poată trimite o scrisoare lui Sirius şi să-i spună că reuşise să scape nevătămat din prima încercare. Pe drum, Harry îi zise lui Ron tot ce îi spusese Sirius despre Kar­karoff. Deşi şocat la început, auzind că profesorul Karkaroff fusese un Devorator al Morţii, când intrară în camera bufniţelor, Ron spunea ferm convins că ar fi trebuit să se gândească de mult la aşa ceva.

- Se potriveşte, nu? zise el. Mai ţineţi minte ce a zis Reacre­dinţă în tren, despre prietenia dintre tatăl lui şi Karkaroff? Acum ştim de unde se cunosc. Probabil că erau printre cei cu măşti de la Cupa Mondială... Harry, poţi să fii sigur de un lucru, dacă a fost Karkaroff cel care ţi-a pus numele în Pocal, acum trebuie să turbeze de furie, nu-i aşa? Nu i-a mers, nu? Ai scăpat doar cu o zgârietură! Stai, o prind eu...

Pigwidgeon era atât de entuziasmată la gândul unei livrări, încât zbura în jurul capului lui Harry, huhuind necontenit. Ron o înşfăcă pe Pigwidgeon din zbor şi o ţinu nemişcată, în timp ce Harry îi lega scrisoarea de picior.

- Nu e posibil ca celelalte probe să fie la fel de pericu­loase, nu-i aşa? continuă Ron, în timp ce o ducea pe Pig­widgeon la fereastră. Ştii ceva, Harry? Eu cred că ai putea câştiga turnirul ăsta... Vorbesc serios!

Harry ştia că Ron nu spunea asta decât ca să îl facă să uite de purtarea lui din ultimele săptămâni, dar îi fu oricum recunoscător. Hermione însă se sprijini de peretele şurei bufniţelor, îşi încrucişă braţele şi se încruntă la Ron.

- Harry mai are mult până să termine turnirul, zise ea serioasă. Dacă asta a fost prima probă, nici nu vreau să mă gândesc la ce urmează...

- Eşti ca o rază de soare, din cap până-n picioare, nu-i aşa? o ironiză Ron. Ai fi bună să-i ţii companie profesoarei Trelawney...

O aruncă pe Pigwidgeon pe fereastră. Pigwidgeon o luă în jos cu viteză, în cădere liberă, douăzeci de metri, înainte de a reuşi să se redreseze şi să se ridice din nou. Scrisoarea pe care i-o prinseseră de picioruş era mult prea grea pentru micuţa bufniţă... Harry nu putuse să se abţină să nu-i poves­tească lui Sirius exact cum se învârtise, cum încercuise, cum hăituise şi cum se ferise de cumplitul dragon.

O priviră pe Pigwidgeon dispărând în noapte şi atunci Ron spuse:

- Ei bine, Harry, ar trebui să mergem la petrecerea... sur­priză pe care ţi-am pregătit-o... Cred că Fred şi George au furat destulă mâncare de la bucătărie până acum!

Într-adevăr, când intrară în camera de zi a Cercetaşilor, aceasta explodă în urale şi strigăte. Pe mese erau munţi de prăjituri, carafe cu suc de dovleac şi Berezero. Lee Jordan aprinsese nişte Artificii Filibuster, aşa că aerul era plin de steluţe şi scântei, iar Dean Thomas, care era foarte bun la desen, agăţase câteva noi pancarte foarte reuşite, dintre care majoritatea îl înfăţişau pe Harry zburând pe „Fulger”, în jurul capului dragonului. Mai erau câteva şi cu Cedric, căruia îi luase foc capul.

Harry mâncă din toate, căci aproape că uitase cum era să îţi fie cu adevărat foame, şi se aşeză la aceeaşi masă cu Ron şi Hermione. Nu-i venea să creadă cât de fericit era. Îl avea iar pe Ron de partea lui, trecuse de prima probă, iar pe a doua nu trebuia să o înfrunte decât peste trei luni.

- Fir-aş al naibii, da’ ştiu că e greu, zise Lee Jordan, ridicând oul de aur pe care Harry îl lăsase pe o masă şi cân­tărindu-l în mâini. Hai, Harry, deschide-l! Hai să vedem ce e înăuntru!

- Ar trebui să rezolve indiciul de unul singur, zise Hermione încet. Aşa spun regulile turnirului...

- Şi ar fi trebuit să mă gândesc şi cum să trec de dragoni tot de unul singur, şopti Harry, pentru ca doar Hermione să-l audă, la care ea îi zâmbi oarecum vinovată.

- Da, hai, Harry, deschide-l! îl îndemnară şi alţii.

Lee îi dădu oul şi Harry îşi băgă unghiile în spaţiul din­tre cele două jumătăţi şi îl deschise.

Era gol, absolut gol... Însă abia apucă Harry să îl deschidă, că zgomotul cel mai îngrozitor, un vaiet strident şi puternic, umplu camera. Singurul lucru cu care putu să-l asemuiască Harry era orchestra de la Petrecerea Morţii a lui Nick Aproape-Făr-de-Cap, ai cărei membri cântau toţi la ferăstraie.

- Închide-l! răcni Fred, cu mâinile la urechi.

- Ce-a fost asta? zise Seamus Finnigan, uitându-se la ou, în timp ce Harry îl închidea la loc. Era ca un strigoi... Poate că acum trebuie să treci de el, Harry!

- Era ca şi când cineva ar fi fost supus unei torturi groaznice! zise Neville, care se albise complet la faţă şi răs­turnase un platou cu cârnăciori. O să trebuiască să înfrunţi Blestemul Cruciatus!

- Nu fi tâmpit, Neville, e ilegal, zise George. Doar nu o să folosească Blestemul Cruciatus împotriva campionilor. Mie mi s-a părut că semăna cu Percy atunci când cântă... Poate că o să trebuiască să-l ataci când e sub duş, Harry!

- Vrei o tartă cu gem, Hermione? o întrebă Fred.

Hermione se uită bănuitor la platoul pe care i-l oferea.

Fred zâmbi.

- N-au nimic, râse el. Nu le-am făcut nimic. Doar cu crema din eclere trebuie să ai grijă...

Neville, care tocmai muşcase dintr-un ecler, se înecă şi îl scuipă.

Fred râse.

- E o mică glumă, Neville...

Hermione luă o tartă cu gem.

- Ai luat toate astea de la bucătărie, Fred?

- Da, zise Fred, zâmbindu-i.

Îşi subţie vocea până ajunse un chiţăit şi imită un spiriduş de casă:

- Orice vreţi dumneavoastră, domnule, absolut orice! Sunt extrem de serviabili... mi-ar fi dat şi un bou la proţap, dacă le-aş fi cerut.

- Cum ajungi acolo? întrebă Hermione, pe un ton obiş­nuit şi nevinovat.

- Simplu! răspunse Fred, uşa e ascunsă după un tablou reprezentând un bol cu fructe. Nu trebuie decât să gâdili puţin para, care o să se pună pe chicotit şi... De ce?

Fred se opri şi se uită la ea bănuitor.

- A, fără nici un motiv, zise Hermione repede.

- Ai de gând să îi faci să intre în grevă, nu? zise George. Nu renunţi la toată chestia asta cu fluturaşii şi o să încerci să îi faci să se revolte?

Se auziră mai multe râsete. Hermione nu răspunse.

- Nu te duce să-i sperii şi să le spui că ar trebui să pri­mească haine şi salarii! o avertiză Fred. O să-i faci să nu mai vrea să gătească!

Chiar atunci, Neville provocă o mică diversiune, trans­formându-se într-un canar uriaş.

- Ah, scuze, Neville! strigă Fred, acoperind râsetele din jur. Am uitat că astea erau eclerele pe care le-am fermecat...

Dar nu trecu mult şi Neville se obişnui cu ideea şi reveni la normal, o dată ce îi căzură penele. Chiar râse şi el alături de ceilalţi.

- Cremă de Canar! strigă Fred către mulţimea entuzias­mată. George şi cu mine am inventat-o... Şapte sticli bucata, ce mai, un chilipir!

Era aproape unu noaptea când Harry se duse în sfârşit cu Ron, Neville, Seamus şi Dean în dormitorul lor. Înainte să tragă draperiile patului, Harry puse pe noptieră miniatura dragonului pe care îl înfruntase. Acesta căscă, se făcu covrig şi închise ochii. „Într-adevăr, e tare drăguţ”, îşi zise Harry, când trase draperiile, „Hagrid are dreptate, dragonii sunt de treabă”...

*

Începutul lui decembrie aduse vânt şi lapoviţă la Hog­warts. Chiar dacă era mereu rece în castel iarna, Harry se gândea cu drag la focurile din şeminee şi la pereţii lui groşi, de fiecare dată când trecea pe lângă corabia celor de la Durmstrang de pe lac. Aceasta se clătina în vânt, cu velele negre umflate de vânt, sub cerul întunecat. De asemenea, se gândea că şi în trăsura celor de la Beauxbatons trebuie să fi fost foarte frig. Observase că Hagrid avea mare grijă de caii lui Madame Maxime, dându-le băutura lor preferată, whisky de malţ. Vaporii care ieşeau pe la colţurile padocului lor erau de ajuns pentru a-i ameţi pe toţi elevii adunaţi la ora de „Grija pentru creaturile magice”. Ceea ce nu îi ajuta deloc, având în vedere că încă îi aveau în grijă pe îngrozi­torii Homari şi trebuiau să fie cât se poate de vigilenţi.



- Nu ştiu sigur dacă hibernează sau nu, le spuse Hagrid într-o zi, în timp ce dârdâiau în grădina de dovleci în care sufla un vânt cumplit. M-am gândit să încercăm să vedem dacă nu vor să mănânce scrumbii... Să-i punem în lăzile astea...

Nu mai rămăseseră decât zece Homari. Se părea că in­stinctul lor de a se omorî unii pe alţii nu dispăruse pe deplin nici după ce fuseseră scoşi la plimbare. Acum fiecare dintre ei se apropia de doisprezece metri lungime. Platoşele lor groase, gri, picioarele puternice, capetele explozive, spinii şi ventuzele, totul îl convingea din ce în ce mai mult pe Harry că Homarii lui Hagrid erau cele mai groaznice creaturi ma­gice pe care le văzuse vreodată. Clasa se uită fără entuziasm la lăzile enorme pe care le adusese Hagrid, toate căptuşite cu perne şi pături pufoase.

- O să-i lăsăm aici, zise Hagrid şi o să punem capacele, să vedem ce se întâmplă...

Însă până la urmă se dovedi că Homarii nu hibernau şi nici nu fură prea mulţumiţi să fie închişi în nişte lăzi, fie ele şi căp­tuşite, dar bătute în cuie. Curând, Hagrid strigă: „Nu intraţi în panică, nu intraţi în panică!” În timp ce Homarii se zbăteau prin grădina de dovleci, plină de fragmente din lăzile distruse, cei mai mulţi dintre elevi - în frunte cu Reacredinţă, Crabbe şi Goyle - fugiseră deja în coliba lui Hagrid prin uşa din spate şi se baricadaseră înăuntru. Harry, Ron şi Hermione erau printre cei care rămăseseră afară, încercând să îl ajute pe Ha­grid să prindă Homarii cu capete explozive. Împreună, reuşiră să prindă şi să lege nouă dintre Homari, deşi cu preţul a nu­meroase arsuri şi tăieturi. Până la urmă, nu mai rămase decât un singur Homar în libertate.

- Nu-l speriaţi! strigă Hagrid, când Ron şi Harry îşi fo­losiră baghetele ca să arunce scântei de foc în Homarul care se apropia ameninţător de ei, cu spinul de pe spate arcuit în sus. Încercaţi să-i legaţi o frânghie în jurul spinului, ca să nu-i rănească pe ceilalţi!

- O, da, n-am vrea să se întâmple aşa ceva, bieţii Homari! strigă Ron supărat, în timp ce el şi Harry se lipiseră de pe­retele colibei lui Hagrid, încă ţinându-l departe pe Homar, cu scânteile baghetelor.

- Vai, vai, vai... Dar chiar că pare distractiv...

Era Rita Skeeter, care se aplecase peste gardul grădinii lui Hagrid, privind la nebunia generală. În ziua aceea, purta o pelerină groasă, roşie, cu un guler mov de blană, şi avea pe braţ nelipsita geantă din piele de crocodil.

Hagrid se aruncă deasupra Homarului, care îi încolţise pe Harry şi pe Ron, şi îl imobiliză. Capătul Homarului explodă, scoţând fum şi foc, arzând lăstarele de dovleci din apropiere.

- Cine eşti? o întrebă Hagrid pe Rita Skeeter, în timp ce punea un ochi de frânghie în jurul spinului Homarului pe care îl prinsese.

- Rita Skeeter, reporter la Profetul zilei, răspunse Rita, zâmbindu-i cu dinţii ei de aur.

- Deşi Dumbledore ţi-a interzis să mai vii în şcoală? zise Hagrid, încruntându-se puţin, în timp ce se ridicase de pe Homarul pe care îl strivise şi începuse să îl târască spre pri­etenii săi din aceeaşi specie.

Rita se purtă de parcă nici nu auzise ce spusese Hagrid.

- Cum se numesc aceste creaturi fascinante? întrebă ea, zâmbind şi mai larg.

- Homari cu capete explozive, mormăi Hagrid.

- Zău? zise Rita, aparent plină de interes. Nu am mai au­zit de ei până acum... De unde provin?

Harry observă cum chipul lui Hagrid se înroşeşte în spa­tele bărbii stufoase şi i se puse o piatră pe inimă. De unde oare luase Hagrid Homarii?

Hermione, care părea să fie pe aceeaşi lungime de undă cu Harry, zise repede:

- Sunt foarte interesanţi, nu-i aşa, Harry?

- Cum? A, da... foarte... interesanţi, zise Harry, în timp ce Hermione îl călca pe picior.

- A, eşti aici, Harry! zise Rita Skeeter, uitându-se în jur. Deci îţi plac orele de „Grija pentru creaturile magice”? Una dintre materiile tale preferate?

- Da, zise Harry hotărât.

Hagrid îi zâmbi fericit.

- Minunat, zise Rita. Cu adevărat minunat. Predai de mult timp? îl întrebă ea în continuare pe Hagrid.

Harry observă cum ochii ei se opriră întâi asupra lui Dean (care avea o tăietură pe obraz), apoi trecură la Lavender (care avea roba pârlită), la Seamus (care îşi oblojea mai multe degete arse) şi apoi la ferestrele colibei, unde se as­cunseseră majoritatea elevilor, cu nasurile lipite de geamuri, aşteptând să vadă dacă era totul sub control.

- Ei sunt din anul II, zise Hagrid.

- Minunat... N-ai vrea să-mi dai un interviu? Să ne împăr­tăşeşti şi nouă o parte din experienţa ţa cu creaturile ma­gice? Profetul zilei are o rubrică zoologică în fiecare mier­curi, după cum sunt sigură că ştii. Am putea să scriem despre aceşti... Hm... Homari cu capete abrazive.

- Explozive, o corecta Hagrid entuziasmat. Păi, da, de ce nu? Harry avea un sentiment foarte neplăcut în legătură cu acest interviu, dar nu avea cum să-l avertizeze pe Hagrid fără să observe Rita Skeeter, aşa că trebui să tacă şi să vadă cum Hagrid şi Rita Skeeter aranjară o întâlnire la localul „Trei Mături” pentru un interviu mai lung, săptămâna aceea. Apoi sună clopoţelul la castel, anunţând sfârşitul orei.

- Ei bine, la revedere, Harry! îi strigă Rita Skeeter veselă, în timp ce el pornea cu Ron şi cu Hermione spre castel. Atunci, ne vedem vineri seara, Hagrid!

- O să răstălmăcească tot ce o să-i spună Hagrid, zise Harry în şoaptă.

- Doar să nu fi importat ilegal Homarii sau ceva de genul ăsta, zise Hermione disperată.

Se uitară unii la alţii... S-ar fi putut foarte bine ca Hagrid să fi făcut aşa ceva...

- Hagrid a mai avut o grămadă de probleme în trecut şi Dumbledore nu l-a concediat niciodată, zise Ron, încercând să-i consoleze. Cel mai rău lucru care poate să se întâmple este ca Hagrid să fie nevoit să renunţe la Homari. Pardon... Am zis cel mai rău? Am vrut să zic cel mai bun.

Harry şi Hermione râseră, simţindu-se ceva mai veseli. Plecară împreună să ia prânzul.

Harry fu foarte fericit în timpul celor două ore de „Prezi­cerea viitorului” din acea după-amiază. Încă îşi pierdeau vre­mea şi făceau hărţi stelare şi predicţii, dar acum el şi Ron se împăcaseră şi totul redevenise foarte amuzant. Profesoara Trelawney, care fusese atât de mulţumită de ei doi când îşi preziseseră propriile morţi, care mai de care mai urâte, se enervă foarte repede când începură iar să chicotească, în timp ce ea le explica despre diferitele moduri în care Pluto poate să influenţeze (negativ, bineînţeles!) viaţa de zi cu zi.

- Cred, zise ea într-o şoaptă misterioasă, care nu-i ascun­dea supărarea câtuşi de puţin, că unii dintre noi - şi se uită cu subînţeles la Harry - ar fi mai puţin superficiali, dacă ar vedea ce am văzut eu, în timp ce priveam azi-noapte în glo­bul de cristal. În timp ce stăteam atentă la broderia mea, dorinţa de a consulta globul m-a copleşit. M-am ridicat, m-am aşezat asupra lui şi am privit în adâncurile sale cristaline... Şi ce credeţi că am văzut?

- O baborniţă cu ochelari enormi? murmură Ron în şoaptă.

Harry se chinui din răsputeri să nu râdă.

- Moartea, dragii mei...

Parvati şi Lavender îşi duseră amândouă mâinile la gură, părând sincer îngrozite.

- Da, zise profesoara Trelawney, dând din cap, se apro­pie din ce în ce mai tare, ne dă ocol pe deasupra ca un vul­tur, din ce în ce mai jos... Chiar mai jos decât castelul...

Se uită fix la Harry, care căscase cu poftă.

- Ar fi mult mai impresionant, dacă nu ar mai fi făcut ches­tia asta de optzeci de ori până acum, zise Harry, când în sfârşit respirară aer curat în faţa scării de dedesubtul camerei profe­soarei Trelawney. Dar dacă aş fi murit de fiecare dată când mi-a prezis ea, aş fi un miracol al medicinii!

- Ai fi un fel de fantomă extrem de densă, zise Ron râzând, când trecură pe lângă Baronul Sângeros care se îndrepta în direcţia opusă, cu o privire sinistră în ochii ficşi. Cel puţin nu ne-a dat nici o temă. Sper că profesorul Vector i-a dat multe teme Hermionei, ador să nu avem de învăţat şi ea da...

Dar Hermione nu veni la cină şi nici la bibliotecă nu era, când se duseră să o caute acolo. Singura persoană din bi­bliotecă era Viktor Krum. Ron rămase ascuns după rafturi, privindu-l pe Krum şi dezbătând, discutând în şoaptă cu Harry dacă să-i ceară sau nu un autograf. Dar imediat Ron îşi dădu seama că nişte fete din anul VI sau VII erau în spatele raftului alăturat, discutând despre acelaşi lucru, şi îşi pierdu entuziasmul.

- Oare unde s-o fi dus? zise Ron.

Amândoi se întoarseră la Turnul Cercetaşilor.

- Nu ştiu... Aiureli!

Dar abia apucă doamna grasă să le deschidă tabloul, când sunetul unor paşi grăbiţi din spatele lor îi anunţă că venea Hermione.

- Harry! gâfâi ea, oprindu-se brusc în faţa lui (doamna grasă o privi cu sprâncenele ridicate). Harry, trebuie să vii, trebuie să vii să vezi, s-au întâmplat nişte lucruri uimitoare... Te rog...

Îl înşfăcă pe Harry de braţ şi încercă să-l târască în partea cealaltă a coridorului.

- Ce s-a întâmplat? o întrebă Harry.

- Îţi arăt când ajungem acolo... Hai, vino repede...

Harry se uită la Ron. Şi el îl privi pe Harry intrigat.

- Bine, zise Harry, alergând pe coridor cu Hermione, Ron grăbindu-se să ţină pasul cu ei.

- Ah, nu mă luaţi în seamă! strigă doamna grasă sarcas­tic după ei. Nu vă cereţi scuze că m-aţi deranjat! O să rămân aici, nu, cu tabloul larg deschis până vă întoarceţi voi, nu?

- Da, mulţumim, strigă Ron peste umăr.

- Hermione, unde mergem? întrebă Harry, după ce ea îi condusese pe scări în jos şase etaje şi acum coborau scara de marmură către holul de la intrare.

- O să vedeţi, o să vedeţi imediat! le zise Hermione entuziasmată.

Făcu la stânga la capătul scărilor şi trecu repede pe uşa pe unde dispăruse Cedric Diggory cu o noapte înainte ca Pocalul de Foc să aleagă numele lui şi al lui Harry. Harry nu mai fusese niciodată pe acolo. El şi Ron o urmară pe Her­mione şi coborâră un etaj de trepte de piatră, însă în loc să ajungă într-un coridor subteran sinistru, ca acela care ducea la clasa lui Plesneală, se treziră într-un coridor lat de piatră, luminat de multe torţe şi decorat cu tablouri vesele, majori­tatea reprezentând platouri cu mâncare.

- O, stai puţin... zise Harry încet, la jumătatea corido­rului. Stai puţin, Hermione...

- Ce e? zise ea şi se întoarse să se uite la el, foarte nerăbdătoare.

- Ştiu despre ce e vorba, zise Harry.

Îi făcu semn lui Ron şi arătă către tabloul din spatele Her­mionei, care înfăţişa un bol mare şi argintiu, plin cu fructe.

- Hermione! zise Ron, înţelegând ce se întâmpla. Încerci să ne implici iar în chestia aia cu spas!

- Nu, nu, nu! zise ea repede. Şi nu e spas, Ron...

- I-ai schimbat cumva numele? zise Ron, încruntându-se la ea. Atunci ce suntem acum, militanţi pentru eliberarea spiriduşilor de casă? Eu nu dau buzna în bucătărie şi nici nu încerc să-i conving să nu mai muncească. În nici un caz...

- Dar nici nu ţi-am cerut asta! zise Hermione nerăbdă­toare. Am venit aici mai de mult, ca să vorbesc cu ei toţi şi am descoperit că... O, haide, Harry, vreau să-ţi arăt ceva!

Îl înşfăca iar de braţ, îl trase în faţa tabloului cu fructiera enormă, întinse un arătător şi gâdilă para verde, gigantică. Acesta începu să se mişte chicotind şi deodată se transformă într-o clanţă mare şi verde. Hermione o apăsă, deschise uşa şi îl împinse pe Harry, forţându-l să intre.

Harry abia apucă să zărească o cameră enormă, înaltă, la fel de mare ca şi Marea Sală de deasupra ei, cu o grămadă de oale şi tigăi de aramă, stivuite lângă pereţii de piatră, şi un şemineu imens, din cărămidă, în capătul opus al came­rei, când ceva mic fugi către el în mijlocul camerei, chiţăind:

- Domnule Harry Potter! Harry Potter!

În clipa următoare, lui Harry i se opri respiraţia, când spiriduşul extaziat îl lovi puternic, îmbrăţişându-l atât de strâns, încât crezu că i se vor frânge toate coastele.

- D-Dobby? gâfâi Harry.

- Este Dobby, domnule, este chiar el! chiţăi vocea de un­deva din jurul buricului lui Harry. Dobby spera şi dorea să-l vadă pe Harry Potter, domnule, şi Harry Potter a venit să îl vadă, domnule!

Dobby îi dădu drumul şi se retrase câţiva paşi, zâmbindu-i, cu ochii verzi, enormi cât nişte mingi de tenis, inundaţi de lacrimi de bucurie. Arăta aproape exact aşa cum şi-l amintea Harry: cu nasul în formă de creion, cu urechi de liliac, cu degete şi picioare lungi... Totul era neschimbat, în afară de haine, complet diferite acum.

Când lucrase pentru familia Reacredinţă, Dobby era mereu îmbrăcat cu aceeaşi faţă de pernă jegoasă. Acum însă purta cea mai ciudată combinaţie de haine pe care o văzuse Harry vreodată. Se îmbrăcase mai nepotrivit chiar şi decât vrăjitorii pe care îi văzuse la Cupa Mondială.

Purta un capac de ceainic drept pălărie, de care prinsese mai multe insigne strălucitoare, o cravată cu potcoave pe pieptul gol, un fel de şort de fotbal, pentru copii, şi nişte şosete stranii. Una dintre ele, observă Harry, era cea neagră pe care şi-o dăduse jos de pe propriul picior şi îl păcălise pe domnul Reacredinţă să i-o dea lui Dobby şi astfel să îi redea libertatea.

- Dobby, ce cauţi aici? zise Harry uimit.

- Dobby a venit la Hogwarts ca să muncească, domnule! chiţăi Dobby entuziasmat. Profesorul Dumbledore le-a dat lui Dobby şi lui Winky slujbe, domnule!

- Winky? zise Harry. Şi ea este aici?

- Da, domnule, da! zise Dobby şi înşfăcă mâna lui Harry, trăgându-l către mijlocul bucătăriei, printre cele patru mese lungi de lemn.

Fiecare dintre aceste mese era aşezată exact sub câte o masă de sus, din Marea Sală. Acum mesele erau goale, având în vedere că se terminase cina, dar Harry presupuse că în urmă cu o oră fuseseră pline cu platouri, trimise sus, prin tavan, pe mesele corespondente.

Cel puţin o mie de spiriduşi mici forfoteau prin bucătărie, zâmbind, făcând plecăciuni şi reverenţe, în timp ce Dobby îl conducea pe Harry prin bucătărie. Purtau ace­eaşi uniformă: un şervet de servit ceaiul, cu stema castelului Hogwarts, legat ca o togă, aşa cum fusese şi şerveţelul lui Winky.

Dobby se opri în faţa şemineului de cărămidă şi arătă către un spiriduş.

- Winky, domnule! zise el.

Winky stătea pe un taburet în faţa şemineului. Spre de­osebire de Dobby, era evident că nu o preocupaseră hai­nele. Purta o fustiţă şi o bluză cu pălărie asortată, prevăzută cu găuri pentru urechile ei mari. Totuşi, în timp ce fiecare articol de îmbrăcăminte din colecţia stranie a lui Dobby era aşa de curat încât părea nou-nouţ, era clar că Winky nu avea deloc grijă de hainele ei. Bluza îi era plină de pete de supă şi fusta era arsă într-un loc.

- Bună, Winky, zise Harry.

Buza lui Winky începu să tremure. Apoi creatura izbucni în lacrimi care i se revărsară din ochii mari şi căprui, udân­du-i partea din faţă a bluzei, exact ca la Cupa Mondială de Vâjthaţ.

- O, Doamne, zise Hermione.

Ea şi Ron îi urmaseră pe Harry şi pe Dobby prin toată bucătăria.

- Winky, te rog, nu plânge...

Dar Winky plângea mai tare ca niciodată. Dobby, pe de altă parte, îi zâmbi larg lui Harry.

- Harry Potter doreşte o ceaşcă de ceai? chiţăi el tare, peste hohotele de plâns ale lui Winky.

- Păi... da... bine, zise Harry.

Imediat, vreo şaisprezece spiriduşi de casă veniră aler­gând din spatele lui, cu o tavă mare de argint, pe care se afla un ceainic, ceşti pentru Harry, Ron şi Hermione, o carafă cu lapte şi o farfurie mare cu biscuiţi.

- Bun serviciu! zise Ron impresionat.

Hermione se încruntă către el, însă spiriduşii părură încântaţi. Făcură o plecăciune foarte adâncă şi se retraseră.

- De cât timp eşti aici, Dobby? întrebă Harry, după ce Dobby le împărţi ceştile cu ceai.

- Doar de o săptămână, Harry Potter, domnule! zise Dobby fericit. Dobby venit să-l vadă pe domnu’ profesor Dumbledore, domnule. Vedeţi, domnule, este foarte greu pentru un spiriduş de casă care a fost dat afară... ăăă... eliberat, vreau să spun... să găsească un nou loc de muncă, domnule, chiar foarte greu...

Atunci Winky începu să urle şi mai tare, cu lacrimile curgân­du-i şiroaie şi prin nasul turtit ca o roşie stricată, şi pe partea din faţă a bluzei. Nu făcu nici un efort să se oprească din plâns.

- Dobby a hoinărit prin ţară doi ani întregi, domnule, încercând să găsească serviciu! chiţăi Dobby. Dar Dobby nu găsit serviciu, domnule, pentru că Dobby vrut fie plătit de data asta pentru munca lui!

Spiriduşii de casă din bucătărie, care ascultau şi urmă­reau totul cu interes, îşi feriră privirile la auzul acestor cuvinte, de parcă Dobby ar fi zis ceva nepoliticos şi ruşinos.

Hermione spuse însă repede:

- Bravo ţie, Dobby!

- Mulţumesc, domnişoară! zise Dobby, zâmbindu-i. Dar cei mai mulţi vrăjitori nu vrut să angajeze un spiriduş de casă care vrea să fie plătit, domnişoară. „Nu asta este menirea unui spiriduş”, zis ei şi trântit uşa în nasul lu’ Dobby! Lu’ Dobby plă­cut munca, dar el vrea poarte haine şi vrea fie plătit, Harry Potter... Lu’ Dobby place să fie liber!

Spiriduşii de casă de la Hogwarts începură să se înde­părteze de Dobby, de parcă ar fi avut o boală contagioasă. Winky însă rămase locului, deşi hohotele ei deveniră şi mai disperate.

- Şi atunci, Harry Potter, Dobby dus în vizită la Winky şi aflat că şi Winky eliberat, domnule! zise Dobby încântat.

În acel moment, Winky se aruncă de pe taburet şi rămase pe burtă, pe podeaua din dale de piatră, dând cu pumni­şorii în podea şi zbierând de necaz. Hermione se aruncă şi ea repede în genunchi lângă ea şi încercă să o liniştească, dar nimic din ce spuse nu păru să ajute la ceva.

Dobby îşi continuă povestea, ţipând ascuţit peste zbieretele lui Winky.

- Şi atunci lu’ Dobby venit ideea, Harry Potter, domnule! Ce-ar fi căutat Dobby şi Winky de lucru împreună? zis Dobby. Unde este destulă muncă pentru doi spiriduşi de casă? zis Winky. Şi Dobby gândit şi Dobby găsit, domnule! Hogwarts! Aşa că Dobby şi Winky venit şi discutat cu domnul profesor Dumbledore, domnule, şi domnul profesor angajat la noi!

Dobby zâmbi larg şi lacrimi de bucurie îi aburiră iar ochii.

- Şi domnul profesor Dumbledore zis că el plătit Dobby, domnule, dacă vrut să fie plătit! Aşa că Dobby e un spiriduş liber, domnule, şi Dobby primit un galeon pe săptămână şi o zi liberă pe lună!

- Asta nu e foarte mult! strigă Hermione indignată, de pe podea, peste ţipetele necontenite ale lui Winky.

- Domnul profesor oferit Dobby zece galeoni pe săptă­mână şi fiecare week-end liber, zise Dobby, cutremurându-se brusc, de parcă gândul la o asemenea onoare şi bucurie era înspăimântător, dar Dobby convins, domnişoară... Dobby plăcut libertate, domnişoară, dar el nu dorit prea multă, domnişoară, el plăcut mai mult munca.

- Şi pe tine cu cât te plăteşte domnul profesor Dum­bledore, Winky? întrebă Hermione cu blândeţe.

Dacă îşi închipuise că asta o va înveseli pe Winky, ei bine, se înşelase amarnic. Într-adevăr, Winky se opri din plâns, dar când se ridică, o privi pe Hermione cu ochii ei mari şi căprui cu toată furia.

- Winky este un spiriduş nerecunoscător, dar Winky nu este încă plătită! chiţăi ea. Winky nu coborât încă în aşa hal! Lui Winky îi este ruşine că a fost eliberată, aşa cum e normal...

- Ruşine? zise Hermione, nevenindu-i să creadă. Dar, Winky, zău aşa... Domnului Crouch ar trebui să-i fie ruşine, nu ţie! Nu ai făcut nimic greşit, s-a purtat cât se poate de urât cu tine...

Dar la aceste cuvinte, Winky îşi lipi mâinile de găurile din pălărie, tuflindu-şi urechile ca să nu mai poată auzi nimic, şi chiţăi:

- Dumneavoastră nu insultat stăpânul meu, domnişoară! Dumneavoastră nu insultat domnu’ Crouch! Domnu’ Crouch vrăjitor bun, domnişoară! Domnu’ Crouch avut dreptate concediat Winky, Winky rea!

- Winky are probleme să se adapteze la noua situaţie, Harry Potter, chiţăi Dobby, pe un ton confidenţial. Winky uită că nu este legată de domnul Crouch. Ea avut voie spus ce gândeşte acum, dar nu vrea.

- Deci, spiriduşii de casă nu au voie să spună ce cred despre stăpânii lor? întrebă Harry.

- O, nu, domnule, nu, zise Dobby, părând deodată serios. Face parte din sclavia spiriduşilor de casă, domnule. Noi păs­trat secretele lor în tăcere, domnule, noi sprijinit onoarea fa­miliei şi noi nu vorbit niciodată pe ei de rău... Deşi domnu’ profesor Dumbledore spus lu’ Dobby că el nu supărat. Domnu’ profesor Dumbledore spus că noi liberi să... să...

Dobby păru deodată neliniştit şi îi făcu semn lui Harry să se apropie. Harry se aplecă.

- El zis că noi liberi să spunem că este un „bătrân ţicnit”, dacă noi aşa vrut, domnule! şopti Dobby, chi­cotind puţin speriat. Dar Dobby nu vrut, Harry Potter, zise el, vorbind din nou normal şi scuturându-şi capul atât de tare, încât îi fluturară urechile. Lu’ Dobby place de domnu’ profesor Dumbledore foarte mult, domnule, şi este mândru să-i păstreze secretele.

- Dar acum poţi să spui tot ce vrei despre familia Rea­credinţă, nu? îl întrebă Harry, zâmbind.

Privirea lui Dobby deveni brusc temătoare.

- Dobby... Hm... Dobby ar putea, zise el precaut, ridi­când din umerii săi mici. Dobby ar putea să-i spună lui Harry Potter că foştii lui stăpâni au fost... au fost... nişte vrăjitori... răi!

Dobby încremeni pentru câteva clipe, tremurând din cap până-n picioare, uluit de propria îndrăzneală, apoi fugi la cea mai apropiată masă şi începu să se izbească tare cu ca­pul de ea, chiţăind disperat:

- Dobby rău! Dobby foarte rău!

Harry îl înşfăcă de cravată şi îl îndepărtă de masă.

- Mulţumesc, Harry Potter, mulţumesc, zise Dobby pe nerăsuflate, frecându-şi capul.

- Nu ai nevoie decât să exersezi puţin, zise Harry.

- Să exerseze! chiţăi Winky furioasă. Ar trebui să-ţi fie ruşine, Dobby, vorbit aşa despre stăpânii tăi!

- Ei nu mai stăpânii mei, Winky! zise Dobby sfidător. Lui Dobby nu mai pasă ce cred ei!

- O, tu spiriduş rău, Dobby! gemu Winky, curgându-i iar lacrimi pe obraji. Bietul meu domn Crouch, ce face el fără Winky? El are nevoie de mine, el are nevoie de aju­torul meu! Eu avut grijă de familia Crouch toată viaţa şi mama mea înaintea mea şi bunica mea avut grijă înaintea ei... O, ce spus ele dacă aflat că Winky eliberat? O, ce ruşine, ce ruşine!

Îşi ascunse iar faţa cu fusta şi izbucni în hohote de plâns.

- Winky, zise Hermione hotărâtă, sunt convinsă că dom­nul Crouch se descurcă foarte bine fără tine. Noi l-am văzut, să ştii...

- Voi văzut stăpânu’ meu? zise Winky pe nerăsuflate, ridi­cându-şi chipul plin de lacrimi de pe genunchi şi uitându-se uluită la Hermione. Voi văzut aici, la Hogwarts?

- Da, zise Hermione. El şi domnul Bagman sunt membri ai juriului, dau note campionilor înscrişi în Turnirul celor trei vrăjitori.

- Venit şi domnu’ Bagman? chiţăi Winky şi, spre marea uimire a lui Harry (şi a lui Ron, şi a Hermionei, după expre­siile de pe feţele lor), păru iar mânioasă. Domnu’ Bagman vrăjitor rău! Un vrăjitor foarte rău! Stăpânul meu nu plăcut de el, o, nu, deloc!

- Bagman... rău? se miră Harry.

- O, da, zise Winky, dând tare din cap. Stăpânul meu spus lui Winky nişte lucruri! Dar Winky nu spune... Winky... Winky păstrează secretele stăpânului ei...

Izbucni iar în hohote disperate de plâns şi o auziră sus­pinând iar din fustă:

- Bietu’ stăpân, bietu’ meu stăpân, fără Winky să-l ajute! Nu mai putură să scoată nici un alt cuvânt inteligibil de la Winky. O lăsară să plângă, cât îşi băură ei ceaiul, în timp ce Dobby pălăvrăgea fericit despre viaţa lui ca spiriduş liber şi despre planurile sale în legătură cu banii câştigaţi.

- După aia, Dobby cumpără un tricou, Harry Potter! zise el vesel, arătând către pieptul său gol.

- Ştii ceva, Dobby, zise Ron, care părea să-l simpatizeze mult pe spiriduş, o să ţi-l dau pe cel pe care o să mi-l croşe­teze mama de Crăciun, mereu primesc unul de la ea. Sper că-ţi place culoarea maro?

Dobby fu de-a dreptul încântat.

- S-ar putea să trebuiască să-l mai strâmtăm puţin ca să-ţi vină, îi spuse Ron, dar o să se asorteze cu capacul de la ceainic.

În timp ce se pregăteau să plece, mulţi dintre spiriduşi se adunară în jurul lor, insistând să mai ia cu ei în camera de zi câte puţin din tot felul de gustări. Hermione refuză cate­goric, privind tristă cum spiriduşii tot făceau plecăciuni şi reverenţe, dar Harry şi Ron îşi umplură buzunarele cu prăji­turi cu cremă şi plăcinte.

- Mulţumim mult! le zise Harry spiriduşilor, care se strân­seseră toţi la uşă ca să îi conducă şi să le spună noapte bună. Ne mai vedem, Dobby!

- Harry Potter... poate Dobby să vină să vadă la dumnea­voastră, câteodată, domnule? întrebă Dobby.

- Sigur că da, zise Harry, şi Dobby îi zâmbi fericit.

- Ştiţi ceva? zise Ron, când el, Hermione şi Harry lăsară în urmă bucătăria şi urcară treptele înapoi către holul de la intrare. În toţi aceşti ani am fost foarte impresionat de Fred şi de George, cum reuşeau să fure mâncare de la bucătărie... Ei bine, nici nu este chiar atât de greu, nu? Spiriduşii abia aşteaptă să-ţi dea câtă mâncare pofteşti!

- Cred că este cel mai bun lucru care putea să li se întâm­ple spiriduşilor! zise Hermione, urcând scara de marmură. Faptul că a venit Dobby să lucreze aici. Ceilalţi spiriduşi or să vadă cât de fericit este el, fiind liber, şi încet or să îşi dea seama că asta vor şi ei!

- Să sperăm că n-or s-o asculte cu prea mare atenţie pe Winky, zise Harry.

- Ah, o să-i treacă şi lui Winky, zise Hermione, deşi nu păru foarte sigură. O dată ce îi va trece şocul şi o să se obiş­nuiască la Hogwarts, o să vadă că îi este mult mai bine fără Crouch.

- Pare să-l iubească, zise Ron.

Mai mult ghiciră ce spusese, fiindcă Ron tocmai îşi um­pluse gura cu o prăjitură cu cremă.

- Dar ce ziceţi despre faptul că nu are o părere prea bună despre Bagman? zise Harry. Oare ce zice Crouch acasă la el despre Bagman?

- Probabil că zice că nu este bun ca şef de departament, spuse Hermione şi, hai să recunoaştem, are şi el dreptate, nu?

- Eu aş prefera să lucrez pentru el decât pentru Crouch, zise Ron. Cel puţin Bagman are simţul umorului.

- Ai grijă să nu te audă Percy, zise Hermione, zâmbind din colţul gurii.

- Da, aşa e... Păi, Percy nici n-ar vrea să lucreze pentru cineva cu simţul umorului, nu? zise Ron, începând un ecler cu ciocolată. Percy nu ar recunoaşte o glumă nici dacă ar dansa goală în faţa lui!

Capitolul XXII —


Yüklə 3,67 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   31




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin