Casa cruplud

CICATRICEA
Harry stătea întins pe spate, respirând greu, de parcă ar fi alergat până atunci. Se trezise dintr-un vis care părea foarte real, cu mâinile acoperindu-i faţa. Vechea cicatrice de pe frunte, în formă de fulger, îi ardea sub degete, de parcă i-ar fi lipit cineva un fier de călcat încins pe piele.

Se ridică, încă pipăindu-şi cu o mână cicatricea, iar cu cealaltă căutându-şi ochelarii prin întuneric. Îi găsi pe nop­tieră şi şi-i puse la ochi. Imaginea camerei sale deveni mai clară, luminată numai de pâlpâirile portocalii ale felinarului de afară.

Harry îşi trecu iar degetele peste cicatrice. Încă îl durea. Aprinse veioza de lângă el, se dădu jos din pat, traversă ca­mera, deschise dulapul şi se uită în oglinda din interiorul uşii. Un băiat slăbuţ, de paisprezece ani, îl privi din oglindă, cu nişte ochii verzi şi luminoşi, nedumeriţi, pe sub părul negru şi ciufulit. Examină cu mai mare atenţie cicatricea în formă de fulger. Părea normală, însă încă îi zvâcnea.

Harry încercă să îşi amintească ce visa înainte de trezirea bruscă. Părea atât de real... Erau doi oameni pe care îi ştia şi un altul pe care nu îl mai văzuse... Se concentră din toate puterile, încruntându-se şi încercând să-şi amintească tot...

În faţa ochilor îi apăru imaginea neclară a unei camere întunecate... Şi un şarpe pe covorul din faţa şemineului... Un om scund... Era Peter Pettigrew, poreclit Şobo... Şi o voce rece, ascuţită... Vocea lui Cap-de-Mort! Lui Harry i se păru că îi alunecă un cub de gheaţă în stomac, numai la gândul că...

Strânse ochii şi se strădui să îşi aducă aminte cum arăta Cap-de-Mort, însă îi fu imposibil... Nu îşi mai amintea decât că, în momentul în care fusese întors scaunul lui Cap-de-Mort, iar el, Harry, văzuse ce se afla în el, simţise o groază imensă, care îl trezise... Sau îl trezise durerea din cicatrice?

Şi cine era bătrânul? Pentru că văzuse cu siguranţă un bătrân. Harry îl văzuse când se prăbuşise. Totul deveni con­fuz. Harry îşi puse mâinile la ochi, alungând imaginea dormi­torului său, încercând să o păstreze pe cea a camerei întu­necate, însă era ca şi când ar fi încercat să păstreze apa între degete... Detaliile se estompau cu viteza cu care el încerca să le păstreze... Cap-de-Mort şi Şobo vorbeau despre cineva pe care îl omorâseră, însă Harry nu putea să-şi amintească numele... Şi plănuiau să mai omoare pe cineva... Pe el!

Harry îşi luă mâinile de pe faţă, deschise ochii şi privi în jur, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească ceva neobişnuit. În­tâmplarea făcea ca în acea cameră să se afle multe lucruri neobişnuite. Un cufăr mare stătea deschis la picioarele pa­tului şi în el erau un cazan, o mătură, nişte robe negre şi cărţi de vrăji. Suluri de pergament năpădiseră partea de bi­rou neocupată de uriaşa colivie goală în care se afla de obi­cei bufniţa sa albă, Hedwig. Pe jos, lângă patul său, stătea deschisă o carte. Citise din ea înainte să adoarmă. Toate po­zele din carte erau mişcătoare. Oameni în robe portocalii ie­şeau şi intrau din cadru în cadru, călare pe mături, arun­cându-şi unul altuia o minge roşie.

Harry se duse spre carte, o ridică şi văzu cum unul din­tre jucători înscrie un punct extraordinar, trecând mingea printr-un coş aflat la o înălţime de douăzeci şi cinci de me­tri. Apoi închise cartea. Nici măcar meciul de vâjthaţ care era, după părerea lui Harry, cel mai frumos sport din lume nu-l putea înveseli în acele clipe.

Puse cartea pe noptieră, se duse la fereastră şi trase draperiile pentru a cerceta strada.

Aleea Boschetelor arăta ca orice stradă respectabilă dintr-o suburbie, într-o dimineaţă de sâmbătă. Toate draperiile erau trase la ferestre. Din câte putea să-şi dea seama Harry prin întunericul nopţii, nu era picior de om prin apropiere. Nici măcar o pisică!

Şi totuşi... Şi totuşi... Harry se întoarse neliniştit în pat şi se aşeză, trecându-şi iar un deget peste cicatrice. Nu durerea îl neliniştea... Harry avusese parte de multe dureri şi lovituri. Cândva îşi pierduse toate oasele de la mâna dreaptă şi apoi îi crescuseră dureros la loc, peste noapte. Nu cu mult după acea întâmplare, acelaşi braţ îi fusese străpuns de un colţ veninos, de vreo jumătate de metru. Nu mai departe de anul trecut, că­zuse de la douăzeci şi cinci de metri înălţime, de pe mătura sa zburătoare. Era obişnuit cu accidentele şi rănile bizare, inevi­tabile dacă urmezi cursurile de la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, şi mai şi atragi necazurile ca un magnet...

Nu, ceea ce îl neliniştea pe Harry era că data trecută, când îl duruse cicatricea, Cap-de-Mort se afla prin apropi­ere... Dar acum Cap-de-Mort nu putea fi pe acolo... Gândul ca acesta să se fi furişat pe Aleea Boschetelor i se părea absurd, imposibil...

Harry ascultă cu atenţie liniştea din jurul său. Oare ce se aştepta să audă? Scârţâitul unei trepte, fâsâitul unei peleri­ne? Tresări uşor când îl auzi pe vărul său, Dudley, sforăind puternic din camera alăturată.

Harry îndepărtă gândurile negre. Era o prostie! Nu mai era nimeni în casă, în afară de Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley, iar ei era limpede că încă dormeau, visând liniştit.

Harry îi iubea la nebunie pe membrii familiei Dursley când... dormeau! Oricum, nu-i erau de nici un ajutor când erau treji. Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley erau singurele rude în viaţă ale lui Harry şi erau Încuiaţi, adică oameni non-magici. Urau şi dispreţuiau orice formă de magie, ceea ce însemna că Harry era la fel de dorit la ei în casă ca şi petele de mucegai. Se chinuiseră să explice absenţele lungi ale lui Harry din ultimii trei ani, când studia la Hogwarts, spunându-le tuturor că era plecat la „St. Brutus”, un institut de reeducare, foarte bun pentru cazurile disperate... Ştiau prea bine că Harry, fiind vrăjitor minor, nu avea voie să facă vrăji în afara şcolii, însă tot îl învinuiau pentru orice lucru care nu mergea bine în casă. Harry nu putuse niciodată să aibă încredere în ei sau să le împărtăşească ceva despre viaţa lui din lumea magiei. Doar gândul că s-ar fi putut duce la ei când se trezeau, numai ca să le spună că l-a durut cicatricea şi să-şi exprime grijile în legătură cu Cap-de-Mort, era pur şi simplu ridicol.

Şi totuşi, din cauza lui Cap-de-Mort ajunsese Harry să-şi ducă zilele alături de familia Dursley. Dacă n-ar fi existat acest vrăjitor crunt, Harry nu ar fi avut cicatricea în formă de fulger de pe frunte. Dacă n-ar fi existat Cap-de-Mort, Harry ar fi avut părinţi...

Harry avea un an în noaptea când Cap-de-Mort, cel mai puternic vrăjitor al Întunericului din tot secolul, care tot acu­mulase putere în ultimii unsprezece ani, venise la ei acasă şi îi omorâse părinţii. Cap-de-Mort îndreptase apoi bagheta către Harry; rostise blestemul cu care omorâse mulţi vrăjitori şi vrăjitoare în cursul ascensiunii sale, dar, oricât de incredibil ar părea, nu funcţionase! În loc să omoare băieţelul, blestemul se întorsese asupra lui Cap-de-Mort. Harry supravieţuise, rămânând doar cu cicatricea în formă de fulger pe frunte, iar Cap-de-Mort fusese redus la ceva care abia mai trăia. Cu pute­rile secate, aproape mort, vrăjitorul fugise. Teroarea în care trăise de atâta timp comunitatea secretă de vrăjitori şi vrăji­toare luase sfârşit. Adepţii lui Cap-de-Mort se împrăştiaseră care încotro, iar Harry Potter devenise celebru.

Descoperise că era vrăjitor când împlinise unsprezece ani. Fusese un şoc destul de mare pentru Harry, însă faptul că a aflat că toată lumea de pe ascunsul tărâm al magiei îi ştia numele a fost şi mai tulburător. Ajuns la Hogwarts, Harry observase cum toţi întorceau capetele ca să îl privească şi auzise şoaptele lor de admiraţie. Acum se obişnuise însă. La sfârşitul acestei veri începea cel de-al patrulea an la Hog-

warts, iar Harry număra cu nerăbdare câte zile mai erau pâ­nă când avea să se întoarcă la castel.

Mai rămăseseră însă două săptămâni întregi până la reîn­ceperea şcolii. Privi din nou deznădăjduit în jurul său, iar ochii i se opriră pe cele două felicitări pe care i le trimisese­ră prietenii săi cei mai buni, la sfârşitul lui iulie. Ce-ar fi da­că le-ar scrie şi le-ar spune că l-a durut cicatricea?

Dintr-o dată, auzi în minte vocea Hermionei Granger, ascuţită şi cuprinsă de panică: „Te-a durut cicatricea? Harry, asta este ceva foarte important... Scrie-i profesorului Dum­bledore! Iar eu mă duc să caut în Cele mai des întâlnite afecţiuni şi dureri magice, poate găsesc ceva despre dureri de cicatrice, făcute de un blestem...”

Da, acesta ar fi fost sfatul Hermionei: să se ducă imediat la Director, iar între timp să consulte o carte! Harry privi pe fereastră cerul întunecat, negru-albăstrui. Se îndoia că acum i-ar putea fi de ajutor vreo carte... Din câte ştia, el era sin­gura persoană care supravieţuise unui blestem ca acela al lui Cap-de-Mort... Ţinând cont de acest fapt, era foarte puţin probabil să găsească simptomele sale menţionate în Cele mai des întâlnite afecţiuni şi dureri magice. Cât despre dis­cuţia cu profesorul Dumbledore, Harry habar nu avea unde îşi petrecea acesta vacanţele de vară. Se distră puţin în sinea lui, imaginându-şi-l pe Dumbledore, cu barba lui lungă şi ar­gintie, cu robele sale de vrăjitor şi pălăria ascuţită, stând pe o plajă, pe undeva, şi ungându-se cu cremă împotriva soare­lui pe nasul lung şi coroiat. Totuşi, oriunde s-ar fi aflat Dum­bledore, Harry era sigur că Hedwig l-ar fi putut găsi. Bufniţa lui Harry reuşise să ducă întotdeauna scrisorile la destinaţie, chiar şi fără adresă. Însă ce să-i scrie?

„Dragă domnule profesor Dumbledore, mă scuzaţi că vă deranjez, dar azi-dimineaţă m-a durut cicatricea. Al dumnea­voastră, Harry Potter.”

Chiar şi în mintea lui, aceste cuvinte sunau stupid. Penibil!

Aşa că încercă să-şi imagineze reacţia celuilalt bun prie-

ten al său, Ron Weasley, şi instantaneu îi apăru în minte chipul pistruiat şi nasul lung al lui Ron, dezorientat com­plet. „Te-a durut cicatricea? Dar nu se poate... nu are cum să fie Ştii-Tu-Cine aproape de tine, nu? Adică... ai şti, nu? Ar încerca să-ţi vină iar de hac, nu? Nu ştiu, Harry, poate că e normal să doară din când în când cicatricele obţinute în urma blestemelor... O să îl întreb pe tata...”

Domnul Weasley era un vrăjitor de renume, care lucra la „Oficiul de folosire nepermisă a magiei”, însă nu prea avea experienţă în materie de blesteme, cel puţin din câte ştia Harry. În orice caz, lui Harry nu îi surâdea ideea ca toţi membrii familiei Weasley să afle că el, Harry, o luase razna din cauza câtorva clipe de durere. Doamna Weasley s-ar agita mult mai mult decât Hermione, iar Fred şi George, fraţii lui Ron, gemenii care aveau acum şaisprezece ani, ar crede că Harry şi-a pierdut spiritul de aventură. Familia Weasley era preferata lui Harry. Spera să-l invite în curând să stea la ei (Ron spusese ceva despre Cupa Mondială de Vâjthaţ) şi nu i-ar fi convenit ca şederea la ei să fie punctată mereu de întrebări alarmate despre cicatricea lui.

Harry îşi apăsă fruntea cu pumnii. Ceea ce îşi dorea de fapt (şi aproape că îi era ruşine s-o recunoască faţă de el însuşi) era să aibă şi el pe cineva - un vrăjitor adult - căruia să-i poată cere sfatul fără să se simtă prost, aşa, ca unui părinte, care să ţină la el şi care să aibă experienţă în Magia Neagră...

Şi atunci găsi soluţia. Era atât de simplu şi atât de evident, încât nu îi venea să creadă că nu se gândise mai înainte: Sirius!

Harry sări din pat, traversă camera repede şi se aşeză la birou. Trase o bucată de pergament către el, îşi înmuie pana de uliu în cerneală şi scrise: „Dragă Sirius...”

Apoi făcu o pauză, gândindu-se cum să se exprime mai bi­ne, încă minunându-se de faptul că nu se gândise la Sirius de la bun început. Ei, poate că nici nu era chiar atât de uimitor... Aflase că Sirius era naşul lui numai în urmă cu două luni.

Exista o explicaţie foarte simplă pentru absenţa lui Sirius din viaţa de până atunci a lui Harry... Sirius fusese închis la Azkaban, îngrozitoarea temniţă a vrăjitorilor, păzită straşnic de creaturi înfiorătoare, numite Dementori, nişte bestii oarbe, care absorbeau energia din sufletele prizonierilor. Aceştia veniseră să-l caute pe Sirius la Hogwarts, după ce reuşise să evadeze de la Azkaban. Sirius fusese închis de­geaba. Era nevinovat de toate crimele pentru care fusese condamnat. Toate erau opera lui Peter Pettigrew, zis Şobo, adeptul lui Cap-de-Mort. Aproape toată lumea îl credea mort pe Pettigrew, ucis de Sirius Black. Dar Harry, Ron şi Hermione, care ştiau adevărul, reuşiseră în anul precedent să îl demaşte pe Şobo, deşi numai profesorul Dumbledore îi crezuse.

Timp de o oră - minunată oră! - Harry fusese convins că putea pleca în sfârşit de la familia Dursley, pentru că Sirius îi oferise un cămin, de îndată ce numele i-ar fi fost reabili­tat. Însă pierduse această şansă, fiindcă Şobo reuşise să sca­pe, înainte de a fi predat Ministerului Magiei, astfel că Sirius fusese nevoit să fugă iar, ca să scape cu viaţă. Harry îl aju­tase să fugă, călare pe Buckbeak, Hipogriful lui Hagrid. Şi de atunci, Sirius era fugar. Harry se gândise toată vara la căminul pe care ar fi putut să-l aibă, dacă nu le-ar fi scăpat Şobo. Îi venise şi mai greu să se întoarcă la rudele lui, ştiind că fusese atât de aproape de a scăpa de ele pentru totdeauna.

Cu toate acestea, Sirius îl ajutase pe Harry, chiar dacă nu putea fi cu el. Datorită lui Sirius, Harry putea să-şi ţină acum în camera lui toate lucrurile de şcoală. Înainte, familia Dur­sley nu-i permisese acest lucru. Strădaniile rudelor lui Harry de a-l face cât mai nefericit fuseseră oarecum temperate de frica de puterile lui. Din această cauză, în fiecare vară, înain­te de vara aceea, îi închideau cufărul de şcoală în nişa de sub scări.

Atitudinea lor se schimbase însă de când aflaseră că naşul lui Harry era un criminal periculos. (Harry uitase înadins să le spună că Sirius era nevinovat!)

Harry primise două scrisori de la Sirius, de când se întor­sese în casa de pe Aleea Boschetelor. Amândouă fuseseră aduse nu de bufniţe (cum se obişnuieşte la vrăjitori), ci de pă­sări tropicale mari, viu colorate. Hedwig nu îi privise cu ochi buni pe aceşti intruşi fosforescenţi şi acceptase cu greu să le dea voie să bea din vasul ei de apă, înainte de a face călătoria înapoi. Lui Harry, pe de altă parte, îi plăcuseră, fiindcă îl duceau cu gândul la palmieri şi la nisipul fin şi alb, sperând că, oriunde ar fi fost (Sirius nu pomenea niciodată lucrul aces­ta, ca nu cumva scrisorile să fie interceptate), naşul lui se sim­ţea bine. Lui Harry îi venea greu să-şi imagineze că Demen­torii puteau să supravieţuiască multă vreme în soarele puter­nic. Poate că de aceea plecase Sirius spre sud. Scrisorile lui Sirius, care erau acum ascunse sub scândura dezlipită de sub patul lui Harry, păreau vesele şi în amândouă Sirius îi reamin­tea lui Harry că putea să apeleze la el ori de câte ori avea nevoie. Ei bine, acum chiar că avea nevoie...

Lumina de la lampa lui Harry părea să slăbească, o dată ce lumina rece şi cenuşie care preceda răsăritul se furişa în cameră. În sfârşit, când soarele răsărise de-a binelea, când pereţii camerei sale se făcuseră aurii şi din camera Un­chiului Vernon şi a Mătuşii Petunia răzbăteau zgomote, Harry îşi curăţă biroul de bucăţile de pergament mototolite şi reciti scrisoarea.

Dragă Sirius,
Îţi mulţumesc pentru ultima scrisoare. (Pasărea aceea a fost enormă, abia a putut să intre pe fereastră!)

Aici lucrurile sunt ca de obicei. Regimul pe care îl ţine Dudley nu merge foarte bine. Mătuşa mea l-a găsit ieri ascunzând gogoşi în camera lui. l-au spus că n-or să-i mai dea atât de mulţi bani de buzunar, dacă o să continue să mă­nânce pe ascuns, aşa că Dudley 5-a supărat foarte tare şi şi-a azvârlit jocul PlayStation pe fereastră. Jocul e un fel de chestie computerizată, cam stupid de fapt, având în vedere că nici măcar nu are Mega Mutilation, Partea a III-a, care să-i mai distragă atenţia de la mâncare.

Eu sunt bine, mai ales din cauză că toţi sunt îngroziţi că o să apari şi o să-i transformi în lilieci, dacă te rog eu!

Totuşi, azi-dimineaţă s-a întâmplat ceva straniu. M-a durut iar cicatricea. Data trecută când s-a întâmplat, a fost pentru că intrase Cap-de-Mort în castelul Hogwarts. Dar presupun că nu are cum să fie în apropierea mea acum, nu? Ştii cumva dacă cicatricele făcute de blesteme dor, chiar dacă au trecut mai mulţi ani?

O să-ţi trimit scrisoarea cu Hedwig, când se întoarce. Acum e plecată la vânat. Salută-l pe Buckbeak din partea mea.
Harry
Da, îşi zise Harry, pare să fie bine. Nu era cazul să-i mai spună şi de vis, nu vroia să pară foarte îngrijorat. Împachetă pergamentul şi îl puse pe birou, pregătit pentru când se va întoarce Hedwig. Apoi se ridică, se întinse şi deschise iar dulapul. Fără să se uite în oglindă, începu să se îmbrace, pentru a coborî la micul dejun.

— Capitolul III —

INVITAŢIA
Când Harry ajunse în bucătărie, cei trei Dursley erau deja aşezaţi la masă. Chipul mare şi roşu al Unchiului Vernon era ascuns în spatele ziarului de dimineaţă, iar Mă­tuşa Petunia tăia un grepfrut în sferturi, cu buzele strânse peste dinţii ei ca de cal.

Dudley era furios şi morocănos, şi părea să ocupe şi mai mult spaţiu decât de obicei. Asta spunea ceva, având în ve­dere că de obicei ocupa de unul singur cam o jumătate din masa pătrată. Când Mătuşa Petunia puse un sfert de grepfrut în farfuria lui Dudley, însoţit de un drăgăstos „Poftim, Dudli­cuţ, scumpetea mea”, acesta se uită urât la ea. Viaţa lui luase o întorsătură extrem de neplăcută de când se întorsese acasă, în vacanţa de vară, cu fişa de sfârşit de an.

Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia reuşiseră, ca de obicei, să-i găsească scuze pentru notele proaste. Mătuşa Petunia insista că Dudley era un băiat foarte talentat, dar neînţeles de profesori, în timp ce Unchiul Vernon susţinea că „oricum, nu vroia ca fiul lui să fie un biet şoarece de bibliotecă”. De aseme­nea, desfiinţaseră şi acuzaţiile din fişă că Dudley ar fi fost un bătăuş fără pereche: „E un băiat neastâmpărat, e adevărat, însă n-ar putea să-i facă rău nici unei muşte!” spusese Mătuşa Petunia printre lacrimi.

La sfârşitul raportului erau însă câteva observaţii con­cepute cu mare atenţie de către asistenta şcolii, pe care nici măcar Unchiul Vernon sau Mătuşa Petunia nu le putuseră desfiinţa. Cu oricâtă convingere spunea Mătuşa Petunia că Dudley avea oasele mari şi că greutatea lui era în cea mai mare parte grăsime de copil, că era un băiat în creştere, care avea nevoie să fie hrănit corespunzător, cert era că în garderoba cu uniforme a şcolii nu mai existau pantaloni scurţi pe măsura lui Dudley.

Asistenta şcolii văzuse ceea ce ochii Mătuşii Petunia - atât de ageri de obicei, când era vorba despre observarea urme­lor de pe pereţii ei imaculaţi sau când îşi urmărea vecinii - pur şi simplu refuzau să vadă: că, departe de a avea nevoie de hrană suplimentară, Dudley atinsese mărimea şi greutatea unei balene ucigaşe tinere.

Aşa că - după multe momente de furie oarbă, după cer­turi care zdruncinau podeaua din camera lui Harry şi după multe lacrimi vărsate de Mătuşa Petunia - noul regim ali­mentar începuse. Foaia cu dieta prescrisă de asistenta şcolii „Smeltings” fusese lipită pe frigiderul care fusese golit de toate alimentele preferate de Dudley - băuturi acidulate şi prăjituri, batoane de ciocolată şi burgeri - şi umplut cu fructe şi legume, pe care Unchiul Vernon le numea „mân­care pentru iepuri”. Pentru a-l face pe Dudley să se simtă mai bine, Mătuşa Petunia insistase ca şi restul familiei să urmeze acelaşi regim. Prin urmare, îi dădu un sfert de grepfrut şi lui Harry. Observă că era cu mult mai mic decât al lui Dudley. Pentru a-şi binedispune fiul, Mătuşa Petunia încerca să îl facă pe Dudley să creadă că mânca mai mult decât Harry.

Mătuşa Petunia nu ştia însă ce era ascuns prin camera lui Harry. Habar nu avea că nepotul ei nu urma deloc regimul ţinut de toţi. Imediat ce îşi dăduse seama că urma să supra­vieţuiască peste vară hrănindu-se doar cu morcovi, Harry o trimisese pe Hedwig la prietenii lui, cerându-le ajutorul, iar ei fuseseră la înălţime! Hedwig se întorsese de la Hermione cu o cutie mare, plină cu produse fără zahăr (părinţii Her­mionei erau dentişti). Hagrid îi trimisese o grămadă de prăjituri tari ca piatra, făcute de el (Harry nu se atinsese de ele, fiindcă ştia prea bine cum gătea Hagrid). Doamna Weasley, pe de altă parte, trimisese bufniţa familiei, pe Errol, cu o prăjitură enormă cu fructe şi pateuri de toate felurile. Biata Errol, care era bătrână şi slăbită, avusese nevoie de cinci zile ca să-şi revină de pe urma călătoriei! Iar de ziua lui (pe care familia Dursley o ignorase complet), Harry primise patru torturi superbe, de la Ron, Hermione, Hagrid şi Sirius. Harry încă mai avea două dintre ele. Şi ast­fel, visând la micul dejun care îl aştepta sus, începu să-şi mănânce sfertul de grepfrut, fără să se plângă.

Unchiul Vernon puse deoparte ziarul şi pufni dezapro­bator, privind la propriul său sfert de grepfrut.

- Asta e tot? o întrebă el morocănos pe Mătuşa Petunia. Mătuşa Petunia îi aruncă o privire severă şi făcu un semn către Dudley, care îşi terminase deja sfertul de grepfrut şi acum se uita la cel al lui Harry, cu o expresie de poftă şi mâh­nire în ochii lui mici ca de porc.

Unchiul Vernon scoase un oftat adânc, care îi zburli mus­taţa mare şi stufoasă şi îşi ridică linguriţa.

Se auzi soneria. Unchiul Vernon se ridică greoi de pe scaun şi porni de-a lungul coridorului. într-o secundă, în timp ce mama sa era ocupată cu ceainicul, Dudley fură restul de grepfrut al Unchiului Vernon.

Harry auzi voci la uşă şi pe cineva râzând, apoi pe Un­chiul Vernon răspunzând tăios. Pe urmă uşa de la intrare se închise si dinspre hol se auzi zgomotul făcut de ruperea unei hârtii.

Mătuşa Petunia puse ceainicul pe masă şi se uită intrigată în jur, întrebându-se unde se dusese Unchiul Vernon. Nu aşteptă mult până să afle. Cam după un minut, Unchiul Vernon se întorsese în bucătărie, negru de supărare.

- TU! îi strigă el lui Harry. În sufragerie. ACUM! Uimit şi întrebându-se ce mai făcuse de data aceea, Harry se ridică şi îl urmă pe Unchiul Vernon afară din bucătărie, în camera alăturată. Unchiul Vernon închise ca o vijelie uşa după ei.

- Deci, zise el, mergând până la şemineu şi întorcându-se cu faţa către Harry, de parcă urma să-l aresteze. Deci...

Harry îşi dorea din tot sufletul să spună odată „Deci, ce?”, dar se gândi că nervii Unchiului Vernon nu trebuiau puşi la încercare dis-de-dimineaţă, mai ales după ce fuseseră deja zgândăriţi de lipsa de mâncare. Aşa că se mulţumi să afişeze o expresie de nedumerire politicoasă.

- Tocmai a sosit asta, spuse Unchiul Vernon şi flutură în faţa lui Harry o hârtie cu scris mov. O scrisoare în legătură cu tine!

Uimirea lui Harry crescu. Cine putea să-i fi scris Un­chiului Vernon în legătură cu el? Care dintre cunoscuţii lui trimitea scrisori prin poştă?

Unchiul Vernon se holbă la Harry, apoi privi scrisoarea şi începu să citească cu voce tare:
Dragă domnule şi doamnă Dursley,
Nu am avut plăcerea să facem cunoştinţă, însă sunt sigu­ră că Harry v-a povestit multe despre fiul meu Ron.

După cum cred că v-a spus şi Harry, finala Cupei Mon­diale la Vâjthaţ are loc miercurea viitoare, noaptea, iar soţul meu, Arthur, tocmai a reuşit să facă rost de nişte bilete foarte bune, datorită legăturilor sale cu „Departamentul de jocuri şi sporturi magice”.

Sper din tot sufletul că ne veţi permite să-l luăm cu noi pe Harry la meci, având în vedere că este o ocazie unică: Marea Britanie nu a găzduit campionatul de treizeci de ani, iar biletele sunt foarte greu de găsit. Am fi desigur încântaţi dacă Harry ar rămâne la noi tot restul vacanţei de vară. Îl urcăm noi în trenul către Hogwarts!

Ar fi foarte bine dacă Harry ne-ar trimite răspunsul dum­neavoastră cât mai repede posibil, în modul normal, pentru că poştaşul de aici nu ne-a adus niciodată scrisori şi sunt convinsă că nici măcar nu ştie unde este casa noastră.

Cu speranţa că îl vom revedea pe Harry cât de curând,
A dumneavoastră,

Molly Weasley

P.S. Sper că am pus destule timbre.
Unchiul Vernon termină de citit, după care băgă mâna în buzunarul de la piept şi mai scoase ceva.

- Uită-te la asta, mormăi el.

Îi arătă plicul în care venise scrisoarea de la doamna Weasley, iar Harry abia reuşi să îşi înăbuşe hohotul de râs. Toa­tă suprafaţa plicului era acoperită cu timbre, în afară de doi centimetri pătraţi, pe partea din faţă, unde doamna Weasley înghesuise adresa familiei Dursley, scrisă cu litere minuscule.

- Deci, a pus destule timbre, zise Harry, încercând să lase impresia că oricine ar fi putut să facă aceeaşi greşeală ca doamna Weasley.

Ochii Unchiului Vernon scăpărară scântei.

- Poştaşul a observat, zise el printre dinţi. Şi era foarte curios de unde a venit scrisoarea. De aceea a sunat la sone­rie. I s-a părut amuzant.

Harry nu mai zise nimic. Poate că alţii n-ar fi înţeles de ce Unchiul Vernon era atât de supărat din cauza acelor tim­bre, dar Harry trăise prea mult cu rudele lui ca să nu ştie cât de obsedate erau de orice incident ieşit din comun. Cea mai mare teamă a lor era ca nu cumva să afle cineva că aveau vreo legătură (oricât de îndepărtată) cu cei ca doam­na Weasley.

Unchiul Vernon continua să se holbeze la Harry, care încerca să păstreze o expresie neutră. Dacă nu făcea sau nu spunea ceva stupid, îl aştepta ceva extraordinar. Aştep­tă să zică Unchiul Vernon ceva, dar acesta continuă să îl privească insistent. Harry hotărî să pună capăt tăcerii.

- Atunci, pot să merg? întrebă el.

Chipul mare şi stacojiu al Unchiului Vernon fu brăzdat de un mic spasm muscular. Mustaţa i se zbârli. Harry ştia ce se petrece în spatele mustăţii: o luptă aprigă între două din­tre cele mai importante instincte ale Unchiului Vernon. Dacă i-ar fi dat voie să plece, l-ar fi făcut fericit pe Harry, ceea ce Unchiul Vernon încercase să evite de treisprezece ani. Pe de altă parte, permiţându-i lui Harry să se ducă la familia Weasley pentru tot restul vacanţei, ar fi scăpat de el cu două săptămâni mai devreme decât spera, lucru demn de luat în considerare, fiindcă Unchiul Vernon ura, pur şi sim­plu, să-l ştie pe Harry în casă. Pentru a câştiga timp de gândire, privi iar scrisoarea doamnei Weasley.

- Cine este femeia asta? spuse el, uitându-se cu dispreţ la semnătură.

- Ai văzut-o, zise Harry. E mama prietenului meu, Ron, îl aştepta să coboare din expresul de Hog... şcolii, la sfârşi­tul anului trecut.

Fusese gata să spună „Expresul de Hogwarts”, ceea ce ar fi fost modalitatea perfectă să-l scoată din minţi pe Unchiul Vernon. Nimeni nu pronunţa numele şcolii lui Harry în casa Dursley.

Pe chipul lătăreţ al Unchiului Vernon apăru o încruntare, de parcă încerca să-şi amintească un lucru foarte neplăcut.

- Genul de femeie bondoacă? mormăi el într-un târziu. Cu o grămadă de copii cu părul roşu?

Harry se încruntă. I se părea deplasat ca Unchiul Vernon să facă pe cineva „bondoc”, când propriul său fiu, Dudley, reuşise să facă ceea ce promitea de la trei ani, adică să fie mai mare în lăţime decât în înălţime.

Unchiul Vernon citi iar scrisoarea.

- Vâjthaţ, mormăi el în barbă. Ce prostie mai e şi asta?

Harry se simţi iar lezat.

- Este un sport, spuse el scurt. Jucat pe mături şi...

- Bine, bine! aproape că strigă Unchiul Vernon.

Harry observă cu multă satisfacţie că unchiul său intrase în panică. Se părea că nervii lui nu rezistau la cuvântul „mături”, şi asta în sufrageria sa! Se refugie iar în contem­plarea scrisorii. Harry citi pe buzele lui cuvintele „dacă Harry ne-ar trimite răspunsul dumneavoastră cât mai repe­de posibil, în modul normal”. Se încruntă.

- Cum adică, „în modul normal”? răcni el.

- Normal pentru noi, zise Harry.

Şi, înainte ca Unchiul Vernon să mai poată zice ceva, adăugă:

- Ştiţi doar, poşta via bufniţe! Asta este modul normal pentru vrăjitori...

Unchiul Vernon păru atât de ofensat, de parcă Harry ar fi spus un cuvânt obscen. Tremurând de furie, aruncă o pri­vire nervoasă către fereastră, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă nişte vecini cu urechile lipite de geam.

- De câte ori trebuie să-ţi spun să nu-ţi mai declari anor­malitatea sub acoperişul meu? şuieră el, chipul fiindu-i acum de culoarea prunei coapte. Stai acolo, îmbrăcat cu hai­nele cumpărate de mine şi de Petunia...

- Da, după ce nu le mai poartă Dudley, spuse Harry rece.

Într-adevăr, purta o bluză atât de mare pentru el, încât fusese nevoit să-i răsucească mânecile de cinci ori, pentru a putea să-şi folosească mâinile, şi tot îi atârna până sub ge­nunchii blugilor în care ar mai fi încăput unul ca el.

- Nu accept să-mi vorbeşti aşa! spuse Unchiul Vernon, tremurând de mânie.

Dar Harry nu avea de gând să suporte. Trecuseră vre­murile când fusese nevoit să accepte fiecare regulă stupidă impusă de Dudley. Nu urma regimul lui şi nu avea de gând să îl lase pe Unchiul Vernon să îi interzică să se ducă la Cupa Mondială de Vâjthaţ.

Harry trase adânc aer în piept şi apoi spuse:

- Bine, deci nu pot să mă duc la Cupa Mondială. Atunci pot să plec, da? Trebuie să termin o scrisoare către Sirius. Ştii, naşul meu...

O făcuse! Spusese cuvintele magice. Acum privea cum din obrajii Unchiului Vernon pierea pe porţiuni întregi culoarea prunei, faţa lui arătând acum ca o îngheţată de afine prost omogenizată.

- Îi.. îi... scrii? zise Unchiul Vernon, încercând să pară calm, însă Harry văzuse cum îi îngheţaseră de frică pupilele ochilor săi mici.

- Păi, da, de ce nu? zise Harry cu un glas obişnuit. A tre­cut ceva vreme de când nu a mai auzit nimic despre mine şi să nu cumva să creadă că e ceva în neregulă...

Rămase locului numai pentru a se bucura de efectul aces­tor cuvinte. Aproape că putea să vadă cum se învârteau rotiţele din capul Unchiului Vernon, pe sub părul negru, des şi cu o cărare impecabilă. Dacă încerca să-l oprească pe Harry să-i scrie lui Sirius, acesta ar putea crede că Harry era nedreptăţit. Dacă nu îi dădea voie să se ducă la Cupa Mondială de Vâjthaţ, băiatul i s-ar putea plânge lui Sirius, care ar şti imediat că Harry era oropsit. Unchiului Vernon nu-i mai rămânea decât un singur lucru de făcut. Harry aproape că vedea cum decizia i se înfiripă în minte, de parcă faţa lătăreaţă şi mustăcioasă a Unchiului Vernon devenise transparentă. Harry se strădui să nu schiţeze nici un zâmbet şi să-şi păstreze o expresie cât mai neutră. Şi în acel moment...

- Atunci, aşa rămâne. Poţi să te duci la... chestia aia... Cupa Mondială de nu ştiu ce... Să le scrii ălora... familiei Weasley... să vină să te ia. Eu nu am timp să te duc cine ştie pe unde, prin ce colţ de ţară! Şi poţi să petreci restul verii acolo. Şi poţi să-i spui... ăăă... naşului tău... că te duci...

- Bine, zise Harry vesel.

Se întoarse şi se îndreptă către uşa de la sufragerie, lup­tându-se să nu sară în sus de bucurie. Se ducea la familia Weasley, se ducea să vadă Cupa Mondială de Vâjthaţ!

Pe hol, aproape că se izbi de Dudley, care se furişase până la uşă, sperând să audă cum era refuzat Harry. Fu cât se poate de nemulţumit să vadă rânjetul larg de pe chipul lui Harry.

- A fost un mic dejun... excelent, nu-i aşa? zise Harry. Eu sunt sătul, tu nu?

Încântat de expresia uimită de pe faţa lui Dudley, Harry urcă scările, sărind câte trei trepte deodată şi intră în came­ra lui dintr-un singur salt.

Imediat, observă că se întorsese Hedwig. Stătea în cuşca ei, privindu-l pe Harry cu ochii enormi, de culoarea chihlimbarului, şi clănţănind din cioc într-un fel care însemna că o deranja ceva. Sursa nemulţumirii sale apăru aproape instantaneu.

- AU! zise Harry.

Ceea ce părea a fi o minge de tenis mică, gri şi plină de pene tocmai nimerise una dintre tâmplele lui Harry. Harry îşi masă tâmpla furios, uitându-se în sus pentru a descoperi ce îl lovise şi văzu o bufniţă atât de mică, încât încăpea în palmă. Aceasta zbura agitată prin cameră, ca un artificiu scăpat de sub control.

Abia atunci, Harry observă că îi lăsase o scrisoare la picioa­re. Harry se aplecă. Recunoscu scrisul lui Ron şi deschise plicul. Înăuntru era un bilet scris în grabă.

Harry,
TATA A LUAT BILETELE! Irlanda contra Bulgariei, miercuri seara. Mama le scrie Încuiaţilor tăi, ca să le ceară permisiunea să vii. S-ar putea să fi primit deja scrisoarea, nu ştiu cât de rapidă e poşta Încuiaţilor. M-am gândit totuşi să-ţi trimit şi biletul ăsta prin Pig.
Harry citi din nou cuvântul „Pig” şi apoi se uită la bufniţa micuţă, care acum se rotea în jurul lămpii. Nu văzuse nici­odată ceva care să semene mai puţin cu un porc! Poate că nu descifrase ca lumea scrisul lui Ron. Se întoarse la scri­soare.
Venim să te luăm, indiferent dacă sunt sau nu de acord rudele tale, nu poţi să ratezi Cupa Mondială, dar Mama şi tata au zis că mai întâi ar fi bine să pretindă că ar avea nevoie de permisiunea lor. Dacă te lasă, trimite răspunsul cu Pig cât mai repede şi venim duminică la cinci fix să te luăm. Dacă nu te lasă, trimite-l pe Pig înapoi cât mai repede şi oricum venim să te luăm duminică la cinci fix!

Hermione vine astăzi după-amiază. Percy a început servi­ciul la „Departamentul de relaţii magice internaţionale”. Aşa că nu pomeni nimic despre relaţii externe, dacă vrei să eviţi discuţiile plictisitoare şi interminabile!

Ne vedem curând,

Ron
- Linişteşte-te! spuse Harry, în timp ce mica bufniţă zbu­ra foarte aproape de Harry, huhuind fericită, de mândrie, presupuse Harry, că adusese scrisoarea la adresa corectă. Vino aici, trebuie să-mi duci răspunsul înapoi!

Bufniţa se aşeză pe cuşca lui Hedwig. Hedwig o privi cu răceală, de parcă ar fi avertizat-o să nu cumva să se apropie mai mult.

Harry luă din nou pana de uliu şi o bucată de pergament, pe care scrise:
Ron,
Totul e în regulă, Încuiaţii îmi dau voie să vin. Ne vedem mâine la cinci. Abia aştept!

Harry
Împături biletul până deveni foarte mic şi, cu mare difi­cultate, reuşi să-l lege de piciorul micuţei bufniţe, în timp ce aceasta nu stătea locului o clipă, de fericire. După ce îi prin­se biletul de picior, bufniţa ţâşni iarăşi pe fereastră şi dispă­ru în văzduh.

Harry se întoarse la Hedwig.

- Ce zici de o călătorie lungă, Hedwig? o întrebă el.

Hedwig huhui cu multă demnitate.

- Poţi să-i duci asta lui Sirius din partea mea? spuse el, luând în mână scrisoarea. Stai puţin... Mai am ceva de adăugat...
Dacă vrei să iei legătura cu mine, voi fi la prietenul meu, Ron Weasley, pe tot restul verii. Tatăl lui ne-a luat bilete la Cupa Mondială de Vâjthaţ!
Odată terminată, Harry legă scrisoarea de piciorul lui Hedwig, care stătu surprinzător de nemişcată, de parcă ar fi vrut să demonstreze cum ar trebui să se poarte o bufniţă-poş­taş adevărată.

- Mă găseşti la Ron când te întorci, bine? îi mai spuse Harry.

Ea îi muşcă degetul uşor şi drăgăstos, apoi, cu un zgomot molcom, îşi întinse aripile enorme şi zbură pe fereastra deschisă.

Harry o privi cum zboară şi apoi se târî sub pat, dădu la o parte scândura şi scoase o bucată mare de tort. O mâncă acolo pe podea, savurând fericirea de care era cuprins. El se desfă­ta cu tort, în timp ce Dudley nu mâncase decât grepfrut; era o zi însorită de vară, mâine avea să părăsească Aleea Bos­chetelor, cicatricea nu îl mai durea şi se ducea să vadă Cupa Mondială de Vâjthaţ! Ce îşi mai putea dori? Era greu, în acel moment, să fie îngrijorat de ceva... Nici chiar de Cap-de-Mort!

— Capitolul IV —