Casa cruplud

DESPĂRŢIREA DRUMURILOR
Dumbledore se ridică. Dezgustat, se uită pentru câteva clipe la Barty Crouch. Apoi îşi ridică iar bagheta şi din ea zburară nişte funii care se înfăşurară strâns în jurul lui Barty Crouch.

Se întoarse către profesoara McGonagall şi zise:

- Minerva, vrei să îl păzeşti tu, până când îl duc eu sus pe Harry?

- Desigur, zise profesoara McGonagall.

Şi ea părea scârbită, de parcă tocmai ar fi văzut pe cine­va care voma. Însă când îşi scoase bagheta şi o îndreptă spre Barty Crouch, mâna îi fu foarte fermă.

- Severus, se întoarse Dumbledore spre Plesneală, te rog, spune-i lui Madame Pomfrey să vină aici. Trebuie să-l du­cem pe Alastor Moody în aripa spitalului. Apoi du-te şi gă­seşte-l pe Cornelius Fudge... Adu-l în biroul ăsta. Va dori cu siguranţă să-l interogheze el însuşi pe Crouch. Spune-i că voi fi în aripa spitalului peste o jumătate de oră, dacă are nevoie de mine.

Plesneală aprobă din cap şi ieşi rapid din cameră.

- Harry? zise Dumbledore cu blândeţe.

Harry se ridică şi ameţi din nou. Durerea din picior, de care nu fusese conştient cât îl ascultase pe Barty Crouch, se întoarse acum în plină forţă. De asemenea, îşi dădu seama că tremura. Dumbledore îl apucă de braţ şi îl ajută să iasă pe coridorul întunecat.

- Vreau să vii mai întâi în biroul meu, Harry, zise el încet, în timp ce mergeau pe coridor. Sirius ne aşteaptă acolo.

Harry dădu din cap. Se simţea amorţit şi copleşit de un sentiment ireal, dar nu îi păsa. Era chiar bucuros din această cauză. Nu vroia să se gândească la ce i se întâmplase de când atinsese prima dată Cupa. Nu vroia să îşi analizeze amintirile care îi tot apăreau în minte, proaspete şi vii, ca nişte fotografii. Ochi-Nebun Moody, în cufăr. Şobo, pră­buşit pe jos, oblojindu-şi mâna tăiată. Cap-de-Mort, ridicân­du-se din ceaunul care clocotea. Cedric... mort.... Cedric, rugându-l să îl ducă înapoi părinţilor lui...

- Domnule profesor, murmură Harry, unde sunt domnul şi doamna Diggory?

- Sunt cu doamna profesoară Lăstar, zise Dumbledore.

Vocea lui, care fusese atât de calmă în timpul interogatoriului lui Barty Crouch, tremură puţin pentru prima oară. Profesoara Lăstar era şefa Casei lui Cedric şi îl cunoştea cel mai bine.

Ajunseră la statuia de piatră. Dumbledore spuse parola, sta­tuia se dădu la o parte şi urcară amândoi scara mişcătoare, în spirală, către uşa de stejar. Dumbledore o deschise larg.

Sirius stătea acolo. Chipul îi era la fel de palid şi de tras ca atunci când scăpase din Azkaban. într-o fracţiune de secundă, traversă camera.

- Harry, te simţi bine? Ştiam eu... Ştiam că o să se întâm­ple ceva de genul ăsta... Cum a fost, de fapt?

Îi tremurau mâinile când îl ajută pe Harry să se aşeze pe un scaun din faţa biroului.

- Ce s-a întâmplat? întrebă el şi mai nerăbdător.

Dumbledore începu să-i povestească lui Sirius tot ce spu­sese Barty Crouch. Harry asculta doar pe jumătate. Era atât de obosit, încât îl durea fiecare oscior, nu vroia decât să stea acolo, liniştit, ore întregi, până când ar fi adormit şi nu ar mai fi trebuit să gândească sau să simtă ceva.

Se auzi o bătaie de aripi. Fawkes, pasărea phoenix, îşi pără­sise stinghia, traversase biroul şi se aşezase pe genunchiul lui Harry.

- Bună, Fawkes, zise Harry încet, mângâindu-i penele su­perbe, roşii şi aurii.

Fawkes clipi liniştitor. Căldura ei avu darul să îl calmeze pe Harry.

Dumbledore se oprise din vorbit. Se aşeză vizavi de Harry, în spatele biroului său. Se uită la Harry, care însă îi evită privirea. Dumbledore avea să îi pună tot felul de între­bări.... Avea să îl facă să retrăiască totul.

- Trebuie să ştiu ce s-a întâmplat după ce ai atins Portalul în labirint, Harry, zise Dumbledore.

- Nu putem să o lăsăm pe dimineaţă, Dumbledore? între­bă Sirius aspru, punându-şi o mână pe umărul lui Harry. Lasă-l să doarmă. Lasă-l să se odihnească.

Harry simţi un val de recunoştinţă pentru Sirius, dar Dumbledore făcu abstracţie de cuvintele acestuia. Se aplecă spre Harry. Împotriva dorinţei lui, Harry îşi ridică privirea şi se uită în ochii aceia albaştri şi luminoşi.

- Dacă aş crede că te-aş ajuta, zise Dumbledore cu blân­deţe, lăsându-te să te cufunzi într-un somn magic, amânând momentul când va trebui să te gândeşti la ce s-a întâmplat în această seară, aş face-o... Dar sunt sigur că nu e aşa... Ate­nuarea durerii pentru o vreme o face mult mai rea când reizbucneşte în cele din urmă. Ai fost mai curajos decât s-ar fi aşteptat oricine. Îţi cer să-ţi mai demonstrezi o dată cura­jul. Îţi cer să ne spui ce s-a întâmplat.

Fawkes scoase un tril melodios, care umplu aerul, şi Harry se simţi de parcă i-ar fi fost turnată pe gât o picătură de lichid fierbinte, până în stomac, încălzindu-l şi dându-i putere.

Trase aer în piept şi începu să le povestească. În timp ce vorbea, imaginile a tot ceea ce se întâmplase în acea noapte păreau să prindă viaţă în faţa ochilor săi... Văzu suprafaţa strălucitoare a poţiunii care îl înviase pe Cap-de-Mort... Cum Apăruseră Devoratorii Morţii printre mormintele din jurul lor... Cadavrul lui Cedric, lângă Cupă...

O dată sau de două ori, Sirius păru să vrea să spună ceva, cu mâna în continuare pe umărul lui Harry, dar Dumbledore ridică mâna să-l oprească şi Harry se bucură, pentru că îi era mai simplu să continue, acum după ce începuse. Era chiar o uşurare... Se simţea de parcă ceva otrăvitor fusese smuls din el... Fiecare picătură de hotărâre care îl făcea să continue să vorbească îl costa enorm. Totuşi, simţea că, o dată ce avea să termine, se va simţi mult mai bine.

Când Harry povesti cum îi înţepase Şobo braţul cu pum­nalul, Sirius scoase o exclamaţie vehementă şi Dumbledore se ridică atât de repede, încât Harry tresări. Dumbledore se apropie şi îi spuse lui Harry să îşi întindă braţul. Harry le arătă amândurora locul unde îi fusese sfâşiată roba şi tăie­tura de sub mânecă.

- A zis că sângele meu avea să-l facă mai puternic decât dacă l-ar fi folosit pe al altcuiva, îi spuse Harry lui Dum­bledore. A zis că protecţia pe care o aveam de la mama mea urma să treacă şi în sângele lui. Şi avea dreptate... M-a atins fără să păţească nimic, mi-a atins faţa.

Pentru o fracţiune de secundă, Harry avu impresia că vede o sclipire ca un fel de triumf în ochii lui Dumbledore. Dar în clipa următoare, Harry fu convins că îşi imaginase, pentru că în momentul în care Dumbledore se întoarse la locul său din spatele biroului, arăta mai bătrân şi mai măci­nat de gânduri decât îl văzuse Harry vreodată până atunci.

- În ordine, zise el, aşezându-se iar. Cap-de-Mort a înlă­turat un anumit obstacol. Harry, continuă, te rog.

Harry povesti mai departe. Le explică în ce fel ieşise Cap-de-Mort din ceaun şi le spuse tot ce îşi amintea din discur­sul lui Cap-de-Mort către Devoratorii Morţii. Apoi le povesti cum îl dezlegase Cap-de-Mort, cum îi dăduse înapoi bagheta şi cum se pregătise de duel.

Dar, când ajunse la partea cu raza aurie de lumină care unea bagheta lui de cea a lui Cap-de-Mort, simţi un nod în gât. Încercă să vorbească în continuare, dar amintirea a ceea ce ieşise din bagheta lui Cap-de-Mort îi copleşi mintea. Îl văzu pe Cedric ieşind din ea, apoi pe bătrân, pe Bertha Jorkins... pe mama sa... pe tatăl său...

Se bucură când Sirius sparse tăcerea.

- Baghetele s-au conectat? zise el, uitându-se când la Harry, când la Dumbledore. De ce?

Harry se uită iar la Dumbledore, pe a cărui faţă se citea o expresie de nelinişte.

- Priori Incantatem! murmură el.

Ochii lui se uitară în ai lui Harry şi era ca şi când între ei se stabilise o undă de înţelegere.

- Efectul revers al vrăjii? zise Sirius tăios.

- Exact, zise Dumbledore. Bagheta lui Harry şi a lui Cap-de-Mort au acelaşi miez. Fiecare dintre ele conţine o pană din coada aceluiaşi phoenix. A acestui phoenix, mai precis, adăugă el şi arătă către pasărea roşie-aurie, care stătea liniştită pe genunchiul lui Harry.

- Pana baghetei mele provine de la Fawkes? întrebă Harry uluit.

- Da, zise Dumbledore. Domnul Ollivander mi-a scris că ai cumpărat a doua baghetă din magazinul lui, acum patru ani.

- Dar ce se întâmplă când o baghetă îşi întâlneşte pere­chea geamănă? întrebă Sirius.

- Nu vor funcţiona cum trebuie una împotriva celeilalte, zise Dumbledore. Dacă însă posesorii baghetelor îşi forţează baghetele să se lupte între ele, va avea loc ceva foarte rar şi straniu. Una dintre baghete o va forţa pe cealaltă să expul­zeze vrăjile pe care le-a aruncat, în ordine inversă însă. Întâi cea mai recentă... apoi cele care au precedat-o...

Se uită întrebător la Harry şi acesta aprobă din cap.

- Ceea ce înseamnă, zise Dumbledore încet, cu ochii pe chipul lui Harry, că trebuie să fi reapărut o formă a lui Cedric.

Harry dădu iar din cap.

- Diggory a înviat? întrebă Sirius tăios.

- Nici o vrajă nu-i poate aduce pe morţi înapoi, zise Dum­bledore cu seriozitate. Trebuie să fi avut loc un fel de ecou inversat. Probabil că a apărut o umbră a lui Cedric din baghetă... Am dreptate, Harry?

- Dar a vorbit cu mine, zise Harry, tremurând iar din toate încheieturile. Fantoma lui Cedric, sau ce era, a vorbit.

- Ceva, spuse Dumbledore, care avea aspectul şi carac­terul lui Cedric. Bănuiesc că au mai apărut şi alţii... victime mai puţin recente ale baghetei lui Cap-de-Mort...

- Un bătrân, zise Harry şi iar simţi un nod în gât. Bertha Jorkins. Şi...

- Părinţii tăi? întrebă Dumbledore încet.

- Da, zise Harry.

Sirius îl strânse atât de tare de umăr, încât Harry simţi că îl doare.

- Ultimele crime pe care le comisese bagheta, zise Dum­bledore, aprobând din cap. În ordine inversă. Ar fi apărut mai multe, desigur, dacă ai fi menţinut legătura. Foarte bine, Harry, umbrele acelea... Ce au făcut?

Harry descrise cum siluetele care ieşiseră din baghetă dăduseră ocol reţelei aurite, prin interiorul ei, cum Cap-de-Mort păruse să se teamă de ele, cum umbra tatălui lui Harry îi spusese ce să facă, cum Cedric îşi exprimase ulti­ma dorinţă.

În acel moment, Harry îşi dădu seama că nu mai putea să continue. Se uită la Sirius şi văzu că îşi ţinea faţa în mâini.

Harry observă deodată că Fawkes nu mai era pe genunchiul lui. Pasărea phoenix zburase pe podea. Îşi spri­jinea acum minunatul cap de piciorul rănit al lui Harry şi din ochi îi curgeau lacrimi mari şi sidefii, chiar pe rana provocată de păianjen. Durerea dispăru. Pielea i se vindecă. Piciorul era ca la început.

- O să-ţi mai spun o dată, zise Dumbledore, în timp ce Fawkes se ridica în aer şi se aşeza pe stinghia de lângă uşă. Ai dat dovadă de mai multă vitejie decât m-aş fi putut aştep­ta vreodată de la tine, Harry. Ai fost la fel de curajos ca şi cei care au murit luptându-se cu Cap-de-Mort la apogeul puterii sale. Ai dus pe umeri povara unui vrăjitor adult şi l-ai egalat... Şi acum, după ce ne-ai spus tot ce trebuia să ştim,

hai cu mine în aripa spitalului, nu vreau să te întorci în dor­mitorul tău în noaptea asta. O Poţiune de Dormit şi multă linişte... Sirius, vrei să rămâi cu el?

Sirius dădu din cap şi se ridică. Se transformă iar în câinele negru şi mare, şi ieşi din birou cu Harry şi cu Dum­bledore, coborând un etaj până la aripa spitalului.

Când Dumbledore deschise uşa, Harry îi văzu pe toţi -doamna Weasley, Bill, Ron şi Hermione - strânşi în jurul lui Madame Pomfrey, care părea hărţuită şi cam enervată din pricina asta. Toţi doreau să ştie unde era Harry şi ce se în­tâmplase cu el.

Se întoarseră cu toţii când intrară Harry, Dumbledore şi câinele negru, iar doamna Weasley scoase un fel de strigăt înăbuşit:

- Harry! O, Harry!

Se apropie grăbită de el, dar Dumbledore se interpuse între ei.

- Molly, zise el, ridicând o mână, te rog, ascultă-mă puţin. Harry a trecut printr-un calvar îngrozitor în această seară. Tocmai a trebuit să-l retrăiască pentru mine. Acum are ne­voie de somn şi de linişte. Dacă Harry vrea să staţi cu el, adăugă Dumbledore, uitându-se şi la Ron, la Hermione şi la Bill, puteţi să o faceţi. Dar nu vreau să-i puneţi întrebări până când nu va fi pregătit să răspundă şi, în orice caz, nu în seara asta.

Doamna Weasley aprobă din cap. Era albă la faţă ca varul. Se uită cu reproş la Ron, la Hermione şi la Bill, de parcă aceştia ar fi scos vreun cuvânt, şi murmură:

- Aţi auzit? Are nevoie de linişte!

- Domnule director, zise Madame Pomfrey, uitându-se la câinele mare şi negru, adică la Sirius, pot să vă întreb ce...

- Câinele va rămâne cu Harry pentru o vreme, zise Dum­bledore, pe un ton normal. Te asigur că este foarte bine dresat, Poppy. Harry, stau şi eu până adormi...

Harry îi era extraordinar de recunoscător lui Dumbledore pentru că le spusese celorlalţi să nu-i pună întrebări. Nu că nu ar fi dorit din tot sufletul ca ei să fie acolo, dar gândul de a o lua de la capăt, ideea de a retrăi totul încă o dată, era peste puterile lui.

- Mă întorc să te văd după ce mă întâlnesc cu Fudge, Harry, zise Dumbledore. Aş vrea să rămâi şi mâine aici, când mă voi adresa întregii şcoli.

Şi Dumbledore plecă.

Când Madame Pomfrey îl conduse pe Harry spre un pat din apropiere, îl zări pe adevăratul Moody zăcând nemişcat pe un pat din capătul îndepărtat al camerei. Piciorul său de lemn şi ochiul magic erau pe noptieră.

- E bine? întrebă Harry.

- O să fie ca nou, zise Madame Pomfrey, dându-i lui Harry o pijama, şi trase draperiile în jurul patului său.

Îşi dădu jos roba, îşi puse pijamaua şi se întinse în pat. Ron, Hermione, Bill, doamna Weasley şi câinele negru tre­cură dincolo de paravan şi se aşezară pe scaune în jurul pa­tului. Ron şi Hermione îl priveau neliniştiţi, cu precauţie parcă, de parcă le-ar fi fost teamă de el.

- N-am nimic, le spuse el. Sunt doar obosit...

Ochii doamnei Weasley se umplură de lacrimi, în timp ce netezea aşternutul, deşi nu era cazul.

Madame Pomfrey, care tocmai ieşise ca o furie din biroul ei, se întoarse cu un pocal şi o sticluţă cu poţiune mov.

- Trebuie să o bei pe toată, Harry, zise ea. Este o poţiune pentru un somn fără vise.

Harry luă pocalul şi bău câteva înghiţituri. Simţi instan­taneu cum se moleşeşte. Totul în jurul lui se estompă. Luminile din aripa spitalului păreau să licărească spre el într-un mod prietenos, printre draperiile din jurul patului, iar corpul parcă i se scufundă din ce în ce mai mult în căl­dura saltelei de puf. Înainte să termine poţiunea, înainte să mai spună ceva, se cufundă într-un somn adânc.

*

Harry se trezi într-o căldură atât de plăcută, pe jumătate adormit, încât nu deschise ochii, dorind să aţipească la loc. Camera era slab luminată... Era convins că era încă noapte şi avea impresia că nu dormise prea mult.

Apoi auzi şoapte în jurul lui.

- Or să-l trezească, dacă nu tac din gură!

- De ce ţipă? Oare ce s-a mai întâmplat?

Harry îşi deschise ochii şi văzu ca prin ceaţă. Cineva îi dă­duse jos ochelarii. Zări silueta neclară a doamnei Weasley şi a lui Bill. Doamna Weasley era în picioare.

- Asta e vocea lui Fudge, şopti ea. Şi asta e a profesoarei Minerva McGonagall, nu? Dar din ce cauză se ceartă?

Acum îi auzea şi Harry: oameni care strigau şi fugeau spre aripa spitalului.

- Regretabil, dar asta e, Minerva, spunea Cornelius Fudge tare.

- Nu ar fi trebuit să-l aduci niciodată în castel! strigă pro­fesoara McGonagall. Când va afla Dumbledore...

Harry auzi cum se dădură de perete uşile spitalului. Neob­servat de cei care stăteau în jurul patului, fiindcă toţi se uitau spre uşă când Bill trase paravanul, Harry se ridică în capul oaselor şi îşi puse ochelarii.

Fudge veni cu paşi mari pe culoarul dintre paturi, cu pro­fesoara McGonagall şi cu Plesneală după el.

- Unde este Dumbledore? o întrebă Fudge pe doamna Weasley.

- Nu e aici, zise doamna Weasley supărată. Aceasta este aripa spitalului, domnule Ministru, nu credeţi că ar fi mai bine...

Dar uşa se deschise şi Dumbledore se apropie în fugă de ei.

- Ce s-a întâmplat? întrebă el tăios, uitându-se când la Fudge, când la profesoara McGonagall. De ce deranjaţi oamenii? Minerva, mă mir de atitudinea ta... Ţi-am cerut să îl păzeşti pe Barty Crouch...

- Nu mai este nevoie să îl păzesc, Dumbledore! strigă ea. A avut grijă domnul Ministru!

Harry nu o văzuse niciodată pe profesoara McGonagall pierzându-şi controlul în halul acela. Avea obrajii rumeni de furie şi pumnii strânşi. Tremura din tot corpul de mânie.

- Când i-am spus domnului Fudge că l-am prins pe Devo­ratorul Morţii care era de vină pentru ce s-a întâmplat în această seară, zise Plesneală cu o voce joasă, a părut să creadă că îi era viaţa în pericol. A insistat să cheme un Dementor care să-l însoţească prin castel. L-a adus în biroul unde era Barty Crouch...

- I-am spus că nu vei fi de acord, Dumbledore! exclamă profesoara McGonagall. I-am spus că nu ai permite nici­odată ca un Dementor să pună piciorul în castel, dar...

- Taci, femeie! strigă Fudge, care şi el părea mai supărat decât îl văzuse Harry vreodată în viaţa lui. Ca Ministru al Magiei, eu hotărăsc dacă vreau să aduc pe cineva care să mă protejeze când interoghez un suspect presupus periculos şi...

Dar vocea profesoarei McGonagall o acoperi pe cea a lui Fudge.

- În clipa în care a intrat... chestia aia în cameră, strigă ea, arătând acuzator către Fudge şi tremurând toată, s-a aruncat asupra lui Crouch şi... şi...

Harry simţi un fior rece în stomac, în timp ce profesoara McGonagall se chinuia să afle cuvintele potrivite pentru a descrie ce se întâmplase. Nu fu nevoie să îşi termine pro­poziţia. Ştia ce trebuie să fi făcut Dementorul. Îi dăduse sărutul fatal lui Barty Crouch. Îi absorbise sufletul pe gură. Era mai rău decât dacă ar fi murit.

- Nu este o pierdere! ţipă Fudge. Se pare că a fost res­ponsabil pentru mai multe crime!

- Dar acum nu mai poate mărturisi, Cornelius, zise Dumbledore, uitându-se fix la Fudge, de parcă l-ar fi văzut pentru prima oară cum era în realitate. Nu poate să mai mărturisească de ce i-a omorât.

- De ce i-a omorât? Păi, nu e nici un mister, nu? izbucni Fudge. Era complet smintit! Din câte mi-au spus Minerva şi Severus, se pare că a crezut că a făcut totul conform instrucţiunilor Ştii-Tu-Cui!

- Cap-de-Mort chiar îi dădea instrucţiuni, Cornelius, zise Dumbledore. Decesele acelor oameni au făcut parte din planul de a-l readuce pe Cap-de-Mort la putere. Şi planul a avut succes. Cap-de-Mort şi-a recăpătat corpul.

Fudge arăta ca şi cum i-ar fi aruncat cineva un obiect în faţă. Uluit, se uită la Dumbledore, de parcă nu i-ar veni să creadă ce auzise.

Începu să vorbească tare, încă privindu-l pe Dumbledore, cu ochi bulbucaţi.

- Ştii-Tu-Cine... s-a întors? Absurd! Zău, Dumbledore...

- După cum sunt convins că ai aflat de la Minerva şi de la Severus, zise Dumbledore, l-am auzit pe Barty Crouch măr­turisind. Sub influenţa Veritaserumului, ne-a spus cum a fost scos pe furiş din Azkaban şi cum Cap-de-Mort - aflând de supravieţuirea lui de la Bertha Jorkins - s-a dus, l-a eliberat de sub puterea tatălui său şi l-a folosit pentru a-l captura pe Harry. Planul a funcţionat, ascultă-mă pe mine. Crouch l-a aju­tat pe Cap-de-Mort să se întoarcă.

- Fii atent, Dumbledore, zise Fudge, şi Harry fu şocat să vadă un mic zâmbet pe chipul său, doar... doar nu crezi asta cu adevărat... Ştii-Tu-Cine... înapoi? Zău aşa... Poate că Barty Crouch a crezut că acţiona sub puterea Ştii-Tu-Cui, dar ca tu să crezi pe cuvânt un nebun ca el, Dumbledore...

- Când Harry a atins Cupa în această seară, a fost dus direct la Cap-de-Mort, zise Dumbledore cu seriozitate. A fost martorul renaşterii lui Cap-de-Mort. Îţi voi explica totul, dacă vii în biroul meu...

Dumbledore se uită la Harry şi văzu că era treaz, dar clă­tină din cap şi zise:

- Mă tem că nu-ţi pot da voie să-l interoghezi pe Harry în această seară.

Zâmbetul straniu al lui Fudge nu i se şterse de pe chip. Şi el se uită la Harry, apoi iar la Dumbledore şi zise:

- Tu ai de gând să-l crezi pe Harry, Dumbledore?

Urmă un moment de tăcere întrerupt de mârâielile lui Sirius, care îşi dezveli colţii către Fudge.

- Sigur că îl cred pe Harry, zise Dumbledore, fulgerându-l pe Fudge cu privirea. Am auzit mărturisirea lui Crouch şi Harry mi-a povestit ce s-a întâmplat după ce a atins Cupa... Cele două relatări se legau, explicau tot ce s-a întâmplat de când a dispărut Bertha Jorkins vara trecută.

Fudge încă zâmbea ciudat. Se uită la Harry încă o dată, înainte de a răspunde.

- Eşti pregătit să admiţi că s-a întors Lordul Cap-de-Mort, dând crezare vorbelor unui criminal smintit şi ale unui băiat care... ei bine...

Fudge îi aruncă o altă privire lui Harry şi băiatul înţelese deodată despre ce era vorba.

- Aţi citit ce a scris Rita Skeeter, domnule Fudge, zise el încet.

Ron, Hermione, doamna Weasley şi Bill tresăriră cu toţii. Nici unul dintre ei nu-şi dăduse seama că Harry era treaz.

Fudge roşi puţin, dar îi apăru o expresie sfidătoare şi îndărătnică.

- Şi ce dacă am citit? zise el, uitându-se la Dumbledore. Am descoperit că ai ţinut secrete anumite lucruri despre băiat... Un Reptomit, da? Şi are tot felul de crize...

- Presupun că te referi la durerile pe care le generează cicatricea? zise Dumbledore calm.

- Deci, recunoşti că a avut aceste dureri? zise Fudge repede. Dureri de cap? Coşmaruri? Poate chiar... halucinaţii?

- Ascultă-mă, Cornelius, zise Dumbledore, făcând un pas către Fudge şi părând din nou să iradieze o forţă infinită, pe care o emanase şi după ce îl Împietrise pe tânărul Crouch. Harry este la fel de sănătos la minte ca mine şi ca tine. Cicatricea aceea de pe frunte nu i-a afectat creierul. Cred că îl doare când Cap-de-Mort este prin apropiere, sau este deosebit de însetat de sânge.

Fudge se dăduse cu o jumătate de pas înapoi din faţa lui Dumbledore, însă păru la fel de îndârjit.

- Să mă ierţi, Dumbledore, dar nu am mai auzit până acum ca o cicatrice rezultată în urma unui blestem să funcţioneze ca alarmă...

- Ascultaţi-mă, l-am văzut pe Cap-de-Mort renăscând! stri­gă Harry şi încercă iar să se dea jos din pat, dar doamna Weasley îl împinse la loc. I-am văzut pe Devoratorii Morţii! Pot să vă dau numele lor! Lucius Reacredinţă...

Plesneală făcu o mişcare bruscă, dar, când Harry se uită la el, ochii lui Plesneală se întoarseră rapid spre Fudge.

- Reacredinţă a fost achitat! zise Fudge, vizibil jignit. O familie foarte veche... Donaţii deosebite pentru cauze nobile...

- McNair! continuă Harry.

- Şi el a fost achitat! Acum lucrează la Minister!

- Avery... Nott... Crabbe... Goyle...

- Nu faci altceva decât să repeţi numele celor care au fost achitaţi pentru că au fost Devoratori ai Morţii acum trei­sprezece ani! zise Fudge mânios. Ai fi putut să găseşti numele acelea în rapoartele proceselor din trecut! Pentru numele lui Dumnezeu, Dumbledore, băiatul a mai avut şi anul trecut o poveste de genul ăsta... Născocirile îi sunt din ce în ce mai aiu­ritoare şi tu încă le crezi... Băiatul poate vorbi cu şerpii, Dumbledore, şi tu crezi că este de încredere?

- Nesăbuitule! strigă profesoara McGonagall. Cedric Diggory! Domnul Crouch! Aceste decese nu sunt acţiunea întâmplătoare a vreunui smintit!

- Nu văd nici o dovadă în acest sens! strigă Fudge, la fel de mânios ca şi ea, înroşindu-se tot la faţă. Mi se pare că sunteţi cu toţii hotărâţi să readuceţi panica şi să distrugeţi tot ce am clădit în ultimii treisprezece ani!

Lui Harry nu-i venea să creadă ceea ce auzea. Întotdeau­na îl crezuse pe Fudge un om binevoitor, puţin cam guraliv, puţin cam îngâmfat, dar în general un om drăguţ. Dar acum avea în faţa ochilor un vrăjitor scund şi furios, care refuza să accepte ideea că lumea sa ordonată se răsturnase... Nu vroia să creadă că Lordul Întunericului renăscuse.

- Cap-de-Mort s-a întors, repetă Dumbledore. Dacă ac­cepţi asta fără întârziere, Fudge, şi iei măsurile care se impun, am putea încă să salvăm situaţia. Primul şi cel mai important lucru care trebuie făcut este să scoatem fortărea­ţa Azkaban de sub controlul Dementorilor...

- Absurd! strigă Fudge iar. Să-i înlătur pe Dementori! Aş fi dat afară fie şi numai dacă aş sugera asta! Jumătate dintre noi nu dormim noaptea liniştiţi decât pentru că ştim că Dementorii păzesc închisoarea Azkaban!

- Cealaltă jumătate dintre noi nu dorm chiar atât de liniş­tiţi, pentru că ştim că i-ai lăsat pe cei mai periculoşi susţină­tori ai lui Cap-de-Mort în grija unor creaturi care i se vor alătura imediat ce le va cere acest lucru! zise Dumbledore. Nu îţi vor rămâne loiali, Fudge! Cap-de-Mort le poate oferi mult mai multe ocazii de a-şi folosi puterile şi de a fi fericiţi decât tine! Sprijinit de Dementori şi cu vechii săi susţinători, îţi va fi foarte greu să îl împiedici să nu recâştige aceeaşi pu­tere pe care o avea acum treisprezece ani!

Fudge deschidea şi închidea gura, de parcă nu ar fi găsit cuvinte să exprime cât era de oripilat.

- Al doilea lucru pe care trebuie să-l faci, şi asta imediat, continuă Dumbledore, este să le trimiţi mesageri uriaşilor.

- Mesageri la uriaşi? strigă Fudge, regăsindu-şi vorbele. Ce nebunie mai e şi asta?

- Trebuie să îngropi securea războiului acum, înainte de a fi prea târziu, zise Dumbledore, sau Cap-de-Mort îi va con­vinge, cum a făcut şi în trecut, că el este singurul vrăjitor care le poate da drepturi şi libertate!

- Nu, nu poţi vorbi serios! strigă Fudge, clătinând din cap şi depărtându-se de Dumbledore. Dacă va afla comu­nitatea vrăjitorilor că am încercat să mă împrietenesc cu uriaşii... Oamenii îi urăsc, Dumbledore... ăsta ar fi sfârşi­tul carierei mele...

- Eşti orbit, zise Dumbledore, ridicând tonul şi fulgerân­du-l din nou cu privirea, iar aura de forţă din jurul lui deveni palpabilă, doreşti prea mult să-ţi păstrezi serviciul, Cornelius! Pui prea mult preţ pe aşa-numita puritate a sângelui — şi aşa ai făcut întotdeauna! Nu eşti în stare să recunoşti că nu contează cum te naşti, contează ce devii! Dementorul tău tocmai l-a distrus pe ultimul membru în viaţă al unei familii cu sânge-pur, extrem de veche, şi uite ce viaţă îşi alesese! Ascultă-mă pe mine, fă cum ţi-am sugerat şi vei intra în istorie, la serviciu şi în afara lui, ca unul dintre cei mai curajoşi şi mai mari Miniştri ai Magiei pe care i-am avut vreo­dată. Stai cu mâinile în sân şi vei rămâne ca cel care s-a dat deoparte şi i-a oferit lui Cap-de-Mort o a doua şansă de a dis­truge lumea pe care noi am încercat să o reconstruim!

- Nebunie, şopti Fudge, dându-se înapoi încă un pas. Nebunie...

Se aşternu tăcerea. Madame Pomfrey rămăsese la picioa­rele patului lui Harry, încremenită, cu mâinile la gură. Doamna Weasley stătea aplecată deasupra lui Harry, cu mâna pe umărul lui, ca să îl împiedice să se ridice în capul oaselor. Bill, Ron şi Hermione se uitau la Fudge.

- Dacă te-ai hotărât să nu faci nimic în această situaţie, Cornelius, zise Dumbledore, drumurile noastre se despart. Trebuie să acţionezi cum crezi de cuviinţă. Iar eu, cum cred eu de cuviinţă.

Din vocea lui Dumbledore nu răzbătea nici un strop de ameninţare. Părea mai mult o concluzie... Dar Fudge se îmbăţoşă de parcă Dumbledore s-ar fi apropiat de el cu bagheta îndreptată în direcţia lui.

- Fii atent, Dumbledore, zise el, ameninţându-l cu degetul. Ţi-am acordat mereu dreptul de a conduce şcoa­la cum ai dorit. Te respect mult. Poate că nu am fost de acord cu unele dintre deciziile tale, însă am tăcut. Nu sunt mulţi cei care te-ar fi lăsat să angajezi un căpcăun, să-l păstrezi pe Hagrid, sau să te lase să hotărăşti ce le predai elevilor, fără să ţii legătura cu Ministerul. Dar dacă vrei să fii împotriva mea...

- Singurul împotriva căruia sunt, zise Dumbledore, este Cap-de-Mort. Dacă tu eşti împotriva lui, înseamnă că ră­mânem de aceeaşi parte, Cornelius.

Se părea că Fudge nu găsi nici un răspuns. Se legănă înainte şi înapoi preţ de o clipă şi îşi învârti pălăria în mâini.

În sfârşit, spuse, cu teamă în glas:

- Doar nu s-a întors, Dumbledore, nu se poate...

Plesneală înainta, trecu de Dumbledore, îşi ridică mâneca stângă a robei, din mers chiar. Întinse braţul şi i-l arătă lui Fudge, care încremeni pur şi simplu.

- Uite, zise Plesneală aspru. Uite. Semnul Întunecat. Nu este la fel de clar ca acum o oră, când s-a făcut negru, dar încă se poate vedea. Fiecare Devorator al Morţii a avut acest semn ars pe mână de către Lordul Întunericu­lui. Este un mod de a ne distinge şi înseamnă că ne cheamă la el. Când atingea Semnul unui Devorator al Morţii, trebuia să Dispărem şi să Apărem instantaneu lângă el. Acest Semn a devenit din ce în ce mai clar pe tot parcursul anului. Şi al lui Karkaroff la fel. De ce crezi că a fugit Karkaroff astă-seară? Amândoi am simţit Semnul arzând. Amândoi am ştiut că s-a întors. Karkaroff se teme de răzbunarea Lordului Întunericului. A trădat prea mulţi Devoratori ai Morţii ca să mai poată spera să fie primit înapoi cu braţele deschise.

Fudge se dădu înapoi şi din faţa lui Plesneală. Clătina din cap. Nu părea să fi înţeles nici un cuvânt din ce spusese Plesneală. Se uită scârbit la semnul de pe braţul acestuia, apoi îl privi pe Dumbledore şi şopti:

- Nu ştiu ce aveţi de gând, tu şi profesorii tăi, Dum­bledore, dar am auzit destul. Nu mai am nimic de adăugat. Voi lua legătura cu tine mâine, Dumbledore, ca să discutăm despre conducerea acestei şcoli. Trebuie să mă întorc la Minister.

Aproape că ajunsese la uşă, când se opri. Se întoarse şi se duse grăbit la patul lui Harry.

- Premiul tău, zise el scurt, scoţând din buzunar un sac mare cu galbeni, pe care îl puse pe noptiera lui Harry. O mie de galeoni. Ar fi trebuit să o festivitate de premiere, dar în situaţia asta...

Îşi puse pălăria pe cap şi ieşi din cameră, trântind uşa după el. Imediat ce dispăru, Dumbledore se întoarse şi se uită la grupul din jurul patului lui Harry.

- Avem multe de făcut, zise el. Molly, pot conta pe tine şi pe Arthur?

- Mai încape vorbă? zise doamna Weasley, care era albă ca varul, însă părea hotărâtă. Arthur ştie ce fel de vrăjitor e Fudge. Afinitatea lui Arthur pentru Încuiaţi este motivul pentru care nu a mai avansat la Minister în toţi aceşti ani. Fudge crede că nu are mândrie de vrăjitor.

- Atunci trebuie să-i trimit un mesaj, zise Dumbledore. Toţi cei pe care îi putem convinge de adevăr trebuie anun­ţaţi imediat, iar Arthur are o poziţie bună pentru a-i con­tacta pe membrii Ministerului care nu sunt atât de înguşti la minte ca Fudge.

- Mă duc eu la tata, zise Bill, ridicându-se. Plec chiar acum.

- Excelent, zise Dumbledore. Spune-i ce s-a întâmplat. Spune-i că voi lua personal legătura cu el cât de curând. Însă trebuie să fim discreţi. Dacă află Fudge, o să creadă că m-am băgat în treburile Ministerului...

- Aveţi încredere în mine, zise Bill.

Îl bătu pe Harry pe umăr, îşi sărută mama pe obraz, îşi puse pelerina şi ieşi valvârtej din cameră.

- Minerva, zise Dumbledore, întorcându-se către profe­soara McGonagall, vreau să-l văd pe Hagrid în biroul meu, cât se poate de repede. Cheam-o şi pe Madame Maxime, dacă va consimţi să vină...

Profesoara McGonagall aprobă scurt din cap şi plecă fără să mai spună un cuvânt.

- Poppy, îi zise Dumbledore lui Madame Pomfrey, fii drăguţă şi du-te în biroul profesorului Moody, unde vei găsi un spiriduş de casă foarte nefericit, pe Winky... Fă ce poţi pentru ea şi apoi du-o înapoi la bucătărie. Cred că Dobby va avea grijă de ea pentru noi.

- D-Da, sigur, zise Madame Pomfrey, care părea foarte speriată, şi plecă imediat.

Dumbledore se asigură că uşa era închisă şi că paşii lui Madame Pomfrey nu se mai auzeau, înainte de a vorbi iar.

- Şi acum zise el este timpul ca doi dintre noi să se împace între ei. Sirius, revino te rog la forma ta obişnuită.

Câinele mare şi negru se uită la Dumbledore, apoi, într-o secundă, redeveni om.

Doamna Weasley ţipă şi se îndepărtă de pat dintr-o săritură.

- Sirius Black! strigă ea, arătând către el.

- Taci, mamă! strigă Ron. E în regulă!

Plesneală nu ţipase şi nici nu se dăduse înapoi, dar expre­sia de pe chipul lui era un amestec de furie şi groază.

- El! se răsti Plesneală, uitându-se la Sirius, pe al cărui chip se citea aceeaşi ranchiună. Ce caută aici?

- Este aici la invitaţia mea, zise Dumbledore, uitându-se când la unul, când la altul, ca şi tine, Severus, de altfel... Am încredere în amândoi. Este momentul să depăşiţi proble­mele din trecut şi să aveţi încredere unul în altul.

Harry se gândi că Dumbledore cerea să se întâmple un miracol. Sirius şi Plesneală se uitau unul la altul cu cel mai intens dispreţ.

- Mă voi mulţumi pentru o perioadă mai scurtă, zise Dumbledore, în glasul lui răzbătând nerăbdarea, dacă nu vă veţi exterioriza ostilitatea. Daţi-vă mâna. Acum sunteţi de aceeaşi parte. Nu avem mult timp şi, dacă cei foarte puţini dintre noi care ştiu adevărul nu vor fi uniţi, nu avem nici o speranţă.

Foarte încet - dar încă uitându-se unul la altul de parcă şi-ar fi dorit tot răul din lume - Sirius şi Plesneală se apropiară unul de altul şi îşi strânseră mâinile. Le retra­seră însă foarte repede.

- De ajuns pentru moment, zise Dumbledore, intrând între ei. Acum am nişte sarcini pentru amândoi. Atitudinea lui Fudge, deşi nu neaşteptată, schimbă totul. Sirius, trebuie să porneşti imediat. Trebuie să îi anunţi pe Remus Lupin, Arabela Figg, Mundungus Fletcher... tot vechiul grup.

Rămâi la Lupin o vreme, te voi contacta eu acolo.

- Dar..., zise Harry.

Ar fi vrut ca Sirius să rămână. Nu vroia să îşi ia la revedere din nou, nu atât de curând.

- Ne vom revedea foarte curând, Harry, zise Sirius, întor­cându-se către el. Îţi promit. Dar trebuie să fac tot ce pot, înţelegi, nu?

- Da, zise Harry. Da... sigur că da.

Sirius îi apucă mâna rapid, îi făcu un semn cu capul lui Dumbledore, se transformă iar în câinele negru şi fugi repede către uşa a cărei clanţă o apăsă cu o labă. Apoi ieşi.

- Severus, zise Dumbledore, întorcându-se către Ples­neală, ştii ce îţi voi cere să faci. Dacă eşti pregătit...

- Sunt, zise Plesneală.

Părea mai palid ca de obicei, iar ochii săi negri şi glaciali scânteiară ciudat.

- Atunci, succes, zise Dumbledore şi privi neliniştit cum Plesneală iese tăcut după Sirius.

Trecură mai multe minute până când Dumbledore vorbi iar.

- Trebuie să cobor, zise el în cele din urmă. Trebuie să-i văd pe soţii Diggory. Harry, bea şi restul poţiunii. Vorbesc cu tine mai târziu.

Harry se întinse la loc între perne, în timp ce Dumbledore dispărea din cameră. Hermione, Ron şi doamna Weasley se uitau la el. Nici unul nu vorbi, timp îndelungat.

- Trebuie să bei restul poţiunii, Harry, zise în sfârşit doamna Weasley, atingând din greşeală sacul cu galbeni de pe noptieră, când întinse mâna după sticluţă şi pocal. Odihneşte-te. Încearcă să te gândeşti la altceva... Gândeşte-te la ce o să cumperi cu premiul tău!

- Nu vreau aurul, zise Harry, pe un ton absent. Luaţi-l dumneavoastră. Poate să-l ia oricine. Nu ar fi trebuit să-i câştig. Ar trebui să fie ai lui Cedric.

Lucrul împotriva căruia se tot lupta de când ieşise din labirint ameninţa să-l copleşească. Simţea cum îi ardeau colţurile interioare ale ochilor. Clipi şi se uită la tavan.

- Nu e vina ta, Harry, şopti doamna Weasley.

- Eu i-am spus lui Cedric să luăm Cupa împreună, zise Harry.

Acum simţi cum îl arde şi nasul. Ar fi dorit ca Ron să se uite în altă parte.

Doamna Weasley puse poţiunea pe noptieră, se aplecă şi îl îmbrăţişă pe Harry. Nu ţinea minte să mai fi fost vreodată îmbrăţişat aşa, ca de propria lui mamă. Păru să fie copleşit de tot ce văzuse şi i se întâmplase în acea noapte, în timp ce doamna Weasley îl strângea la pieptul ei. Chipul mamei lui, vocea tatălui lui, Cedric, mort pe pământ, toate începură să i se învârtă în minte, până când deveniră aproape de nesu­portat, până când crezu că nu mai poate face faţă valului de durere care vroia să iasă din el.

Se auzi o pocnitură puternică, iar doamna Weasley şi Harry se despărţiră. Hermione era lângă fereastră. Ţinea ceva strâns în mână.

- Scuze, şopti ea.

- Poţiunea, Harry, zise doamna Weasley repede, ştergân­du-şi lacrimile.

Harry o bău dintr-o înghiţitură. Efectul fu instantaneu. Fu cuprins de un somn fără vise, se întinse între perne şi nu se mai gândi la nimic.
— Capitolul XXXVII —