Casa cruplud

SEMNUL ÎNTUNECAT
- Nu îi spuneţi mamei voastre că aţi pariat, îi imploră domnul Weasley pe Fred şi pe George, în timp ce coborau cu toţii scările cu covoare roşii.

- Nu-ţi face griji, tată, zise Fred vesel, avem planuri mari cu banii ăştia, nu vrem să-i vedem confiscaţi!

Domnul Weasley dădu impresia pentru câteva clipe că avea de gând să întrebe care erau acele planuri, dar, după ce se gândi mai bine, i se păru mai indicat să nu ştie...

Curând se pierdură în mulţimea care părăsea stadionul şi se îndrepta către campus. În aerul rece al nopţii, îi ajunseră din urmă cântece răguşite, în timp ce se întorceau pe căra­rea luminată, însoţiţi de spiriduşii care tot zburau pe deasu­pra lor, râzând şi legănându-şi lanternele. Când ajunseră în sfârşit la corturi, nimănui nu-i stătea gândul la dormit şi, având în vedere tot zgomotul din jurul lor, domnul Weasley hotărî că o cană de ciocolată fierbinte înainte de culcare nu avea cum să le strice. În curând, discutau entuziasmaţi me­ciul, adeseori în contradictoriu, iar domnul Weasley se lăsă atras cu Charlie într-o discuţie despre faulturi. Numai când Ginny adormi cu capul pe masă şi vărsă ciocolata pe tot co­vorul, domnul Weasley potoli discuţiile şi insistă ca toată lumea să se ducă la culcare. Hermione şi Ginny se duseră în cortul lor, iar Harry şi restul familiei Weasley îşi puseră pija­malele şi se duseră fiecare în patul lui. Din partea cealaltă a taberei, încă se auzeau cântece şi ecoul unui zgomot ciudat.

- Oh, mă bucur că nu sunt de serviciu, bombăni domnul Weasley, gata să adoarmă, nu mi-ar plăcea să mă duc acum să le spun irlandezilor că trebuie să se oprească din sărbăto­rirea victoriei...

Harry, care era într-un pat aflat, deasupra lui Ron, stătea cu ochii ţintă la acoperişul de pânză al cortului, privind lumina de la lanterna unui spiriduş care trecea întâmplător pe acolo, rememorând mişcările spectaculoase ale lui Krum. Abia aştep­ta să se urce iar pe „Fulger” şi să încerce „Fenta Wronski”... Nu ştia cum şi de ce, dar Oliver Baston nu reuşise niciodată să explice prin diagramele sale cum ar fi trebuit să fie această manevră... Harry se văzu într-o robă care avea numele său pe spate şi îşi imagină cum era să auzi o sută de mii de voci care te aclamau, în timp ce vocea lui Ludo Bagman răsună prin tot stadionul: „Vi-l prezint pe... Harry Potter!”

Harry nu îşi dădu seama dacă adormise sau nu - speran­ţele sale de a zbura precum Krum puteau rămâne doar sim­ple visuri - dar îşi aminti numai că domnul Weasley începu să ţipe deodată:

- Sculaţi-vă! Ron! Harry... Haideţi, sculaţi-vă, urgent! Harry se ridică repede şi dădu cu capul de pânză.

- Ce s-a întâmplat? mormăi el.

Avea senzaţia că se întâmplase ceva rău. Zgomotele din tabără se schimbaseră. Cântecele se opriseră. Se auzeau stri­găte şi oameni care fugeau.

Se dădu jos din pat şi întinse mâna după haine, dar dom­nul Weasley, care îşi pusese blugii peste pantalonii de pija­ma, spuse:

- Nu e timp, Harry! Ia-ţi o haină şi ieşi! Repede! Harry făcu precum i se spusese şi ieşi repede din cort, cu Ron după el.

La lumina câtorva focuri care încă ardeau, văzu oameni care fugeau în pădure, speriaţi de ceva care traversa câmpul şi venea spre ei, ceva care emitea fascicule de lumină ciu­date şi zgomote ca de mitralieră. Cuvinte batjocoritoare, explozii de râs şi ţipete înfundate se apropiau de ei. Apoi ţâşni o lumină verde intensă, care se revărsă pe tot câmpul.

Câţiva vrăjitori în grup compact mergeau cu baghetele ridicate, arătând către ceva, pe cer. Harry încercă să vadă cine erau... Nu păreau să aibă chipuri... Apoi îşi dădu seama că aveau glugi şi măşti pe feţe. Mult deasupra lor, plutind în văzduh, patru siluete erau contorsionate în forme îngrozi­toare, de parcă vrăjitorii mascaţi erau păpuşari, iar cele patru contururi de deasupra lor erau nişte marionete pe care le acţionau cu nişte fire ce ieşeau din baghetele ridicate în aer. Două dintre siluete erau foarte mici.

Mai mulţi vrăjitori se alăturau grupului, râzând şi arătând către trupurile plutitoare. Corturile fură dărâmate când grupul vrăjitorilor se mări. O dată sau de două ori, Harry văzu cum unul dintre cei care mărşăluiau dădu la o parte din calea lui cu bagheta câte un cort. Mai multe corturi luară foc. Strigătele erau din ce în ce mai puternice.

Siluetele plutitoare fură deodată luminate, când trecură pe lângă un cort în flăcări, şi Harry îl recunoscu pe unul dintre ei. Era domnul Roberts, paznicul taberei. Ceilalţi trei păreau a fi soţia şi copiii săi. Unul dintre cei de jos o întoarse pe doamna Roberts cu capul în jos, cu bagheta. Că­maşa de noapte îi căzu peste cap, dezvelind nişte chiloţi imenşi. Biata femeie încercă să se acopere, în timp ce mul­ţimea de sub ea începuse să fluiere şi să o batjocorească.

- Groaznic, şopti Ron, privind cum cel mai mic copil al familiei Roberts se învârtea ca un titirez, la treizeci de metri deasupra lor, cu capul atârnându-i fără vlagă când pe o par­te, când pe alta. E absolut îngrozitor!

Hermione şi Ginny se apropiară în grabă de ei, punându-şi hainele peste cămăşile de noapte, cu domnul Weasley chiar în urma lor. În acelaşi moment, Bill, Charlie şi Percy ieşiră din cortul băieţilor, îmbrăcaţi, cu mânecile suflecate şi cu ba­ghetele scoase.

- O să mergem în ajutorul celor de la Minister! strigă dom­nul Weasley peste toată hărmălaia. Voi intraţi în pădure şi rămâneţi împreună. Vin să vă iau după ce se termină totul!

Bill, Charlie şi Percy se duceau deja către grupul care ve­nea în marş. Domnul Weasley porni imediat după ei. Vră­jitorii Ministerului veneau din toate direcţiile către sursa necazurilor. Mulţimea de dedesubtul familiei Roberts era din ce în ce mai aproape.

- Haideţi, zise Fred, apucând-o pe Ginny de-un braţ şi trăgând-o către pădure.

Harry, Ron, Hermione şi George îi urmară. Când ajun­seră la marginea pădurii, priviră în urma lor. Grupul de vră­jitori de sub familia Roberts se mărise şi mai mult. Văzură cum vrăjitorii Ministerului Magiei încercau să ajungă la vră­jitorii cu glugi din centru, însă înaintau foarte încet. Era ca şi cum le-ar fi fost teamă să nu determine vreo vrajă care să facă familia Roberts să se prăbuşească la pământ.

Lanternele colorate care luminaseră cărarea către stadion fuseseră stinse. Se vedeau siluete întunecate printre copaci. Copiii plângeau. Din toate părţile se auzeau strigăte speriate şi glasuri temătoare în aerul rece al nopţii. Harry simţi cum era împins încolo şi încoace de oameni ale căror feţe nu le putea vedea. Apoi îl auzi pe Ron ţipând de durere.

- Ce s-a întâmplat? întrebă Hermione speriată, oprindu-se atât de brusc, încât Harry se împiedică de ea. Ron, unde eşti? Oh, ce tâmpenie... Lumos!

Îşi ilumină bagheta şi o îndreptă către cărare. Ron era întins pe jos.

- M-am împiedicat de o rădăcină de copac, răspunse el supărat, ridicându-se cu greu.

- Păi, cu asemenea picioare, nici nu e de mirare, zise o voce tărăgănată din spatele lor.

Harry, Ron şi Hermione se întoarseră supăraţi. Draco Reacredinţă stătea singur în apropiere, sprijinindu-se de un copac şi părând foarte relaxat. Cu braţele încrucişate, privea scena din tabără printre copaci.

Ron îi spuse lui Reacredinţă să se ducă undeva (pe un tărâm unde se zice că mori de cald!), loc pe care Harry ştia prea bine că Ron nu ar fi îndrăznit să îl pomenească de faţă cu doamna Weasley.

- Ai grijă ce spui, Weasley, zise Reacredinţă, ochii lui spălăciţi aruncând scântei. Nu ar fi mai bine să fugiţi? Doar nu ai vrea să o vadă cineva, nu?

Şi făcu un semn cu capul către Hermione. În acelaşi mo­ment, un bubuit ca explozia unei bombe se auzi dinspre cam­pus şi o lumină verde scălda pentru o clipă copacii din jurul lor.

- Ce vrei să spui? zise Hermione sfidătoare.

- Granger, ei caută Încuiaţi, răspunse Reacredinţă. Ce, ai de gând să-ţi arăţi şi tu chiloţeii prin aer? Pentru că, dacă aşa este, mai aşteaptă puţin... Mai au un pic şi vin aici! Ce ne-am mai distra cu toţii!

- Hermione este vrăjitoare, nu Încuiată! se răsti Harry.

- Cum vrei tu, Potter, zise Draco Reacredinţă, cu rânjetul lui malefic. Dacă tu crezi că nu pot descoperi un Sânge-mâl, rămâneţi pe loc...

- Taci din gură! strigă Ron.

Toţi cei de faţă ştiau că „Sânge-mâl” era un cuvânt extrem de jignitor pentru o vrăjitoare sau pentru un vrăji­tor cu părinţi Încuiaţi.

- Lasă, Ron, zise Hermione repede, prinzându-l pe Ron de braţ pentru a-l opri, când acesta făcu un pas către Reacredinţă.

Apoi se auzi o bufnitură din partea cealaltă a pădurii, mai puternică decât tot ce auziseră până atunci. Mai mulţi din apropiere ţipară speriaţi.

Draco chicoti încet.

- Ce sperioşi sunt, nu? spuse el tărăgănat. Presupun că „tăti­cu’“ v-a spus să vă ascunderi? Ce vrea? Să-i salveze pe Încuiaţi?

- Unde sunt părinţii tăi? îl întrebă Harry, enervându-se. Sunt acolo, printre ăia cu măşti, nu?

- Draco îl privi pe Harry, continuând să zâmbească. Păi... chiar dacă ar fi aşa, nu ţi-aş spune, nu-i aşa, Potter?

- Oh, haideţi, zise Hermione, aruncându-i o privire dez­gustată lui Draco, haideţi să mergem să-i găsim pe ceilalţi...

- Ţine-ţi capul ăla stufos la cutie, Granger, zise Reacredinţă cu răutate.

- Haideţi, repetă Hermione şi îi împinse pe Harry şi pe Ron pe cărare.

- Pot să pun pariu pe orice că tatăl lui e unul dintre ăia mascaţi! zise Ron cu convingere.

- Păi, cu puţin noroc, o să-l prindă Ministerul! zise Hermione, la fel de supărată. Ah, nu-mi vine să cred, unde s-au dus?

Fred, George şi Ginny nu erau nicăieri, deşi cărarea era plină de o grămadă de lume, cu toţii uitându-se speriaţi în spate, către îmbulzeala şi zarva din campus.

Un grup de adolescenţi în pijamale discutau aprins, puţin mai jos de ei, pe cărare. Când îi văzură pe Harry, pe Ron şi pe Hermione, o fată cu păr bogat şi ondulat se întoarse şi spuse repede:

- Ou est Madame Maxime? Am pierrrdut-o...

- Eh... Poftim? făcu Ron.

- Oh...

Fata care vorbise se întoarse cu spatele către el şi, când se depărtară, o auziră spunând „’Ogwarts!”

- Beauxbatons, şopti Hermione.

- Poftim? zise Harry.

- Trebuie să fie de la Beauxbatons, zise Hermione. Ce, nu ştiţi? Academia de Magie Beauxbatons... Am citit despre ea în „O evaluare a educaţiei magice în Europa”.

- A... da... sigur, zise Harry.

- Fred şi George nu ar fi putut să se depărteze foarte ta­re, zise Ron, scoţându-şi bagheta, aprinzând-o, ca şi Hermi­one, şi cercetând cărarea.

Harry îşi căută propria baghetă în buzunarele hainei, dar nu era acolo. Singurul lucru pe care îl găsi fu Omniocularul.

- Ah, nu, nu pot să cred... Mi-am pierdut bagheta!

- Glumeşti?

Ron şi Hermione îşi ridicară baghetele destul de sus pen­tru a proiecta razele de lumină pe o rază cât mai mare pe pământ. Harry privi în jur, însă bagheta lui nu era nicăieri!

- Poate că a rămas în cort, zise Ron.

- Poate ţi-a căzut din buzunar când fugeai, sugeră Hermi­one speriată.

- Da, zise Harry, poate...

De obicei, îşi lua bagheta cu el tot timpul în lumea vrăjitorilor şi acum, trezindu-se fără ea în mijlocul unei asemenea situaţii, se simţea foarte vulnerabil.

Un fâsâit îi făcu pe toţi să tresară. Winky, spiriduşul de casă, se lupta să iasă din nişte tufişuri. Se mişca foarte ciu­dat, cu multă dificultate, de parcă cineva invizibil încerca să o tragă înapoi...

- Sunt vrăjitori răi în jur! chiţăi ea şi se aplecă în faţă, chinuindu-se să iasă dintre ierburi, ca să fugă mai departe. Oameni sus-sus în aer! Winky dă la o parte!

Şi dispăru printre copacii de pe partea cealaltă a cărării, gemând şi chiţăind, luptându-se cu forţa care o trăgea înapoi.

- Ce-a păţit? zise Ron, privind curios după Winky. De ce nu poate fugi ca lumea?

- Cred că nu a cerut voie să se ascundă, zise Harry.

Se gândea la Dobby: de fiecare dată când încercase să facă ceva ce nu le-ar fi plăcut membrilor familiei Reacredinţă, fu­sese nevoit să înceapă să se autopedepsească.

- Ştiţi, spiriduşii de casă duc o viaţă foarte grea! zise Hermione indignată. Sclavie, asta este! Domnul Crouch a fă­cut-o să se urce până în vârful stadionului, deşi avea groază de înălţimi, şi a vrăjit-o să nu poată să fugă când încep să se dărâme corturile! De ce nu face nimeni nimic?

- Păi, spiriduşii sunt fericiţi, nu? zise Ron. Ai auzit-o pe Winky la meci: „Spiriduşii de casă nu avut voie distreze”... Asta îi place, să fie la cheremul cuiva!

- Oamenii ca tine, Ron, începu Hermione cu înflăcărare, care inventează sisteme nedrepte şi odioase doar pentru că sunt prea leneşi ca să...

O altă pocnitură puternică răsună la marginea pădurii.

- Haideţi să mai mergem, da? zise Ron, şi Harry îl văzu cum o priveşte îngrijorat pe Hermione.

Poate că Draco avea dreptate... Poate că Hermione era în mai mare pericol decât ei. Porniră iar, în timp ce Harry con­tinua să se caute prin buzunare, deşi ştia că bagheta nu era acolo.

Urmară cărarea întunecată până în inima pădurii, încă uitându-se după Fred, George şi Ginny. Trecură pe lângă un grup de drăcuşori, care râdeau aplecaţi asupra unui sac cu aur, pe care îl câştigaseră pariind la meci, negreşit, şi care păreau netulburaţi de agitaţia din tabără. Şi mai jos pe cărare, ajunseră într-un loc cu lumină argintie, iar când priviră prin­tre copaci, văzură trei iele înalte şi frumoase stând într-un luminiş, înconjurate de nişte vrăjitori tineri care chicoteau, lăudându-se în gura mare.

- Eu am cam o sută de saci de galeoni pe an! strigă unul dintre ei. Sunt ucigaş de dragoni la „Comitetul pentru elimi­narea creaturilor periculoase”.

- Ba nu, strigă prietenul său, speli vase la „Ceaunul Crăpat”... Eu, în schimb, sunt vânător de vampiri, am omorât vreo nouăzeci până acum...

Un al treilea vrăjitor tânăr, ale cărui coşuri erau vizibile chiar şi în lumina slabă produsă de iele, intră şi el în discuţie:

- Eu o să devin cel mai tânăr membru al Ministerului Magiei. Harry izbucni în râs. Îl recunoscuse pe ultimul vrăjitor.

Numele său era Stan Shunpike şi era de fapt şofer pe „Auto­buzul Salvator”.

Se întoarse să-i spună lui Ron, dar faţa acestuia era neo­bişnuit de senină, pentru ca după o secundă să se apuce şi el să zbiere:

- V-am spus că am inventat o mătură care ajunge pe Jupiter?

- Nu, zău? zise Hermione şi împreună cu Harry îl apu­cară de braţe, îl întoarseră cu spatele spre iele şi îl duseră de acolo.

Pe când vorbele ielelor şi ale admiratorilor lor abia se mai auzeau, ajunseră chiar în inima pădurii. Aici păreau să fie singuri şi totul era mult mai liniştit.

Harry se uită în jur.

- Presupun că putem aştepta aici, zise el, din locul ăsta o să auzim dacă se apropie cineva, de la o poştă.

Abia îi ieşiră cuvintele din gură, când Ludo Bagman apăru din spatele unui copac din faţa lor.

Chiar şi la lumina slabă a celor două baghete, Harry văzu că Bagman se schimbase foarte mult. Nu mai avea aspectul copilăresc şi roz în obraji, iar pasul nu îi mai era zglobiu. Era foarte palid şi părea epuizat.

- Cine e? spuse el, uitându-se spre ei şi încercând să le desluşească feţele. Ce faceţi aici singuri?

Se uitară unii la alţii, surprinşi.

- Păi, are loc un fel de revoltă, zise Ron.

Bagman făcu ochii mari.

- Poftim?

- În campus... Nişte vrăjitori au prins o familie de Încuiaţi...

Bagman afurisi pătimaş.

- Fir-ar să fie! zise el, părând dezorientat şi fără nici un alt cuvânt, Dispăru cu un mic pocnet.

- Domnul Bagman nu prea e stăpân pe situaţie, nu? zise Hermione, încruntându-se.

- Şi totuşi, a fost prinzător la vâjthaţ, zise Ron, condu­cându-i pe o cărare spre o poieniţă şi aşezându-se într-un loc cu iarbă uscată, la poalele unui copac. „Viespile din Wim­bourne” au câştigat Cupa Ligii de trei ori la rând, pe când era el în echipă.

Îşi scoase mica figurină a lui Krum din buzunar, o puse pe pământ şi un timp o privi cum merge. La fel ca adevăratul Krum, figurina avea un mers de raţă şi umerii aduşi în faţă, mult mai puţin impresionant pe picioarele sale lătăreţe decât pe mătură. Harry ascultă cu atenţie zgomotele dinspre cam­pus. Totul părea liniştit, poate că se terminase agitaţia.

- Sper că nici ceilalţi n-au păţit nimic, zise Hermione după un timp.

- Sigur că nu, întări Ron.

- Imaginează-ţi doar, dacă îl prinde tatăl tău pe Lucius Reacredinţă? zise Harry, aşezându-se lângă Ron şi privind şi el figurina lui Krum, care se plimba greoi printre frunzele căzute. A zis mereu că ar vrea să-l prindă cu ceva.

- Asta chiar că ar şterge rânjetul de pe faţa lui Draco, zise Ron.

- Şi totuşi, bieţii Încuiaţi, zise Hermione puţin speriată. Şi dacă nu pot să-i dea jos?

- Or să poată, zise Ron liniştitor, o să găsească ei o modalitate.

- Oricum, fără minte, să facă aşa ceva, când tot Minis­terul Magiei este de faţă! zise Hermione. Oare cum de speră să scape basma-curată? Credeţi că au băut sau sunt pur şi simplu...

Însă se opri brusc şi se uită peste umăr. Harry şi Ron se uitară şi ei imediat. Era ca şi când cineva ar fi venit în grabă către poieniţă. Aşteptară, ascultând paşii neregulaţi din spa­tele copacilor întunecaţi. Însă paşii se opriră subit.

- E cineva acolo? strigă Harry.

Urmă o tăcere de moarte. Harry se ridică şi se uită după copac. Era prea întuneric pentru a vedea la distanţă, însă simţi pe cineva imediat dincolo de raza lor vizuală.

- Cine e?

Şi atunci, total pe nepregătite, liniştea fu spartă de o voce complet diferită de toate celelalte pe care le auziseră în pădure, care zise ceva care nu semăna cu un strigăt de pa­nică, ci mai degrabă cu o vrajă.

- MORSMORDRE!

Ceva mare, verde şi strălucitor ieşi din locul întunecat, pe care ochii lui Harry se chinuiseră să-l scruteze, şi zbură peste vârfurile copacilor.

- Ce-a fost asta? zise Ron, ridicându-se din nou şi privind uluit la arătarea care tocmai se înălţase la cer.

Pentru o clipă, Harry crezu că era un alt grup de spiriduşi, apoi îşi dădu seama că era un craniu imens, compus din ceea ce păreau a fi nişte stele de smarald, cu un şarpe care îi ieşea din gură, ca o limbă. În timp ce priveau, craniul se ridică din ce în ce mai mult, strălucind într-un fel de nor de fum verde, şi rămase atârnat pe cerul negru, asemenea unei noi constelaţii. Deodată, pădurea din jurul lor explodă în ţipete. Harry nu înţelegea de ce, dar singurul motiv ar fi trebuit să fie brusca apariţie a craniului, care acum se ridicase destul de mult pen­tru a scălda întreaga pădure, ca un semn straniu, într-o lumină artificială. Cercetă în jurul lui, pentru a descoperi per­soana care adusese craniul, însă nu văzu pe nimeni.

- Cine e acolo? strigă iar.

- Harry, hai, mişcă!

Hermione îl apucase de spatele hainei şi îl trăgea înapoi.

- Ce s-a întâmplat? zise Harry, speriindu-se când o văzu atât de palidă şi îngrozită.

- Este Semnul Întunecat, Harry! zise Hermione, trăgân­du-l cât de tare putu. Semnul Ştii-Tu-Cui!

- Al lui Cap-de-Mort...

- Harry, haide!

Harry se întoarse. Ron îl culese pe Krum în miniatură şi toţi trei începură să traverseze în fugă poieniţa. Dar abia apucară să facă vreo câţiva paşi, că o serie de pocnituri scur­te anunţară sosirea a douăzeci de vrăjitori, care apărură din senin, înconjurându-i.

Harry se întoarse şi observă instantaneu că fiecare dintre vrăjitori avea bagheta scoasă, îndreptată tocmai spre el, Ron şi Hermione. Fără să se gândească de două ori, strigă „JOS!” şi îi apucă pe ceilalţi doi, trăgându-i la pământ.

- STUPEFY! se auziră douăzeci de voci.

Dâre luminoase ţâşniră de peste tot şi Harry simţi cum îi flutură părul, de parcă poieniţa ar fi fost măturată de un vânt puternic. Ridicându-şi capul un milimetru, văzu raze de lumi­nă roşie ca focul zburând deasupra lor din baghetele vrăjito­rilor, intersectându-se, ricoşând din trunchiurile copacilor şi pierzându-se în noapte.

- Stop! strigă o voce pe care o recunoscu. STOP! Este fiul meu!

Părul lui Harry nu mai flutura. Îşi ridică mai mult capul. Vrăjitorul din faţa lui îşi coborâse bagheta. Se întoarse şi îl văzu pe domnul Weasley venind către ei, îngrozit.

- Ron... Harry, zise el cu o voce tremurată, Hermione... Aţi păţit ceva?

- Dă-te la o parte, Arthur, zise o voce rece.

Era domnul Crouch. El şi alţi vrăjitori ai Ministerului se apropiau de ei. Harry se ridică. Chipul domnului Crouch era contorsionat de furie.

- Care dintre voi l-a făcut? răcni el, ochii săi ageri trecând de la unul la altul. Care dintre voi a chemat Semnul Întunecat?

- Nu noi am făcut asta! zise Harry, arătând spre craniu.

- Noi nu am făcut nimic! zise Ron, care îşi freca întruna cotul care îl durea, privindu-l indignat pe tatăl său. De ce ne-aţi atacat?

- Nu minţiţi, domnule! strigă domnul Crouch.

Cu bagheta încă îndreptată asupra lui Ron, cu ochii ieşin­du-i din orbite, părea puţin nebun.

- Aţi fost prinşi asupra faptului!

- Barty, şopti o vrăjitoare în cămaşă de noapte lungă de lână, sunt nişte copii, Barty, nu ar avea cum să...

- Ei, voi trei, de unde a venit Semnul? întrebă domnul Weasley repede.

- De acolo, zise Hermione tremurat, arătând către locul de unde auziseră vocea, era cineva pe după copaci... A stri­gat nişte cuvinte... o incantaţie...

- A, deci erau acolo, da? zise domnul Crouch, aţintindu-şi ochii bulbucaţi asupra Hermionei, cu neîncrederea zugră­vită pe chip. Deci, au zis o incantaţie, da? Pari foarte bine informată de felul cum este generat Semnul, domnişoară...

Dar nici unul dintre vrăjitorii Ministerului, în afară de domnul Crouch, nu părea să creadă câtuşi de puţin că Harry, Ron sau Hermione aduseseră craniul; din contră, după cuvin­tele Hermionei, îşi ridicaseră iar baghetele şi le îndreptaseră în direcţia pe care le-o indicase, cercetând cu privirea printre copacii întunecaţi.

- E prea târziu, zise vrăjitoarea cu cămaşa de noapte din lână, clătinând din cap. Probabil că au Dispărut.

- Eu nu cred, zise un vrăjitor cu barbă castanie zbârlită. Era Amos Diggory, tatăl lui Cedric.

- Vrăjile noastre de Împietrire au trecut chiar printre copacii aceia... S-ar putea să-i fi nimerit...

- Amos, ai grijă! ziseră câţiva vrăjitori, atenţionându-l, în timp ce domnul Diggory îşi ridică bagheta, traversă poieniţa şi dispăru în noapte.

Hermione îl privi cum se afundă în pădure şi îşi acoperi gura cu mâinile.

Câteva secunde mai târziu, îl auziră pe domnul Diggory strigând.

- Da, i-am prins! E cineva aici! Este inconştient... Este... Oh... Fir-ar să fie...

- Ai găsit pe cineva? strigă domnul Crouch, de parcă nu ar fi crezut. Cine? Cine e?

Auziră rămurelele rupte, fâsâitul frunzelor şi apoi paşii domnului Diggory, care ieşi de după copaci. Ducea în braţe ceva mic şi inert. Harry recunoscu imediat prosopul. Era Winky.

Domnul Crouch nu zise nimic şi nici nu făcu vreo miş­care, în timp ce domnul Diggory îl punea pe spiriduşul domnului Crouch la picioarele sale. Toţi ceilalţi vrăjitori ai Ministerului se uitau la domnul Crouch. Preţ de câteva secunde, Crouch rămase înmărmurit; ochii îi ardeau pe faţa lividă, uitându-se fix la Winky. Apoi prinse viaţă.

- Nu, nu se poate, zise el chinuit. Nu...

Se mişcă repede pe lângă domnul Diggory şi se duse către locul unde o găsise pe Winky.

- Nu are rost, domnule Crouch, strigă domnul Diggory după el. Nu mai e nimeni!

Însă domnul Crouch vroia să se convingă singur. Îl auziră mişcându-se, foşnetul frunzelor trădând căutarea lui înfrigu­rată, pe când dădea la o parte tufişurile.

- E cam stânjenitor, spuse domnul Diggory sumbru, privind către trupul inert al lui Winky. Spiriduşul de casă al lui Barty Crouch... adică...

- Termină, Amos, zise domnul Weasley şoptit, doar nu crezi că a fost spiriduşul, nu? Semnul Întunecat este semnul unui vrăjitor. E nevoie de baghetă.

- Da, zise domnul Diggory, iar spiriduşul avea baghetă.

- Cum? se miră domnul Weasley.

- Uite!

Şi domnul Diggory ridică o baghetă, pe care i-o arătă domnului Weasley. O ţinea în mână, iar asta dovedea încăl­carea clauzei a treia din Codul Folosirii Baghetelor, una la mână. Nici o creatură, în afară de oameni, nu avea voie să aibă sau să folosească o baghetă.

Chiar atunci se auzi un alt pocnet mic şi Ludo Bagman îşi făcu Apariţia chiar lângă domnul Weasley. Părând extenuat şi dezorientat, se întoarse în loc, privind craniul verde-smarald.

- Semnul Întunecat! zise el, aproape strivind-o pe Winky când se întoarse către colegii săi. Cine l-a făcut? I-aţi prins? Barty! Ce se întâmplă?

Domnul Crouch se întorsese, arătând la fel ca atunci când plecase. Chipul îi era livid, iar mâinile şi mustaţa îi tremurau nervos.

- Unde ai fost, Barty? întrebă Bagman. De ce nu ai stat la meci? Spiriduşul tău ţi-a păstrat un loc... Ah, pe toţi monştrii! Ce i s-a întâmplat?

Bagman tocmai o observase pe Winky, zăcând la picioa­rele sale.

- Am fost ocupat, Ludo, zise domnul Crouch cu aceeaşi voce chinuită, abia mişcându-şi buzele. Iar spiriduşul meu a fost Împietrit.

- Împietrit? De voi? Dar de ce...

Îşi dădu brusc seama din ce cauză şi aceasta se observă imediat pe faţa rotundă şi transpirată a lui Bagman. Privi craniul, o privi pe Winky şi apoi pe domnul Crouch.

- Nu! zise el. Winky? Să aducă Semnul Întunecat? Dar habar n-ar avea cum! În primul rând, ar avea nevoie de baghetă!

- A avut, zise domnul Diggory. Am găsit-o cu una în mână, Ludo. Dacă nu vă deranjează, domnule Crouch, cred că ar trebui să auzim ce are de spus în apărarea ei.

Crouch nu dădu nici un semn că l-ar fi auzit pe domnul Diggory, însă acesta păru să considere tăcerea drept aprobare. Ridică propria-i baghetă o îndreptă către Winky şi spuse:

- Enervate!

Winky se mişcă, stoarsă complet de puteri. Ochii ei bul­bucaţi şi căprui se deschiseră. Clipi de câteva ori, fără să ştie ce este cu ea. Sub privirile vrăjitorilor tăcuţi, se ridică, tre­murând din toate încheieturile. Zări picioarele domnului Diggory şi încet, speriată, ridică ochii pentru a-i vedea faţa. Apoi, şi mai încet, privi către cer. Harry văzu craniul reflec­tat în ochii ei mari şi lucioşi. Tresări, privi speriată poieniţa aglomerată şi începu să plângă îngrozită.

- Spiriduşule! zise domnul Diggory scurt. Ştii cine sunt? Sunt unul dintre membrii „Departamentului de suprave­ghere şi control al Creaturilor Magice”!

Winky începu să se mişte în faţă şi în spate pe pământ, respirând şuierat. În aceste momente Harry îşi aminti foarte bine de Dobby în clipele sale de nesupunere îngrozită.

- După cum vezi, spiriduşule, Semnul Întunecat a fost adus aici acum puţin timp, zise domnul Diggory. Şi tu ai fost descoperită puţin mai târziu, chiar sub el! O explicaţie, te rog!

- Eu... Eu nu făcut semn, domnule! zise Winky. Eu nu ştiut cum, domnule!

- Ai fost găsită cu o baghetă în mână! răcni domnul Diggory, vânturând-o pe dinaintea ochilor ei.

Când bagheta intră în lumina verde care umplea poieniţa, reflectată de craniul de deasupra, Harry o recunoscu.

- Ah, dar e bagheta mea! strigă el.

Toţi cei din poieniţă se întoarseră spre el.

- Poftim? zise domnul Diggory neîncrezător.

- Este bagheta mea! zise Harry. Nu ştiu cum, dar mi-a alunecat din buzunar!

- Ţi-a alunecat? repetă domnul Diggory, nevenindu-i a crede. Asta e... o mărturisire? Ai aruncat-o după ce ai adus Semnul Întunecat?

- Amos, gândeşte-te şi tu cu cine vorbeşti! zise domnul Weasley, foarte supărat. Care sunt şansele ca Harry Potter să aducă Semnul Întunecat?

- Hm, da, sigur că nu, murmură domnul Diggory. Scuze! M-a luat gura pe dinainte...

- Oricum, nu am pierdut-o aici, zise Harry, arătând cu degetul către copacii de sub craniu. Mi-am dat seama că lip­seşte imediat după ce am intrat în pădure.

- Deci, zise domnul Diggory, ochii devenindu-i iarăşi neîn­duplecaţi când se uită la Winky, care aştepta distrusă la picioarele lui, ai găsit bagheta, spiriduşule? Ai ridicat-o şi te-ai gândit să te distrezi puţin cu ea, nu?

- Eu nu făcut magie cu ea, domnule! chiţăi Winky, cu la­crimile curgându-i şiroaie pe nasul turtit şi borcănat. Eu doar... eu doar... eu doar ridicat ea, domnule! Eu nu adus Semnul Întunecat, domnule! Eu nu ştiut cum!

- Nu putea să fie ea! zise Hermione.

Părea foarte emoţionată, adresându-se atâtor vrăjitori ai Ministerului, şi totuşi, vorbea cu multă hotărâre.

Winky are o voce ascuţită, iar vocea pe care am auzit-o noi spunând incantaţia era mult mai gravă!

Se uită la Harry şi Ron, cerându-le ajutorul.

- Nu era vocea lui Winky, nu-i aşa?

- Nu, zise Harry, clătinând din cap. Sigur nu era o voce de spiriduş!

- Da, era o voce umană, întări şi Ron.

- Ei bine, vom vedea în curând, mormăi domnul Diggory, nepărând prea convins. Există un mod foarte simplu de a descoperi ultima vrajă făcută cu o baghetă, spiriduşule, ştiai?

Winky tremură şi dădu din cap speriată, cu urechile fluturându-i, în timp ce domnul Diggory îşi ridica propria baghetă şi o punea pe vârful baghetei lui Harry.

- Prior Incantato! răcni domnul Diggory.

Harry o văzu pe Hermione tresărind îngrozită, când un cra­niu imens, cu o limbă de şarpe, ieşi din locul unde se întâl­niseră cele două baghete. Era însă doar conturul craniului de deasupra, o umbră făcută parcă dintr-un fum gri, foarte dens. Era fantoma vrăjii anterioare.

- Deletrius! strigă domnul Diggory, iar craniul gri dis­păru într-un nor de fum.

- Iată, deci, zise domnul Diggory pe un ton triumfător, fixând-o cu privirile pe Winky, care încă tremura necontrolat.

- Nu făcut eu! chiţăi ea, cu ochii rotindu-i-se în cap de groază. Nu eu, nu eu, eu nu ştiut cum! Eu spiriduş bun, eu nu folosit baghete, eu nu ştiut!

- Ai fost prinsă asupra faptului, spiriduş nesocotit! răcni domnul Diggory. Ai fost prinsă cu bagheta vinovată în mână!

- Amos, zise domnul Weasley tare, gândeşte-te... Puţini vrăjitori ştiu să facă această vrajă... De unde ar fi putut să o înveţe?

- Poate că Amos sugerează, zise domnul Crouch, accen­tuând fiecare silabă cu o furie oarbă, că obişnuiesc să-mi învăţ servitorii cum să aducă Semnul Întunecat, da?

Urmă o linişte foarte stânjenitoare.

Amos Diggory păru îngrozit.

- Domnule Crouch, eu... nu... Vă asigur că nu...

- Ai acuzat două persoane din această poiană, care sunt în afară de orice bănuială, că ar fi adus acel Semn! răcni domnul Crouch. Pe Harry Potter şi pe mine însumi! Pre­supun că ştii povestea băiatului, nu-i aşa, Amos?

- Desigur... Toată lumea o ştie, murmură domnul Diggory, părând a se simţi foarte stânjenit.

- Şi presupun că îţi aminteşti de nenumăratele fapte din decursul îndelungatei mele cariere care demonstrau că dispreţuiesc şi detest Magia Neagră şi pe cei care o practică? strigă domnul Crouch, cu ochii ieşindu-i iar din orbite.

- Domnule Crouch, eu... Eu nu am sugerat niciodată că aţi avea vreo legătură! murmură Amos Diggory, care se înroşise sub barba castanie.

- Dacă îmi acuzi spiriduşul, mă acuzi pe mine, de fapt, Diggory! strigă domnul Crouch. De la cine altcineva ar fi pu­tut să înveţe cum să conjure Semnul?

- Păi... de... de oriunde...

- Exact, Amos, zise domnul Weasley. Ar fi putut să o înveţe cineva... Winky? i se adresă el binevoitor spiriduşului, dar aceasta tresări de parcă şi domnul Weasley ar fi ţipat la ea. Unde ai găsit bagheta lui Harry?

Winky răsucea marginea prosopului atât de tare, încât acesta se deşira în mâna ei.

- Eu... Eu găsit... Eu găsit acolo, domnule... şopti ea, acolo... în copaci, domnule...

- Vezi, Amos? zise domnul Weasley. Oricine a adus sem­nul ar fi putut să Dispară imediat după ce l-a făcut, lăsând în urmă bagheta lui Harry. Şi trebuie să recunoaştem că a fost o mişcare foarte inteligentă, că nu a folosit propria baghetă, care ar fi putut să-l trădeze. Iar Winky a avut ghini­onul să găsească bagheta puţin mai târziu şi să o ia.

- Dar atunci înseamnă că a fost foarte aproape de vino­vat! zise domnul Diggory nerăbdător. Spiriduşule, ai văzut pe cineva?

Winky începu să tremure mai rău ca niciodată. Ochii ei mari se mutau de la domnul Diggory la domnul Bagman şi apoi la domnul Crouch.

Pe urmă înghiţi în sec şi zise:

- Eu nu văzut pe nimeni, domnule... Pe nimeni...

- Amos, zise domnul Crouch sec, sunt pe deplin conşti­ent că în mod normal ar trebui să o duci pe Winky în depar­tamentul tău ca să o interoghezi. Însă, te rog, dă-mi voie să mă ocup eu de ea.

Domnul Diggory părea să nu pună mare preţ pe această sugestie, asta îi era clar lui Harry, dar domnul Crouch era un membru atât de important al Ministerului, încât nu în­drăznea să-l refuze.

- Puteţi fi sigur că va fi pedepsită, adăugă domnul Crouch rece.

- Stă-Stă-Stăpâne, chiţăi Winky pierită, uitându-se la dom­nul Crouch, cu ochii scăldaţi în lacrimi, vă implor...

Domnul Crouch se uită crunt la ea, chipul ascuţindu-i-se şi fiecare trăsătură înăsprindu-i-se. În privirea sa nu se ghi­cea nici urmă de milă.

- În această seară, Winky s-a comportat într-o manieră pe care n-aş fi crezut-o posibilă, zise el încet. I-am spus să ră­mână în cort. I-am spus să rămână acolo până când voi rezolva eu totul. Şi descopăr acum că nu m-a ascultat. Asta înseamnă haine!

- Nu! chiţăi Winky, ploconindu-se la picioarele domnului Crouch. Nu, stăpâne! Nu haine, nu haine!

Harry ştia că singurul mod de a elibera un spiriduş de casă era să-i dai haine normale. Era groaznic să o vadă pe Winky cu mâinile încleştate pe prosop, în timp ce lacrimile i se scurgeau pe pantofii domnului Crouch.

- Dar aţi văzut ce îngrozită era! răbufni Hermione fu­rioasă, privindu-l pe domnul Crouch. Spiriduşului dumnea­voastră îi este frică de înălţimi, iar vrăjitorii aceia mascaţi făceau oamenii să plutească! Nu puteţi să o condamnaţi că a vrut să dispară cât mai repede din calea lor!

Domnul Crouch făcu un pas înapoi, eliberându-se din încleştarea lui Winky, pe care o privea de parcă ar fi fost ceva murdar şi scârbos, care îi murdărea pantofii mult prea bine lustruiţi.

- Nu am nevoie de un spiriduş de casă care nu mă ascultă, zise el rece, uitându-se la Hermione. Nu am nevoie de un servitor care nu îşi onorează stăpânul şi nu are grijă de reputaţia lui.

Winky plângea atât de tare, încât plânsetele ei răsunau în toată poieniţa.

Urmă o tăcere extrem de neplăcută, căreia i se puse capăt când domnul Weasley spuse încet:

- Atunci, cred că o să duc copiii înapoi la cort, dacă e toată lumea de acord... Amos, cred că bagheta aceea nu mai are ce să-ţi spună... Te rog, dacă se poate, dă-i-o înapoi lui Harry...

Domnul Diggory îi dădu bagheta lui Harry, iar acesta o băgă în buzunar.

- Haideţi, voi trei, spuse domnul Weasley încet.

Dar Hermione nu părea să vrea să plece. Privirile îi erau fixate în continuare pe spiriduşul care plângea în hohote.

- Hermione! zise domnul Weasley apăsat.

Fata se întoarse şi se luă pe urmele lui Harry şi ale lui Ron, ieşind din poieniţă şi strecurându-se printre copaci.

- Ce o să se întâmple cu Winky? întrebă Hermione, de îndată ce ieşiră din poieniţă.

- Nu ştiu, zise domnul Weasley.

- În ce hal s-au purtat cu ea! spuse Hermione supărată. Domnul Diggory, i-a spus „spiriduş” tot timpul, ca şi cum nu ar fi meritat să i se spună pe nume... Iar domnul Crouch... Doar ştie că nu ea a fost de vină şi tot o dă afară! Nici nu i-a păsat cât de speriată sau cât de supărată era... De parcă n-ar fi fost şi ea om!

- Păi... nu e, zise Ron.

Hermione se uită revoltată la el.

- Asta nu înseamnă că nu are sentimente, Ron, este dez­gustător modul în care...

- Hermione, sunt de acord cu tine, zise domnul Weasley repede, făcându-i semn să meargă înainte, dar nu este mo­mentul potrivit să discutăm despre drepturile spiriduşilor. Vreau să ne întoarcem la cort cât mai repede. Ce s-a întâm­plat cu ceilalţi?

- I-am pierdut în întuneric, zise Ron. Tată, de ce erau toţi atât de supăraţi din cauza craniului?

- Vă explic totul după ce ajungem la cort, zise domnul Weasley îngrijorat.

Dar, când ajunseră la marginea pădurii, fură opriţi din drum.

Vrăjitori şi vrăjitoare, speriaţi şi îngrijoraţi, discutau aprins, iar când îl văzură pe domnul Weasley apropiindu-se, mulţi dintre ei îi ieşiră în întâmpinare.

- Ce se întâmplă acolo? Cine l-a adus? Arthur... doar nu ei... nu?

- Sigur că nu el, zise domnul Weasley grăbit. Nu ştim cine a fost, se pare că a Dispărut. Acum, scuzaţi-mă, vă rog, trebuie să mă duc la culcare.

Îi conduse pe Harry, pe Ron şi pe Hermione prin mul­ţime, înapoi în campus. Totul se liniştise. Vrăjitorii mascaţi dispăruseră şi numai câteva corturi distruse mai fumegau.

Capul lui Charlie se ivi din cortul băieţilor.

- Tată, ce se întâmplă? strigă el în noapte. Fred, George şi Ginny s-au întors cu bine, dar ceilalţi...

- Sunt cu mine, zise domnul Weasley, aplecându-se şi in­trând în cort.

Harry, Ron şi Hermione intrară după el.

Bill stătea la masa mică din bucătărie, cu un cearşaf înfăşurat pe unul dintre braţe, care sângera serios. Charlie avea tricoul rupt într-o parte, iar Percy îşi oblojea nasul sângerând. Fred, George şi Ginny nu păreau să fie răniţi, dar nu erau în apele lor.

- L-ai prins, tată, pe cel care a adus Semnul? întrebă Bill tăios.

- Nu, zise domnul Weasley. L-am găsit însă pe spiriduşul domnului Crouch cu bagheta lui Harry în mână, dar nu ştim cine a fost cel care a adus Semnul cu adevărat.

- Ce? ziseră Bill, Charlie şi Percy într-un glas.

- Cu bagheta lui Harry? se miră Fred.

- Spiriduşul domnului Crouch? zise Percy foarte uimit. Ajutat puţin şi de Harry, Ron şi Hermione, domnul Weasley le explică ce se întâmplase în pădure. După ce ter­minară de povestit, Percy afişă o figură cât se poate de indignată.

- Ei bine, domnul Crouch a făcut foarte bine că a scăpat de un asemenea spiriduş! spuse el. Să fugă, când el îi spuse­se clar să-l aştepte acolo... Să-l facă de râs în faţa întregului Minister... Cum ar fi fost dacă ar fi ajuns în faţa Departamen­tului de Control şi...

- Dar nu a făcut nimic... Pur şi simplu a fost în locul nepotrivit la momentul nepotrivit! se răsti Hermione la Percy, care se arătă jignit.

Hermione se înţelegea foarte bine cu Percy, de fapt, mai bine decât cu toţi ceilalţi.

- Hermione, un vrăjitor de rangul domnului Crouch nu poate avea un spiriduş care să o ia razna, fugind bezmetic cu o baghetă! zise Percy pe un ton pompos, revenindu-şi din uimire.

- Nu a luat-o razna! strigă Hermione. Doar a ridicat bagheta de pe jos, atât!

- Ştiţi ceva, poate să-mi explice şi mie cineva ce-i cu cra­niul ăla? întrebă Ron grăbit. Doar nu făcea rău nimănui... Care e problema?

- Ţi-am spus, Ron, este simbolul Ştii-Tu-Cui, zise Hermione, înainte să poată răspunde oricine altcineva. Am citit despre el în „Înflorirea şi decăderea Magiei Negre”.

- Nu a mai apărut de treisprezece ani, zise domnul Weasley încet. Normal că oamenii au intrat în panică... Exact ca şi când l-ar fi văzut iar pe Ştiţi-Voi-Cine...

- Eu nu înţeleg, zise Ron, încruntându-se. Ce, este doar ceva pe cer...

- Ron, Ştii-Tu-Cine şi adepţii lui trimiteau Semnul Întu­necat în aer ori de câte ori omorau, zise domnul Weasley, cutremurându-se. Teroarea pe care o inspira... Nici nu-ţi poţi imagina, erai prea mic... Închipuie-ţi cum ar fi să vii acasă, să găseşti Semnul Întunecat plutind deasupra casei tale şi să ştii exact ce vei descoperi înăuntru... Era spaima fiecărui vrăjitor... o teroare cumplită...

Pentru câteva momente, se lăsă o tăcere de moarte. Apoi Bill, dând la o parte cearşaful pentru a cerceta rana, zise cu ciudă:

- Oricum, cina l-a adus nu ne-a ajutat deloc! I-a speriat pe Devoratorii Morţii, de cum l-au văzut. Apoi au Dispărut cu toţii, înainte de a apuca să ajungem destul de aproape şi să-i demascam. Totuşi, i-am prins pe membrii familiei Roberts, înainte să atingă pământul. Chiar acum li se fac vrăji de mo­dificare a memoriei.

- Devoratorii Morţii? zise Harry. Ce sunt Devoratorii Morţii?

- Aşa s-au botezat adepţii Ştii-Tu-Cui, zise Bill. Ăştia au fost, probabil, cei câţiva care au reuşit să scape de Azkaban!

- Nu avem cum să dovedim că ei erau, Bill, zise dom­nul Weasley. Deşi, mai mult ca sigur că ei erau, adăugă el deznădăjduit.

- Da, pun pariu că ei erau! zise Ron, deodată. Tată, ne-am întâlnit cu Draco Reacredinţă în pădure şi aproape că ne-a spus că tatăl lui era unul dintre smintiţii ăia mascaţi! Şi ştim cu toţii că familia Reacredinţă a fost întotdeauna alături de Ştii-Tu-Cine!

- Dar ce aveau de gând adepţii lui Cap-de-Mort, începu Harry.

Toţi tresăriră la auzul numelui. Asemenea majorităţii vrăji­torilor din lumea întreagă, şi membrii familiei Weasley evitau întotdeauna să pronunţe numele Lordului Întunericului.

- Vă rog să mă scuzaţi, zise Harry repede. Ce aveau de gând adepţii Ştim-Noi-Cui? De ce i-au făcut pe Încuiaţii aceia să plutească? Care era scopul?

- Scopul? zise domnul Weasley, râzând cu amărăciune. Harry, asta înţeleg ei prin distracţie. Jumătate din crimele de pe vremea când Ştii-Tu-Cine avea puteri nelimitate erau făcute pentru distracţia lui şi a adepţilor lui. Presupun că s-au îmbătat puţin astă-seară şi nu au rezistat tentaţiei de a ne arăta că încă există. Pentru ei a fost o întâlnire plăcută, ter­mină el dezgustat.

- Dar dacă erau Devoratorii Morţii, de ce au Dispărut când au văzut Semnul Întunecat? zise Ron. Ar fi trebuit să se bucure să-l revadă, nu?

- Foloseşte-ţi creierul, Ron, zise Bill. Dacă într-adevăr erau Devoratorii Morţii, înseamnă că s-au străduit din greu să nu ajungă la Azkaban după ce Ştii-Tu-Cine şi-a pierdut de tot pu­terile şi au început să spună tot felul de minciuni, cum că ar fi fost forţaţi de el să omoare şi să tortureze oameni. Pariez că ei ar fi şi mai speriaţi decât noi dacă l-ar vedea iar printre ei. Când şi-a pierdut puterile, au negat că au avut vreodată legături cu el şi şi-au reluat vieţile de zi cu zi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâm­plat... Nu cred că ar fi prea mulţumit de ei, nu, tu ce zici?

- Deci... oricine ar fi conjurat Semnul Întunecat, zise Hermione încet, a făcut-o ca să îi sprijine pe Devoratorii Morţii sau să-i sperie?

- Acelaşi lucru ne întrebăm şi noi, Hermione, zise dom­nul Weasley. Dar un lucru e sigur: numai Devoratorii Morţii ştiau cum să facă semnul să apară pe cer. Nu m-aş mira dacă cel care l-a adus a fost Devorator al Morţii pe vremuri, chiar dacă nu mai este acum... Ştiţi ceva, este foarte târziu şi, dacă o să audă mama voastră ce s-a întâmplat, o să fie teribil de îngrijorată. Hai să dormim câteva ore şi apoi încercăm să găsim cât mai repede un Portal.

Harry se duse în patul lui, cu mintea plină de tot felul de gânduri. Era conştient că ar fi trebuit să fie extenuat, doar era aproape trei dimineaţa... Era însă cât se poate de treaz... Treaz şi îngrijorat.

Cu trei zile în urmă - acum i se părea că trecuse mult mai mult timp, deşi nu fuseseră decât trei zile - se trezise cu cicatricea arzând. Şi în seara aceea, pentru prima oară în treisprezece ani, apăruse pe cer Semnul Lordului Întuneri­cului. Ce însemnau toate acestea?

Se gândi la scrisoarea pe care i-o scrisese lui Sirius înainte să plece din casa de pe Aleea Boschetelor. O fi primit-o? Când avea să-i răspundă? Harry stătea cu ochii ţintă la tava­nul din pânză, dar nu reuşi să adoarmă uşor şi trecu ceva timp până aţipi, mult după ce sforăiturile lui Charlie umplură cortul.

— Capitolul X —